Când ieşim la pensie?

În Statele Unite azi se sărbătoreşte ziua muncii. E un act nobil să dedici o zi specială muncii. Se spune că munca înnobilează pe om. Dar mulţi nu ştiu de ce anume munca înnobilează pe om. Răspunsul îl găsim chiar pe primele pagini ale Scripturii: „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească.”(Geneza 2:15). Omul a fost destinat pentru eternitate cu Dumnezeu, iar pe timpul pribegiei pe această planetă menirea lui e să-L slujească şi să muncească. De fapt, ca o curiozitate, aş dori să menţionez că niciunde în Cuvântul lui Dumnezeu nu e menţionat cuvântul “pensie” Deci în lucrarea Lui nu poate fi vorba de ieşire la pensie. Cel mai mult sunt fascinate de ceea ce este scris la 1 Corinteni 3:9, “...noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu” Cu alte cuvinte  suntem colaboratori cu El în lucrarea Lui. Auziţi? E lucrarea Lui. Toată admiraţia pentru acei care înţeleg că lucrarea e a lui Dumnezeu. Şi totuşi mai întâlnim şi din aceia care aşa se angrenează în lucrare de parcă ar fi a lor iar pe Dumnezeu îl solicită, aşa, din când în când. De unde au luat această idée?  Dacă vreun cititor ştie e rugat să-mi spună. COLABORATORI CU DUMNEZEU. Ce poate fi mai minunat ca lucrul acesta? El ar putea să înfăptuiască singur lucrarea. Dar nu o face ci ne vrea şi pe noi implicaţi. Cineva care era pornit împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu intervine să-i ajute pe oameni, mergând pe stradă şi văzând un copil nenorocit, îmbrăcat în zdrenţe, cerşind mila trecătorilor, şi-a zis în gând: "Doamne, cum poţi fi aşa de nepăsător şi să nu faci nimic pentru acest copil?" Într-un târziu a auzit în conştiinţă glasul lui Dumnezeu care i-a spus: "Nu sunt nepăsător. Am făcut deja ceva pentru acest copil. Te-am creat pe tine ca să-l ajuţi".

Să poposim la un exemplu din VT. Cum am fi înclinaţi să spunem:

a. David a ucis pe duşmanul lui Dumnezeu.

b. Dumnezeu a ucis pe duşmanul lui  David. Care dintre cele două le-am allege? Dacă citim pasajul din 2 Samuel capitolul 8 realizăm că David a purtat bătălia  dar Dumnezeu a dat Victoria. De la început până la victorie a fost o acţinune de cooperare. David nu putea face partea lui Dumnezeu. Dumnezeu putea face partea lui David dar n-a vrut s-o facă deoarece a vrut să-l implice pe David. A fost o echipă alcătuită din doi. Dacă am zice: “Tată nu ai nevoie de mine” sau şi mai grav “Tată nu am nevoie de Tine” această atitudine ar duce la dezastru. Cooperarea va produce, în schimb, mari binecuvântări.

De ce ne acceptă Dumnezeu drept colaboratori în lucrarea Lui?

1. Suntem proprietatea Lui. Menţionând acest adevăr apostolul Pavel spune că “noi nu mai suntem ai noştrii.” E clar că înainte de convertire cineva nu poate colabora cu Dumnezeu deoarece colaborează cu alt stăpân. La doi stăpâni nu se poate sluji. Unii cred că se poate dar cine i-a făcut să creadă că se poate i-a înşelat amarnic. Îi aparţinem Lui şi se cuvine să-i onorăm iniţiativa şi minunatu-i plan.

2. Pe fiecare ne-a înzestrat cu daruri pentru lucrare. Fiecare trebuie să-şi cunoască darul şi să-l folosească pentru edificarea altora; să-l folosească dar nu oricum ci cu seriozitate, pasiune, entuziasm. Atunci rezultatele vor fi minunate.

3. Ca să producem roade vrednice de pocăinţă. Adică să producem fapte frumoase într-o lume urâtă, o lume care cu mare repeziciune se îndepărtează de Creator. Numai în felul acesta putem să fim mărturie, numai aşa vom avea impact într-o lume indiferentă faţă de o mântuire aşa de mare. Marea întrebare care îşi aşteaptă răspunsul cu această fără amânare: Putem noi, cu conştiinţa împăcată, cere binecuvântarea Cerului peste orice lucrare pe care o facem? Dacă da, ferice de noi!

gc/ 5 Septembrie, 2011