Castele de tristete

   Sarah era bogata. Mostenise douazeci de milioane de dolari. Acestei mosteniri i se mai adauga un venit suplimentar de o mie de dolari pe zi. Suma era foarte mare in orice vreme, dar la sfarsitul anilor 1800 era imensa. 

   Sarah era foarte cunoscuta. Era frumusetea locului in New Haven, Connecticut. Niciun eveniment social nu era perfect fara prezenta ei si nimeni nu organiza vreo petrecere fara sa o invite si pe ea. Sarah avea multa putere. Numele si banii-i deschideau aproape orice usa in America. Universitatile-i doreau donatiile. Politicieni-i cereau sprijinul. Organizatiile de tot felu-i cautau implicarea.

   Sarah era bogata. Celebra. Puternica. Si nefericita.

   Singura ei fiica murise la varsta de cinci saptamani. Apoi ii murise si sotul. Asa ca a ramas singura cu numele, cu banii, cu amintirile... si cu vina ei.

   Vina ei a fost cea care a dus-o in vest. Cautarea pasionata a penitentei a indemnat-o sa porneasca spre San Jose, California. Trecutu-i inrobea prezentul, iar ea tanjea dupa eliberare.

   A cumparat o ferma cu opt camere, plus terenul aferent de o suta saizeci de acri, dupa care a angajat saisprezece tamplari si i-a pus la treaba. In urmatorii treizeci si opt de ani, mesterii au muncit fara incetare, zi si noapte, pentru a-i construi un conac.

   Observatorii erau insa intrigati de proiect. Indicatiile lui Sarah erau mai mult decat excentrice... erau sinistre. Intregul proiect avea o latura macabra. Fiecare fereastra trebuia sa aiba treisprezece geamuri, fiecare zid - treisprezece panouri, fiecare dulap - treisprezece carlige si fiecare candelabru - treisprezece globuri.

   Planul parterului era lugubru. Coridoarele  serpuiau la intamplare, iar unele nu duceau nicaieri. O usa dadea spre un zid gol, alta se deschidea in fata unui hau de cinsprezece metri. O scara ducea catre un tavan fara nici o usa. Peste tot erau trape, pasaje secrete, tuneluri. Aceasta nu era o casa in care Sarah sa se retraga pentru a avea un viitor, ci un castel inchinat trecutului.

   Constructia misteriosului conac s-a incheiat abia  odata cu moartea Sarei. Cladirea se intindea pe o suprafata de sase acri si era prevazuta cu sase bucatarii, treisprezece bai, patruzeci de scari, saizeci si sapte de usi, zece mii de ferestre, o suta saizeci de camere si o clopotnita.

   Dar de ce si-a dorir Sarah un astfel de castel? Nu locuia oare singura? Intr-un fel, ar fi raspuns cei care-i cunosteau povestea, Ar mai fi vizitatorii...

   Si vizitatorii veneau in fiecare noapte. 

   Legenda spunea ca in fiecare seara, la miezul noptii, un slujitor strabatea labirintul care ducea spre clopotnita si tragea clopotul pentru a aduna spiritele. Apoi Sarah intra in camera albastra, o incapere rezervata pentru ea si oaspetii ei nocturni, unde ramaneau pana la ora 2 a,p., cand clopotul rasuna din nou. Atunci Sarah se retragea in apartamentele ei si fantomele se intorceau in mormintele lor.

   Din cine era formata aceasta legiune de fantome?

   Din indieni si soldati de la frontiera S.U., ucisi cu totii de cea mai populata carabina din America acelor vremuri - carabina Winchester. Ceea ce  lui Sarah Winchester i-a adus milioane de dolari, lor le-a adus moartea.

   Asa se face ca Sarah si-a petrecut ultimii ani din viata intr-un castel al regretelor, ridicand o casa dedicata mortilor.

   Daca doresti, poti sa vizitezi aceasta casa poltergeist din San Jose. Poti sa faci un tur al incaperilor si sa vezi ce a mai ramas din ea. 

   Dar daca vrei sa vezi ce poate face vina neiertata dintr-o fiinta umana, nu este nevoie sa te duci pana la conacul Winchester. Vieti tinute captive in vina zilei de ieri se gasesc chiar in orasul tau. Exista inimi haituite de esec chiar in cartierul tau. Poti gasi oameni raniti de capcanele in care au cazut chiar pe strada ta, pe acelasi palier de bloc cu tine.

   Apostolul Pavel spune ca exista o intristare a lumii care aduce moartea. Exista o vina, o tristete, un regret care ucid.

   Daca acest lucru este adevarat, ma bucur ca aceasta carte a ajuns in mainile tale. Am scris ultima sectiune din ea cu gadul la tine. In ultimile capitole ce o alcatuiesc am adunat cateva meditatii despre esec si iertare.

   Caci in orele zorilor care urmeaza unei nopti furtunoase  rasuna o poveste a harului.

   Este istoria lui Petru care recunoastre vocea Stapanului... vede fata Lui... si isi croieste drum cu greu spre un loc sigur si ferit de distrugerea furtunii.

   A existat si o alta istorie a lui Petru - aceea in care aude vanturile... vede ploaia torentiala... si se cufunda in haurile intunecate.

   Dar povestea ce se aude rasunand in zori vorbeste mai ales despre Isus. Este istoria lui Dumnezeu care Si-a intins mana in toiul furtunii dezlantuite ce zguduie marea. Este raspunsul la intrebarea pe care si-o pune orice om: "Ce face Dumnezeu cand esuez?"

   Raspunsurile starnite de vinovatie nu se gasesc intr-o casa noua, ci chiar la temelia casei in care locuiesti.