Despre bucuria de a-mi purta crucea!

Eu știu unde să-L găsesc pe Dumnezeu în afara mea. În fața mării, urcând muntele, vizitând locuri noi și tări noi, citind cărți, îmbrățișând pe cei săraci și neputincioși. Dar uneori, Dumnezeul acesta pe care L-ai acceptat acum zece ani, în zilele tale zbuciumate de adolescență, nu se lasă găsit așa ușor. Uneori nu mai ai marea la picioarele tale, și muntele e departe, acolo la primirea al șaptelui salar. Și atunci trebuie să parcurgi o călătorie dificilă. Să cobori în tine însuți, în întunericul sufletului tău. 

Poate că și tu îți imaginezi sufletul ca un pământ întins, de mari proporții. Și poate că pământul acesta spiritual al tău e, așa cum îl simt și eu, și îl simțea și David de multe ori, ”sec, uscat și fără apă”. Și, bănuiesc că David îl vedea și altcumva. Poate pe pământul tău nu mai răsare soarele de multă vreme. Eu cred că nu răsare soarele în inimile noastre din cauza că pământul nostru a ajuns să orbiteze în jurul unor locuri care nu dau lumină... Pământul s-a îndepărtat de Soarele etern, și a ajuns ca o noapte să dureze ani de zile în noi. David vorbea cu sufletul său tot timpul. Îi zicea, ”binecuvintează, suflete, pe Domnul”!

Și de ceva vreme, de când umblu prin sufletul meu sec, uscat, fară apă, fără răsărit de soare, doar cu vulcani adormiți ai credinței, ce odată explodau în focuri și pasiuni uriașe pentru Dumnezeu, m-am oprit să meditez și să lupt cu negura aceasta ce mă înconjoară ca o avalanșă. Și m-am trezit binecuvântându-L pe Domnul. M-am trezit mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru negura cea rea. I-am mulțumit pentru că sunt obosită de atâta umblat. I-am mulțumit pentru că în ultima vreme am eșuat în toate felurile și I-am zis că nu mai doresc să am success decât în pocăință. I-am mulțumit pentru toate lacrimile pe care le-am vărsat. I-am mulțumit lui Dumnezeu că pot plânge în liniște, în siguranță, în așternutul meu, I-am mulțumit lui Dumnezeu că nu plâng într-o închisoare, sau fugind de moarte. I-am mulțumit pentru fiecare tristețe, fiindcă mi-a dat MAREA ONOARE de a-I mulțumi când sunt în suferință. I-am mulțumit pentru absolut tot ce nu mi-a convenit din viața mea. Și nu mă mai pot opri din mulțumiri! Îți mulțumesc, Doamne, pentru că stau pe un pământ sec, uscat, și fără apă!

Și vă spun sincer că deodată am văzut o diferență între cer și pământ. Între noapte și zi. Mi se îngâna ziua cu noaptea în inima mea, și picioarele mele desculțe, zgâriate, mi-au fost acoperite cu valuri calde de mare.... si soarele a răsărit, încet, încet...

Nu numai că a răsărit soarele, dar nu s-a mai oprit din răsărit! Mi se pare că e cel mai lung răsărit din univers.... privesc încontinuu la frumusețea Domnului, și nu mă pot opri din mulțumit... si soarele mă încălzește, și pământul sec, uscat și fără apă s-a transformat într-o plajă intinsă, cu nisip fin și alb... Atat sunt de multe bucuriile celor ce se încred în Domnul, ca boabele nisipului din toate mările sufletelor oamenilor! Boabe de nisip de credință. 

Cum a spus și Richard Wurmbrand când a fost încarcerat într-o celulă, singur, timp de trei ani, și torturat în chinuri inimaginabile... ”Crucea este singurul pom pe care crește floarea bucuriei desăvârșite.” Dacă acest om care a fost de nenumărate ori bătut atât de tare, încât era la un pas de moarte, bătut fiindca nu a vrut să dea anchetatorilor numele altor creștini, a putut să danseze de fericire în celula lui, cu picioarele în lanțuri, atunci cum să nu fiu eu fericită, cum să nu Ii muțumesc Domnului pentru frumoasa mea cruce pe care mi-a dat-o în libertate? De ce să nu-L binecuvântez pe Dumnezeu și în suferintă? 

(Delia Ozarchevici, 15 mai 2015)