De Tine-mi era dor

Mi-ai pus o inimă în brațe și mi-ai cerut să o cresc.

Să o hrănesc zilnic, să o protejez și s-o iubesc.

Mi-ai cerut să o fac parte din mine indiferent de ploi și furtuni și am făcut în tocmai: atunci am simțit-o pentru întâia oară bătându-mi în piept. Și-am început să o privesc diminețile trezindu-se cu razele soarelui.

Să o văd cum tresaltă și se veselește când sunt fericit.

Să o aud cum râde cu râsul ei primăvăratic, ca o înflorire iar și iar, indiferent de anotimp. Eram colegi de viață, nedespărțiți, prin orice colț de lume.

De o vreme mergeam de mână, strânși puternic unul de altul.

Ce sentiment de apartenență se năștea în noi.

Răsărituri și apusuri, bucurii și tristeți, prietenii și vise: în toate eram una.

Ne-am obișnuit atât de tare să vibrăm la unison, încât aveam impresia că niciodată nu trăisem unul fără celălalt.

Până într-o zi când ai hotărât ca suntem suficient de întregi și separat,

așa că mi-ai cerut-o înapoi.

Și-am plâns atunci cât toate ploile la un loc...

Dar ai venit tu, Veșnicie Nemuritoare, și te-ai așezat pe pământul rece, lângă mine. M-ai privit cu tot Ceru-ți în ochi și mi-ai șters obrajii de lacrimi.

Ai așteptat în tăcere să-ți dau voie în suflet.

Și-atunci ai început să-mi povestești despre o iubire fără margini.

De-o ultimă cină și un deal.

Despre o cruce și un Miel.

De un Fiu, Unicul, alături de care ai văzut toate răsăriturile și apusurile din lume și ai cutreierat universul mână în mână.

Apoi mi-ai arătat urmele cuielor din palme, în timp ce golul din mine începea să prindă forma Ta.

Am izbucnit în lacrimi iar Tu m-ai strâns ușor în brațe fără să mai spui nimic.

Atunci am ascultat pentru prima dată cum îți bate inima din piept.

Și te-am recunoscut.

Când credeam că m-am pierdut de tot, m-am regăsit în Tine.

Inima ce bătea în mine era inima Ta și eu atât de orb nu te-am văzut.

În tot acest timp defapt, Tu mi-ai bătut în piept.

De Tine-mi era dor.

L. T. C.