Două fetiţe şi o reîntâlnire de familie...

O fotografie postată de Associated Press, aparţinând unei fetiţe de 11 ani în timp ce îşi ştergea lacrimile cu tricoul zdrenţăros, purtând în spate nepoţica ei de 3 ani care plângea cu suspine, a generat sute şi sute de email-uri din toată lumea, în speranţa ca vor ajuta.

M-am întors în Kiwanja duminica, încercând să pun în legătură cele două fetiţe cu familia şi chiar am dorit să reuşesc. Dar curând am ajuns la concluzia că nu toate problemele din Congo pot fi rezolvate cu ajutorul simpatiei. Când am fotografiat-o prima dată pe Protegee, pe 6 noiembrie, într-o mulţime de mii de persoane, în oraşul Kiwanja, ea mi-a spus numai prenumele şi că îşi căuta mama. Mai târziu am înţeles ca ea şi Reponse cutreieraseră singure pe străzi de trei zile, după ce au fost despărţite de mama ei în data de 3 noiembrie. Aceasta, împreună cu alţi locuitori, s-a refugiat într-un sat la aproximativ 12 mile distanţă. Protegee şi Reponse petrecuse noaptea respectivă într-o biserică, învelindu-se cu un fular subţirel.

“Nu avem nici pâine, nici apă”,a zis una dintre ele, în limba kiswahli.

Sute de copii au fost separaţi de familii când au izbucnit luptele în partea de est a ţării, în luna august, şi peste 1.600 de copii din provincie îşi căutau părinţii, relatează UNICEF. Vârsta  fragedă a copiilor şi incapacitatea lor de a da detalii informative, asociate cu lipsa documentelor de înregistrare în această parte a ţării, fac tot mai dificilă regăsirea familiilor. Când am pornit să o caut pe Protegee am avut puţine speranţe de success, dar m-am hotărât să încerc şi am fost mişcat în mod deosebit de reacţia cititorilor la fotografia celor două fetiţe, având feţele deformate de durere şi teamă. Ştiam că şansele de reuşită erau infime, deoarece vedeam copii singuri pe stradă în fiecare zi şi toţi semănau. Dar mi-am imaginat cum ar fi dacă aş căuta propriile mele fiice şi, fiind două, mi-am dat seama că era un avantaj.

Ani de violenţe sporadice în partea de est a ţării, intensificate în luna august, precum şi luptele dintre armată şi apărătorii loiali ai liderului rebel Laurent Nkunda au dislocat cel puţin 250.000 de oameni de atunci înainte, în ciuda prezenţei celei mai mari forţe de menţinere a păcii din lume. Unii se tem că actuala criză din Congo s-ar putea extinde şi în ţările din vecinătate. Războiul devastator din 1998-2002 a scindat această naţiune imensă şi a generat un război civil, în care sunt implicati mulţi militari africani.

Ca să ajungi la Kiwanja, nu era prea uşor, trebuia să treci o linie de frontieră cu armate rebele şi trupe guvernamentale plasate pe ambele părţi, iar drumul propriu-zis era destul de dificil, cândva pavat, dar acum arăta ca o groapă adâncă.

Kiwanja este un oraş tipic african: o fâşie de drum, câteva magazine de-o parte şi de alta, un sens giratoriu, o intersecţie şi multe colibe înşirându-se la infinit spre est. Cu fotografia în mână, am pornit a întreba prin împrejurimi. Femeile erau destul de confuze, nu cunoşteau copiii, aşa ca am traversat curtea şcolii şi clinica, dar fără succes. Eram pe punctual de a mă întoarce, dar m-am oprit lângă o bază aparţinând Naţiunilor Unite. Cu câteva zile în urmă, populaţia de la periferie a plecat şi s-a ataşat altor mii de refugiaţi, ce mai rămăsese era doar scheletul colibelor şi un cort alb aparţinând UNHCR, aşa că am intrat în cort. Acolo, ochii unei femei, Maria Mucheshimani, s-au luminat la vederea fotografiei şi din fericire cunoştea fetiţele, le vazuse chiar în acel cort cu 5 zile în urma, o cunoştea chiar şi pe mama lui Protegee, numele său era Esperance Nirakogori şi se refugiase într-o biserică.

‘’O cunoaşte cineva pe Esperance?"  am întrebat. Un bătrân mi-a răspuns că se află într-o căsuţa din apropiere. Purtând o îmbrăcăminte colorată, Esperance a intrat şi ne-a salutat, picături de sudoare îi cădeau de pe şalul cu care îşi înfăşurase capul. I-am arătat poza, a zâmbit şi mi-a spus că s-au întâlnit deja, dar le-a trimis înapoi într-un loc mai sigur. Ea continua să privească fotografia şi numai când i-am spus că am venit să caut familia fetiţelor pentru a fi împreună, faţa i-a strălucit şi a zâmbit larg.

A doua zi am pornit către copii, Esperance a tăcut tot timpul călătoriei, ţinând strâns în mână fotografia. Întâlnirea s-a petrecut repede, într-o colibă mică şi murdară, şi-au zâmbit una alteia, dar nu s-a auzit nici un cuvânt. Fetiţa timidă avusese numai 2 luni atunci când tatăl său a murit în timpul ultimului război sângeros.

‘’Eşti fericită că o vezi pe mama?" am întrebat

‘’Da’’, a răspuns ea încet.

Înainte de a pleca, i-am dat Esperancei fotografia, ea i-a oferit-o lui Protegee, care, cu fetiţa cea mică în braţe, o privea îndelung. Le-am lăsat acolo, în coliba lor, cu fotografia în mână, care în momentul acela reprezenta singura lor avuţie.

Întrebată când se vor întoarce acasa, mama a răspuns: ”Când se va termina războiul."

P.S: Aş vrea să spun în câteva cuvinte ce m-a determinat să traduc acest articol, deşi nu este un material creştin.

Cineva spunea că Africa, acest continent vast, este rana deschisă a lumii vii.. De multă vreme ştiam că în Congo sunt probleme grele, care depăşesc orice soluţie pusă în practică, ştiam că este ţara unde mor taţii (bărbaţii) şi unde plâng copiii. De-a lungul anilor, s-ar fi putut face mii sau poate zeci de mii de poze asemănătoare celei de aici, care ar fi înduioşat o lume întreagă, aşa cum această singură şi sugestivă poză a făcut-o, dar din motive neştiute, această situaţie nu este foarte mediatizată. Am auzit odata, într-o predică, un frate spunând: "...de la ora de rugăciune, aşteaptă ajutor tot globul." Trăim într-o ţară privilegiată, cu un cumul de privilegii: pace, libertate religioasă, comfort etc., noi am putea mijloci foarte mult şi ştiu că sunt destul de mulţi oameni care se ocupă cu rugăciunea.

Sper ca, prin intermediul acestui eseu, să avem un motiv în plus să trecem Congo pe lista de rugăciune zilnică.