Dărnicia văduvei din Templu

Cea mai mare dărnicie nu o stabilesc oamenii de pe pământ, ci numai Dumnezeu, prin Fiul Său, Isus Hristos. Citind Marcu 12.41-44 şi Luca 21.1-4 vedem contrastul izbitor dintre zgârcenia cărturarilor şi devotamentul acestei văduve. Cărturarii devorau casele văduvelor, dar această văduvă săracă a dat Domnului tot ce avea să trăiască. Ea se aseamănă cu Maria din Betania, care şi ea a dat lui Isus câştigul muncii sale din aproximativ un an de zile. Domnul Isus a depus această mărturie despre dărnicia văduvei de la Templu prin atotştiinţa Sa cu privire la banii şi posesiunile noastre. Astfel, pentru bogaţi dărnicia, prin alegerea personală, nu reprezenta de loc un sacrificiu, ci un mod de a se lăuda cu faptele lor. Cei doi bănuţi, pe de altă parte, care echivalau cu un gologan, reprezentau singurele mijloace de întreţinere ale văduvei. Din punct de vedere matematic şi monetar ea dăruise foarte puţin. Pe drept cuvânt ne întrebăm cum evaluează Domnul Isus dărnicia noastră? Cred că nu vă va fi greu să luaţi în calcul câteva considerente din lista de mai jos şi să mai adăgaţi, eventual, şi dvs. propriile motive: - în funcţie de motivaţia inimii care ne-a determinat să dăm; - în funcţie de banii de care dispunem; - în funcţie de procentul care ne-a mai rămas în pungă, etc. Să ne punem, deci, întrebarea oridecâteori dăruim Domnului: Cum şi din cât dăruim? Metoda Domnului prin care acea văduvă a fost apreciată este menită să-i încurajeze pe donatorii săraci. În realitate, deşi aprobăm gestul văduvei, când vine vorba de propria dărnicie noi nu procedăm ca ea. Ne vine greu să renunţăm la dreptul nostru de proprietate. Când facem donaţii în Numele Domnului, prin aceasta recunoaştem şi afirmăm că, practic, toate lucrurile Îi aparţin Lui şi că pentru noi El este mai de preţ decât tot ce avem. S-ar putea ca unii creştini, de talia lui Anania şi Safira din Fapte 5, s-o critice pe această văduvă că n-a avut spirit de prevedere pentru viitor, dar eu cred că nu a fost deloc aşa, ci dimpotrivă. Multe lucruri trec prin mâinile noastre, dar nu rămân veşnic, ci zboară ca nişte păsări spre alte plaiuri. Numai ce dăruim în Numele Domnului sunt lucruri care rămân şi sunt trecute în contul nostru veşnic. Analizând cu atenţie dărnicia văduvei de la Templu, observăm că ea exemplifică, printr-o alegere fericită, esenţa vieţii de credinţă. Astfel, ea a donat în ziua de azi, tot ce avea în folosul lucrării lui Dumnezeu, pentru că ziua de mâine nu-i aparţinea. În ceea ce priveşte ziua de mâine, ea era convinsă că Dumnezeu Se va îngriji de aceasta. Analizaţi acum, iubiţi fraţi şi surori, credinţa pură prezentată într-o formă simplă pe înţelesul tuturor. Apostolul Petru îi îndeamnă pe tinerii creştini, în prima sa epistolă, să arunce asupra Domnului toate îngrijorările lor. Dar când? După ce aţi dat totul Domnului şi nu mai aveţi altceva de făcut decât să împliniţi Matei 6.33: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Este o învăţătură prea radicală sau de-a dreptul revoluţionară? Cred că aşa se explică supărarea tînărului bogat, care a plecat trist de la Învăţătorul ceresc. Textul din Luca 21.1-4 ne învaţă cel puţin două lucruri: - ce înseamnă să dai din surplusul tău lui Dumnezeu; - ce inseamnă să dai tot ce ai din sărăcia ta lucie, aşa cum au dat creştinii macedoneni apreciaţi de apostolul Pavel în 2 Corinteni 8.5: „Şi au făcut aceasta (donaţii; n. n.) nu numai cum nădăjduisem, dar s-au dat mai întâi pe ei înşişi Domnului şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu”. Cineva a spus: „Aurul dat de un om bogat din belşugul său, doar pentru că nu are nevoie de el, este aruncat de Dumnezeu într-o groapă fără fund. Dar ultimul bănuţ de aramă aruncat de văduvă în vistierie este sărutat şi ridicat la rangul de aur în eternitate.” Văduva darnică din Templu n-avea un soţ, doar Dumnezeu era sprijinul ei absolut. Ea n-a făcut din sărăcia ei o scuză pentru a nu da nimic în lucrarea Domnului, ci dimpotrivă. De-a lungul vremii unii au făcut din sărăcia lor o scuză pentru declanşarea de revoluţii şi războaie pline de vărsări de sânge şi de mari tragedii umane. Dumnezeu nu vrea astfel de lucruri. Văduva de care vorbim era smerită, nu s-a băgat în faţă ca s-o ia înaintea bogaţilor, ci a rămas la urmă ca să dea tot ce avea Domnului. Avea credinţă, aşa cum am spus mai înainte, că Dumnezeu Însuşi îi va purta de grijă în ziua de mâine. Această văduvă a venit la Templu nu pentru că nu avea unde să se ducă, ci pentru ca să facă din dărnicia ei un act de închinare înaintea Domnului. Iată motivele pentru care Isus a lăudat-o înaintea ucenicilor Săi înainte de a merge la Cruce, aşa cum a făcut şi cu Maria din Betania cu ocazia ungerii Sale cu acel nard preţios, al cărui parfum a străbătut veacurile până la noi. Se pare că ucenicii îi apreciau mai mult pe bogaţi, iar săracii erau cam dispreţuiţi, conform mărturiei pe care o găsim în Epistola lui Iacov cap. 2, versetele 2 la 5: ” Căci, de pildă dacă intră în adunarea voastră un om cu un inel de aur şi cu o haină strălucitoare, şi intră şi un sărac îmbrăcat prost; şi voi puneţi ochii pe cel ce poartă haina strălucitoare, şi-i ziceţi: „Tu şezi în locul acela bun!” Şi apoi ziceţi săracului: „Tu stai acolo în picioare!” Sau: ”Şezi la picioarele mele!” Nu faceţi voi oare o deosebire în voi înşivă, şi nu vă faceţi voi judecători cu gânduri rele? Ascultaţi, prea iubiţii mei fraţi: n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt săraci în ochii lumii acesteia, ca să-i facă bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei, pe care a făgăduit-o celor ce-L iubesc?” E mai bine să ne laude mai întâi Dumnezeu şi apoi oamenii. Dacă vom căuta mai întâi laudele oamenilor, ca bogaţii din Templu în Săptămâna Patimilor, mă tem că jertfa noastră nu va fi o mireasmă de bun miros înaintea cerului. Fie ca Dumnezeu să ne ajute în tot ceea ce facem pentru slava Sa.