Despre iertare

Pentru a înţelege importanţa iertării, să încercăm să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă nu am ierta. Există patru scenarii posibile:

(1) Să continuăm, în noi înşine şi în relaţie cu ceilalţi, nedreptăţile care ne-au lovit: Atunci când este lovită integritatea fizică, morală sau spirituală a unei persoane, o parte din fiinţa acesteia este atinsă, însemnată, aproape murdărită sau “violată”, ca şi cum răutatea celui care a lovit îi atinge eu-l intim. Psihologii arată că, datorită unui proces mai mult sau mai puţin conştient, persoana lovită tinde să îl imite pe cel care a rănit-o, ca şi cum ar fi “contaminată de un virus contagios”, lezând atât persoana care a rănit-o, cât şi pe sine şi pe ceilalţi. Imitarea agresorului este un mecanism foarte cunoscut în psihologie. Datorită unui instinct de supravieţuire, victima se identifică cu agresorul. În terapia familiară se constată că, în situaţii de stres, copiii tind să realizeze comportamente analoge cu cele ale părinţilor.

De aceea iertarea nu se limitează doar la a nu te răzbuna, ci presupune curajul de a merge la rădăcinile tendinţelor agresive.

Predispoziţia spre ostilitate şi spre dominarea celorlalţi riscă să se transmită din generaţie în generaţie, în cadrul familiei sau a culturii, doar iertarea putând întrerupe aceste reacţii în lanţ, oprind gesturile repetate de răzbunare şi transformându-le în gesturi creatoare de viaţă.

(2) Să trăim cu resentimentele: Multe dintre reacţiile emoţionale disproporţionate sunt doar reactivarea unei răni nevindecate din trecut. Studii recente referitoare la efectul pe termen lung al divorţului au arătat că, în special femeile, continuă să aibă puternice resentimente faţă de fostul soţ, chiar şi după 15 ani de la divorţ.

Resentimentele consumă multă energie şi duc la creşterea stresului. Apar reacţii de apărare faţă de orice atac, real sau imaginar, şi o stare de permanentă activare. De exemplu, cineva care a fost în copilărie dominat şi umilit va încerca din toate puterile să nu se mai lase dominat şi va avea permanent tendinţa de a se apăra, iar uneori va fi stare să inventeze comploturi împotriva lui. Doar vindecarea în profunzime pe care o dă iertarea poate remite această tensiune interioară.

S-a arătat că la originea multor boli psihosomatice sau a problemelor sistemului imunitar stă tensiunea psihică datorată resentimentelor.

(3) Să ne răzbunăm: Răzbunarea este cel mai instinctiv şi spontan răspuns în urma unei nedreptăţi. Dacă văd că persoana care i-a lovit este umilită şi suferă, unele persoane,simt o plăcere narcisistă, “un balsam momentan” pe rănile şi pentru suferinţa personală. Cel rănit simte că nu este singurul căruia i s-a întâmplat o nedreptate sau o nenorocire. Cu ce preţ însă?

Instinctul de răzbunare îl face orb pe cel care se lasă condus de el. Cum poţi calcula valoarea exactă a suferinţei, pentru a-l face să sufere pe cel care te-a rănit la fel de mult? Atunci când se instalează un climat în care cei loviţi vor să se răzbune, aceasta are efect şi asupra mediului, de exemplu, dacă între soţi apare o astfel de atitudine, suferă şi copiii. Acest lucru nu este valabil însă doar pentru relaţiile familiale, ci şi pentru relaţiile de muncă. Dacă apare un astfel de conflict între două persoane la un loc de muncă, atmosfera devine dificil de suportat, se dezvoltă o atmosferă de suspiciune şi neîncredere, eficienţa muncii scade etc. Este de importanţă capitală să existe o atitudine de iertare reciprocă între persoanele care reprezintă autoritatea şi ca acestea să nu se lase antrenate de spiritul de răzbunare, căci altfel, la nivelul subalternilor, conflictul va fi amplificat şi va putea deveni incontrolabil.

Satisfacţia pe care o dă răzbunarea este de scurtă durată şi nu compensează efectele negative pe care aceasta le produce în relaţiile dintre oameni. Mai mult, răzbunarea duce la apariţia unor reacţii violente în lanţ, dificil de întrerupt. Obsesia răzbunării nu duce la vindecarea rănii, ci la acutizarea ei.

(4) Să rămânem legaţi de trecut: Persoana care nu vrea sau nu poate ierta are dificultăţi în a trăi în prezent. Se agaţă de trecut şi de aceea risipeşte clipa prezentă şi îşi blochează viitorul. Astfel de probleme apar datorită morţii sau separării de o persoană dragă. Iertarea este o etapă importantă, chiar decisivă, pentru a trece la etapa următoare, în care se recuperează tot ce am învăţat şi iubit la cealaltă persoană.

Înainte de a învăţa cum să iertăm trebuie sa renunţăm la anumite idei false despre iertare. Trăim într-o cultură creştină în care anumite valori, datorită lipsei de discernământ, sunt contaminate de interpretări “folclorice”. Cunoscând aceste mituri, putem să evităm să intrăm într-un cerc vicios la nivel psihologic şi spiritual, care face loc doar apariţiei descurajării, nedreptăţilor, iluziilor, trădării propriului eu şi blocării creşterii umane şi spirituale.