Calcati pe urmele Mele!!!

            Trăim într-o lume a monotoniei, o lume care te face să te simţi uneori atât de inutil prin ceea ce faci şi atât de limitat în propriile garduri. Oameni care-şi clădesc propria monotonie. Oameni care-şi creează propria mediocritate, sau le-o creionează alţii? Într-o lume în care orice tentativă de-a ieşi de mulţime este grav sancţionată, dorinţa de-a visa dincolo de limita normalului este dispreţuită fiind extrem de greu, uneori, să ridici standardul şi să rămâi martir pentru visul tău. Reculul este produs întotdeauna de mediocritate, cei care nu visează şi nici nu permit altora s-o facă. Creativitatea e un domeniu stins pentru mulţi astăzi tocmai prin lamentarea lor. Şi împlinirea acestei dorinţe ca ceilalţi „să calce pe urmele…” e forţată de prea multe ori  prin autoritatea funcţiei şi a poziţiei şi nu prin autoritatea trăirii vieţii care merită cu adevărat trăită. Ideile sunt crezute şi trăite de ceilalţi doar prin autoritatea trăirii promotorului şi nu prin impunerea meschină a acestora.

            Într-o dimineaţă mi-am zis să schimb drumul obişnuit care mă ducea la destinaţia matinală de fiecare zi. În fiecare dimineaţă trebuia să trec printr-un parc, pe o stradă aglomerată şi peste câteva treceri de pietoni. Adevărul este că de multe ori ne-am dori să putem schimba drumul zilnic, să treacă prin alte locuri, să nu mai semene cu cel de ieri. Aşa că, în dimineaţa aceasta am schimbat traseul deja mult cunoscut. Am ales un altul, la fel ca distanţă şi cu acelaşi grad pitoresc. O scurtătura, dacă poate fi numită aşa. Ninsese toată noaptea. Dimineaţa totul era atât de pur şi neîntinat de existenţa omului. Noul traseu, ales pentru această dimineaţă, trece printr-un nou parc, un parc până atunci plin de alei, de  rondouri de flori, de-o mulţime de tufe şi arbori. Ei bine, în dimineaţa aceasta totul era nou, nu se mai vedea nimic din toate acestea, nu mai erau alei, nu mai erau treceri pentru pietoni pe care să le poţi observa, totul te îmbia la un nou început. Apropiindu-mă de parc, am observat că cineva fusese înaintea mea pe aici, omul îşi croise o nouă cale. O scurtătură prin zăpada proaspătă spre o destinaţie bine precisă. Noul drum trecea drept printre tufe şi arbori, sfidând geometria aleilor, nu-i vedeai capătul, traversa parcul pe cea mai scurtă distanţă şi nu se oprea până acolo unde era ţinta creatorului său. Aşa că, am început să merg pe noua scurtătură. Un drum căruia nu-i ştiam destinaţia. Nu am făcut-o pentru ca să-mi scurtez drumul, ci pentru a duce mai departe un gând ivit într-o dimineaţă. De fapt, eu nu începeam nimic, aveam în faţa mea urmele temerarului meu, care, cine ştie pentru ce nevoi alergase el în zorii friguroşi şi tulburi, şi, care pentru a ajunge mai repede la destinaţie scurtase drumul.

            Totul s-a întâmplat pentru că ninsese proaspăt şi suficient de mult pentru a şterge orice urmă a arhitecturii trecute a parcului, pentru că cineva a avut în acea dimineaţă o nouă idee şi pentru că ceilalţi au vrut să dea viaţă ideii respective călcând pe urmele celui care a spart gheaţa acelei dimineţi.

            Domnul a adus un nou drum şi o cale nouă pentru omenire. Un drum pe care fiecare este îndemnat să păşească prin credinţă. Deşi drumul e nou, nu suntem primii care mergem pe el. Domnul Isus a fost primul care a trasat calea, pe care apoi o mulţime de oameni au mers de-a lungul secolelor. Ceea ce ştim despre acest drum este începutul său, ştim cine l-a trasat şi mai ştim care îi este destinaţia. Nu ştim ce peripeţii vom întâlni. Ştim că dacă rămânem pe el vom ajunge cu siguranţă la destinaţia dorită. Urmele din faţa ta sunt ale Domnului, bătătorite doar de cei care au ajuns deja la destinaţie. Dacă vei merge pe ele nu te vei rătăci, indiferent de variantele propuse. Chiar dacă calea aceasta sfidează orice geometrie a ideologiilor acestei lumi, urmele din faţa ta îţi dau certitudinea veridicităţii căii tale. Deşi au trecut mii de ani peste ea, această cale e la fel de nouă şi de îmbietoare pentru fiecare generaţie. Calea este la fel de vie şi de nouă doar noi am început să ne învechim tânjind după alte cărărui demult trecute. Poteci care ne fac viaţa plină de monotonie şi fără nici un scop în sine.

            Sunt oameni care au avut libertatea să spună: „călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos!” - (1 Corinteni 11:1). Sunt oameni care au trăit ceea ce au spus!!!

Tu ai această libertate şi putere să spui, astăzi, acest îndemn celor rătăciţi?

                                       Haidu Ionuţ