Credință și deprimare

 Nu ar trebui să avem credință că va ploua, doar când vedem norii adunându-se. Credința că va fi ploaie e mai strălucitoare cu cât soarele arde mai puternic pe cer.

 Nu ar trebui să credem în Dumnezeu mai mult, atunci când auzim și vedem minuni. Minunile sunt sprijin pentru Cuvântul Său și nu invers. Uneori minunile nu sunt ceea ce par a fi la prima vedere. Și diavolul face minuni. De aceea mai ferice este de cei ce nu văd, dar cred. A-L crede pe Dumnezeu pe cuvânt este maximul exprimării din partea inimii omenești. Este, cred eu, un sacrificiu suprem al sufletului. Martirajul, dacă se ajunge la așa ceva, este expresia fizică, clar vizibila a acelei credințe totale.

 Uneori a muri este mai ușor decât a trăi. A trăi zeci de ani în credință este mai greu decât a muri în câteva minute pentru credință

 Nu poți avea credință dacă nu ai speranță. Fără speranță orice credință devine acel cunoscut "aici și acum" care animă, pardon! aplatizează tot mai tare omenirea. Dacă nu putem crede în ceva dincolo de momentul morții, dacă nu putem spera la un moment de dincolo de moartea noastră atunci o credință cât de fascinantă ar fi ea, piere odată cu noi în mormânt.

                                                                        **********

 Citeam ieri despre suferința unei tinere din Belgia care la doar 26 de ani a cerut și a obținut "dreptul" de a fi eutanasiată de medici. Spre deosebire de alte cazuri când s-a obținut aceleași "drepturi" pentru bolile incurabile ajunse în faze terminale, iar pacienții sufereau de dureri cumplite, de data asta, aceea tânără este sanatoasă perfect din punct de vedere fizic. Problema ei este alta, chinuită de o boala ce devastează milioane de vieți, numită depresie. O depresie cronică o face să nu iși mai dorească nimic din lumea asta, totul să fie întunecat, totul să fie dureros în ființa ei.

Aici vedem că nu există credință și nu există speranță! Și mai lipsește ceva esențial: iubirea! Iubirea pentru Dumnezeu și iubirea pentru semen.

 Dacă stau să mă gândesc Sfânta Scriptură nu ne-a cerut să iubim decât două, doar ființe: pe Dumnezeu și pe aproape. Și când ea vorbește de aproapele nostru, ni-l arată ca pe vecinul nostru, colegul nostru, prietenul nostru care ne deranjează în toi de noapte, fratele nostru închis, sărac sau bolnav, necunoscutul bătut de tâlhari pe lânga care pășim sau langă care ne oprim pentru a da o mână de ajutor, dușmanul nostru flămând și însetat.. Doar atât trebuie să iubim - două persoane... Însă cum am mai spus: Nu ne vom iubi aproapele decât tot atât cât ne regăsim pe noi înșine în el. Problema este că de multe ori nu ne regăsim pe noi in ființa noastră, ci mereu altceva și pe altcineva.

 Mă întreb dacă Maica Tereza nu a avut deprimările ei. Dacă a avut timp să iși analizeze propriile dorințe, eșecuri și neîmpliniri, stând ore intregi să scormonească zilnic în noianul de amintiri. Sincer nu îi cunosc în profunzime viața, poate nu o știe decât Domnul cu adevărat, dar știu atunci când daruiești ți se dă. Dați și vi se va da, ba chiar o masură dublă, ne spune Domnul Isus ca un principiu divin. Și cum spunea Andre Frossard atunci când te privești prea mult pe tine începi să vezi hăul din care ai fost scos de tainica bunătate a lui Dumnezeu. Și adaug eu, fără să mai vezi tainica bunătate, ci doar un hău. Acel lucru poate întradevar să te deprime. Și cred că cel ce are deprimări are prea mult timp al său și prea puțin, probabil zero, pentru alții. De aceea presupun ca Maica Tereza nu prea a avut timp pentru sine. De aceea nu cred ca a fost des deprimată.

 Credința, speranța și iubirea sunt elemente născute din Cer, iar Cerul e locul cel mai activ și mai neinteresat de sine. Un Cer ce se contemplează pe sine la infinit nu poate fi mai altfel decât un stătut iad. Întorcându-mă cu gândul la aceea tânără belgiancă mă gândesc că nu are iubiri. Nu există iubire când aduci suferință familiei, când deciziile tale sunt doar ale tale, indiferent de ce simt ceilalți. Pe mine personal mă doare decizia ei, aș vrea să trăiască ca să vadă bunătatea reală, nu ipotetică a lui Dumnezeu, să vadă că implicarea ei, cât de banală ar fi (datul cu mătura, spălatul unui geam la niște copii sau bătrâni neputincioși) aduce sens vieții. Maica Tereza nu a slujit din înaltele amvoane, ci de la cele mai de jos lighiane. Deprimarea este suferința nascută din ideea unei vieți lipsite de sens. Și nu există așa ceva spus pe paginile Noului Testament! Acolo, măcar la început, în Biserică Primară toți erau implicați în viața din interiorul sau exteriorul Bisericii creștine. Secularismul spune că suntem fără sens, că existăm doar pentru ca nu am dispărut încă. Născuți din hău, dispărând apoi în neant. De ce să mai trăiești? De ce să crezi, să speri, să iubești dacă suntem un zero barat? O astfel de ideologie demonică ucide din fașă totul. Cei ce nu sunt încă doborâți de o astfel de mentalitate este pentru că nu sunt convinși că e adevarată. Guvernele statelor seculare cu legiile lor, par a adopta mereu în avanpremiera idei și legi contra naturii, sa nu mai spun contra lui Dumnezeu pe care apoi le impun aproape forțat celor pe care îi guvernează. Viața ori familia pot fi anulate, denaturate,  desacralizate, mixate cu ori ce altceva, fără ca poporul să se exprime, căci dreptul lui e să se exprime la câțiva ani pentru cei ce se vor exprima pentru el de acum încolo, într-un substitut de democrație, în care politicieni cam aceeași de fiecare dată, dictează norodului care i-a ales.

 Credința, speranța și iubirea înving deprimăriile omenești. Nu că noi nu am trece prin suferințe și dureri, nu că nu ne este sufletul dezgustat de răul acestei lumii, dar noi suntem lumina lumii, sarea pământului, dar trebuie să fim acum și aici... În întuneric încă pâlpâim, iar lumea nu are un miros mai pestilențial pentru ca sarea nu îi da voie.

altarul.blogspot.ro