Călătoria

Sfânta Biserică a rezervat o perioadă de șapte săptămâni pentru a-și pregăti credincioșii pentru o călătorie prin pustia purificatoare a sfântului și marelui post al Paștelui. Călătoria aceasta este plină de renunțări. Cine se încumetă să-și lase confortul material și hedonistic pentru un asemenea prelungit efort? Și apoi abstinența nu înseamnă numai să nu mănânci anumite lucruri, să nu bei sau să nu te relaxezi... înseamnă chiar mai mult, înseamnă să renunți chiar la tine însuți, la tot felul de formalisme, ideosincrazii și preconcepții, la părerile și ideile personale prea fixe (chiar dacă sunt cele mai înțelepte din toate câte există sau au existat vreodată... ). O călătorie obositoare și plină de renunțări! Și totuși, cu mulți, cu puțini, Sfânta Biserică începe acest pelerinaj în fiecare an. Pentru a ne alătura celor care pornesc în această călătorie spirituală ne trebuie dintru început voința și dorința de a porni la drum.

Arca mântuirii își anunță din timp planurile și itinerariile spirituale. Astfel la începutul călătoriei în Sfânta Biserică se citește Evanghelia despre Zaheu (Luca 19:1-10). Ni se dă astfel pilda unui om mărunt de statură și în posibilități de realizare dar mare și perseverent în dorința sa de a-l vedea pe Iisus și a-l găzdui. Limitele omenești inerente firii precum și păcatele recunoscute sunt întrecute exact prin această motivare psihologică de pocăire și voință de a-l vedea pe Iisus și de a-l urma. Așa și cu noi, dacă dorim întradevăr să-l vedem pe Iisus și gloria sa vom avea deci și suficiente resurse și voință și astfel prin harul sfânt vom izbuti să învingem toate greutățile și să trecem prin toate obstacolele pe care le-ar presupune acestă călătorie spirituală. Aceeași este și pilda femeii canaanence (Matei 15:21-28), care dorește ca Iisus să-i vindece fiica de duhuri rele chiar dacă ea n-ar fi trebuit să aibă această îndrăznire după cerințele legii.

În duminica următoare din perioada de pregătire pentru călătoria prin pustia postului în Sfânta Biserică se citește parabola vameșului și a fariseului (Luca 18:10-14). Este lecția adevăratei smerenii, această virtute creștinească și calitate existențială care ne deschide ușile milei și ale înțelegerii lui Dumnezeu. Iisus însuși, Dumnezeu fiind, ni s-a arătat nouă în straiele curate ale smereniei și ale ascultării de Tatăl ceresc. Este aceeași credință care se așteaptă să fie împlinită și de noi înșine spre a mai putea rămâne loc de creștere și înduhovnicire. Smerenia nu este un semn al slăbiciunii noastre ci mai degrabă al puterii și perfecțiunii, o întoarcere la ordinea și spiritul adevărului.

Următorul popas și chemare pe care le săvârșeste Biserica în drum spre marea încercare a postului este acea pildă arhicunoscută a fiului risipitor (Luca 15:11-32). Este lecția întoarcerii din înstrăinarea noastră lumească. Cum fiul risipitor se întoarce la casa tatălui dintr-o țară îndepărtată tot așa s-ar cuveni ca prin pocăință să ne întoarcem și noi la Dumnezeul cel viu și adevărat, bun și iertător.

De acum Sfânta Biserica începe a ne obișnui cu privațiunile călătoriei ca atare. Este duminica secului de carne. Ni se amintește și de cei pierduți în veșnicie, de speranța învierii în Hristos. Auzim lecția judecății de apoi (Matei 25:31-46), despre adevărata iubire și milă creștină. Vine apoi duminica secului de brânză și a iertării aproapelui, a curățirii de ultimile poveri ale păcatului și a dăruirii înțelesului adevărat al postului și rostul acestuia în viața creștinului (Matei 6:14-21).

Arca intră de acum pe marea clătinată a încercărilor în năzuința că ne-am îmbarcat pentru drumul victoriei spirituale. Drumul către lumina împărăției promise se conturează din ce în ce mai clar. Va fi desigur un drum lung dar avem deja arvuna izbânzii. Și precum mateloții își iau rămas bun de la țărmuri invocând providența divină să-i călăuzească printre himerele furtunii, așa ne pregătim și noi pentru acestă călătorie pe marea ispitelor.

Invocăm de acum rugăciunea renunțării la sine și a pocăinței: „Doamne și Stăpâne al vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. Iară duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-l mie, slugii tale. Așa, Doamne Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele, și să nu osândesc pe fratele meu; că bine ești cuvântat în vecii vecilor. Amin.”

Călătoria spre marele post al Paștelui începe întotdeauna în inima credinciosului și se termină la ospățul din noaptea Sfântului Paște, în acea noapte mai luminoasă decât orice zi. Este o trecere a trupului și a sufletului nostru, o procesiune spre bucuria împărtășirii cu harul Duhul Sfânt. La capătul călătoriei cei care s-au smerit cu nevoințele postului se pot învrednici să fie părtași la marele praznic al învierii lui Iisus dar și la o înviere a lor în duh și adevăr.