Circuitele divinității

   
    Călcăm în fiecare zi pe căile întortocheate ale lumii, căi pe care cei drepţi sunt nevoiţi să tragă la acelaşi jug cu cei răi, şi pe care minciuna este amestecată foarte uşor cu adevărul, ca să nu i se vadă faţa murdară. Şi tot aici, pe pământ, binele pe care-l facem îşi aşteaptă în zadar răsplata de la oameni, iar sinceritatea, loialitatea, recunoaşterea adevărului sau credinţa sunt, adesea, etichetate ca fiind apanajul celor naivi sau proşti. În ciuda acestor evidenţe, mai devreme sau mai târziu, binele făcut ajunge să fie recunoscut şi recompensat în împrejurări, uneori, bizare şi prin mijloace, adesea, paradoxale.

     Cu siguranţă vi s-a întâmplat, de pildă, să primiţi recompensele pe care le aşteptaţi, abia peste cinci sau zece ani şi, culmea, nu de la persoana pe care aţi ajutat-o, ci dintr- o cu totul altă parte.  Atunci când cineva face o faptă bună sau întreprinde un lucru folositor pentru cei din jur, logica ne îndeamnă să credem că mulţumirea pentru ele ar trebui să vină, indubitabil, de la persoana care a beneficiat de aceste binefaceri. Dacă, de exemplu, execuţi la serviciu sarcini în plus, pe care şeful ţi le încredinţează sistematic, eşti convins că, după realizarea lor, vei fi nu numai bătut pe umăr şi lăudat, dar vei primi cu siguranţă şi o primă consistentă sau promovarea râvnită de mult. În loc să se întâmple aşa, şeful se arată zilnic nemulţumit, nu te avansează niciodată, iar prima la care sperai, o dă, chiar sub ochii tăi, altora.  Senzaţia care se naşte în aceste situaţii este aceea de inutilitate a efortului şi de blocare sau de rătăcire a recompensei, în drumul ei către tine. 

    Pe pământ, pare că, mai degrabă, răul are cale liberă, că îşi face loc mult mai uşor ca să apară şi să lovească în plin, fără obstrucţionări, întârzieri sau preavizări.  Adevărul, de pildă, iese mai greu la lumină, tendinţa oamenilor fiind aceea de a-l ţine în umbră, de a-l încătuşa, înăbuşi şi ascunde pentru totdeauna. De fiecare dată însă, mai devreme sau mai târziu, el scapă de sub controlul lor, comportându-se ca o entitate capabilă să străbată zidurile minciunii şi să transceandă munţii ignoranţei. La fel se întâmplă cu sentimentul iubirii, cu cinstea, cu iertarea, cu bunătatea, cu dorinţa de a face binele şi, mai ales, cu răsplata cuvenită pentru ele. 

      Acest fenomen, ar avea o explicaţie în faptul că BINELE are propriile lui circuite, separate de căile lumii, recompensa pentru ceea ce facem bun, venind la rândul ei pe cărări greu perceptibile, uneori nebănuite, netezite de însuşi Dumnezeu, astfel încât să nu întâmpine obstacole şi să nu sufere întârzieri. Spre deosebire de semeni care ne rămân, de multe ori, datori, la Dumnezeu acest lucru nu este niciodată posibil. Mai mult decât atât, când ne raportăm la El, noţiunile de „prea târziu” sau „prea devreme” încetează să existe, fiindcă legile divinităţii acţionează întotdeauna numai la momentul oportun. Cum s-ar putea explica altfel, perfecţiunea universului? Prin urmare, prin conectarea la Dumnezeu, avem marea şansă de a primi nu numai impulsul de a gândi şi face BINELE, ci şi puterea de a-l înfăptui,  urmată de răsplată.  

    Vi s-a întâmplat, nu o dată, că acela căruia i-aţi făcut un serviciu sau i-aţi împrumutat ceva să se îmbolnăvească sau 
   să-şi piardă slujba şi să nu vă mai poată plăti datoria, ori, din cauza unui caracter urât, să nu mai recunoască niciodată binele pe care i l-aţi făcut. Ştiţi cu toţii ce dezamăgitor este să aştepţi îndelung fără să apară mulţumirea de la oameni şi să se nască în suflet viermele ranchiunei sau monstrul egoismului care te îndeamnă să nu mai ajuţi pe nimeni, decât „cu plata înainte”.

    În condiţiile în care recompensa nu vine întotdeauna de la oamenii pe care i-am sprijinit şi ajutat, nu cumva, făcând BINELE, ne punem, de fapt, în slujba altcuiva de la care ar trebui să aşteptăm şi răsplata? Biblia spune în Matei cap.25:37-40 : „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete, Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin, şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?” Drept răspuns Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, oridecâte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai mei, Mie mi le-aţi făcut”.

      Reiese că, de fapt,  adevăratul beneficiar al lucrurilor bune făcute de noi este Însuşi Dumnezeu. Pentru ce mai aşteptăm atunci să primim plata de la oameni, când, de fapt, totul a fost cântărit şi evaluat exact astfel încât să ni se dea înapoi la timp şi cu măsura pe care o merităm? Credeţi că semenii noştri, presupunând că ar avea de unde şi ce ne da, ar putea aprecia exact efortul, dăruirea şi sentimentele noastre?   Consider că mai înţelept ar fi să aşteptăm să vină din mâna lui Dumnezeu răsplata, pe poteci invizibile şi sub forme neînţelese, dar sigure şi îndestulătoare pentru fiecare.  „Căile Mele nu sunt căile voastre”, spune tot Biblia. De aceea, nu precupeţiţi nici un efort în a face Binele şi nu mai căutaţi recunoştinţa la capătul străzii, în biroul şefului  sau la sfârşit de lună când ar trebui să primiţi salariul, fiindcă ea vine pe căile netede şi fără blocaje ale lui Dumnezeu, la momentul şi în locul stabilit numai de El. Aceasta nu este doar o chestiune de timp, ci şi una de credinţă...