De ce mi se întâmplă mie asta?

    De ce n-am murit când eram în sânul mamei mele? Și nu mi-am dat duhul, ieșind din pântecele ei? (Iov 3:11)

    Dacă ai ajuns să îți pui întrebarea asta, înseamnă că treci printr-un moment greu. Poate chiar foarte greu.
    De ce? e o întrebare la care nu găsim ușor un răspuns care să ne mulțumească, unul care să alunge durerea, să clarifice totul și să ne lase liniștea de care avem atâta nevoie. Poate pentru că este o întrebare greșită.
    Orice om, la un moment dat, când se confruntă cu o situație-limită neplăcută Îl întreabă pe Dumnezeu: De ce mi-ai făcut asta? De ce eu? De ce acum? Iar Dumnezeu deseori nu răspunde imediat, ceea ce amplifică și mai mult starea de tensiune, confuzie și suferință. De altfel, cine suntem noi să Îi cerem socoteală Celui ce are tot controlul asupra lucrurilor? (Romani 9:20)
    De cele mai multe ori, uităm că noi, da, noi suntem cei care am greșit, noi trebuie să fim singurii trași la răspundere! Dar, desigur, omul orbit de păcat, ajutat și de alții ispitiți de diavol (Iov 2:9), găsește repede țapul ispășitor (Proverbe 19:3).
    Nu mai știm exact, sau ne prefacem că nu știm, Cine stăpânește și cine este stăpânit. L-am considerat pe Dumnezeu doar un prieten, un amic ce ne ajută mereu, ne dă de toate și e acolo, undeva, pentru noi, departe... Știm că e cu noi când ne e bine, că doar de la El vine tot ce e bun, nu? (Iacov 1:17) Însă când ne merge rău... unde s-o fi dus? De ce ne-a părăsit? De ce am rămas singuri, în fața răului care ne lovește cu putere?
    După cum spuneam, de ce este o întrebare greșită. În primul rând, pentru că Dumnezeu nu părăsește pe nimeni (Evrei 13:5), cu atât mai mult în momente grele (Isaia 43:2) când, de fapt, El ne sfințește.
    Știu că îți vine greu să înghiți că suferi ca să devii sfânt. Am trecut și eu, și încă mai trec, pe drumul ăsta. Nu e ușor să accepți și să înțelegi că viața asta ne-a fost dată să ne asemănăm cu Dumnezeu, cu Tatăl Nostru, nu să trăim fericiți până la adânci bătrâneți, ca în poveștile din copilărie...
    În viața multora, vine un moment în care ne lovim de adevăr, intrăm direct în realitate, de multe ori neplăcută. E clipa care începe să facă diferența. Acea distincție dintre un creștin cu numele și un creștin adevărat. E momentul în care Dumnezeu ne strigă, ne testează credința. Suntem doar fii ai omului (pământești) ori suntem fii ai lui Dumnezeu (cerești, după harul Lui)? Asta e întrebarea!
    Ca să poți deveni fiul Lui, trebuie să fii asemenea Unului Născut, Cel prin care toți suntem chemați (Ioan 3:16). Iisus Hristos ne este modelul, ținta, referința, Legea, direcția, drumul și destinația. Trebuie să avem tot ce a avut El ca Fiu al Omului, astfel încât să putem deveni fii ai lui Dumnezeu.
    Nu am să intru în amănunte dureroase asupra vieții Sale pe pământ, căci știi cât a suferit. Însă vreau să te concentrezi asupra atitudinii pe care a avut-o asupra suferinței (Isaia 53:7), lipsei de credință a celor din jur (Ioan 20:25) și asupra trădării așa-zișilor prieteni, care și-ar fi dat viața pentru El, dar care s-au dezis cât ai zice Cucurigu! (Luca 22:34, Luca 22:55-60) și l-au vândut (Matei 26:47-49). Le-a îndurat pe toate ca și când ar fi fost la fel de vinovat ca noi, deși El nu avea niciun păcat (1 Ioan 3:5).
    Nu a întrebat niciodată de ce trebuie să îndure toată suferința și tot răul oamenilor, deși avea tot dreptul. Până în ultima clipă, cea mai dureroasă, a suferit în tăcere, a răbdat totul pentru ca toți care L-au trădat, vândut, chinuit și renegat să fie salvați. Nu a întrebat niciodată de ce, ci singura întrebare pe care I-a pus-o Tatălui a fost pentru ce? (Matei 27:46)
    Dacă vrei să ai răspunsul pentru suferința ta, întreabă-L pe Dumnezeu: pentru ce sufăr, care este scopul, ce am greșit, ce trebuie îndreptat, încotro să privesc? Te asigur că vei afla răspunsul, la momentul potrivit.
    Până atunci, un lucru e cert și trebuie să ți-l repeți mereu: Dumnezeu este bun și te iubește mai mult decât îți poți imagina (Evrei 12:5-8). Dar, El vrea să crești spiritual, la fel cum crești fizic, iar asta se obține cel mai bine prin greutăți. La fel cum în trup se măresc mușchii prin ridicarea unor haltere din ce în ce mai mari, așa și în suflet se măresc virtuțile prin înfruntarea necazurilor și suferințelor, se conturează caracterul și se obțin atributele divine, care te vor asemăna din ce în ce mai mult cu Iisus. Astfel, vei deveni și tu fiul lui Dumnezeu și El Însuși îți va da coroana împărătească (Iacov 1:12).