Căderea din nori

"Îl iubesc nebuneşte!" Pe faţa Ecaterinei mijea un zâmbet transfigurat, când îmi descria sentimentele ei pentru Petre. "E omul visurilor mele, ne înţelegem şi ne completăm în orice lucru. Nu voi putea iubi niciodată atât de mult pe altcineva. Viaţa alături de el devine cu adevărat minunată!"

Majoritatea perechilor s-ar exprima într-un mod asemănător în faza aceasta a primei îndrăgostiri. Cu toţii sunt convinşi de unicitatea legăturii şi a sentimentelor lor.

Îndrăgostire

Îndrăgostirea îi surprinde pe unii oameni asemenea unei boli. Doi tineri se întâlnesc, se privesc în ochi şi... scânteia s-a transmis! Apare sentimentul tipic de sublim, de euforie, pluteşti oarecum în nori, departe de realitatea de zi cu zi. Orice altceva pare lipsit de importanţă când e pus alături de acest îmbătător sentiment de fericire. Gândurile nu se mai învârtesc decât în jurul unei persoane, se trezesc dorinţe neştiute care tind către împlinire. Zilele şi orele par nesfârşite fără celălalt. Mulţi consideră că aceasta e adevărata dragoste. Deoarece ei confundă dragostea cu îndrăgostirea, vor fi dezamăgiţi şi frustraţi când sentimentele lor se vor estompa.

De ce se îndrăgostesc doi oameni?

Nu se ştie exact de ce se îndrăgosteşte cineva de o anumită persoană. Se consideră că imaginea partenerului de vis se formează în subconştient în urma diferitelor experienţe şi întâlniri din copilărie, dar şi corespunzător înclinaţiilor şi temperamentului. Mai târziu se vor adăuga idealurile valabile momentan în societate. Dacă în cazul unei întâlniri se potrivesc la unison unele din aceste caracteristici, se declanşează fulgerător hormonii! Ceea ce în mod uzual e caracterizat ca fiind dragoste şi confundat cu îndrăgostirea, este în realitate un proces strict hormonal. Astfel, unul din aceşti hormoni, feniletilamina, acţionează ca un mijloc propriu de incitare a organismului. Nu e de mirare atunci că îndrăgostiţii pot atât de greu să doarmă noaptea! Multe perechi, când scade sentimentul de a fi îndrăgostit, pare că s-a evaporat şi dragostea. Acest lucru e foarte natural. Cu vremea, cantitatea de hormoni se diminuează şi privirea partenerului, care înainte făcea inima să bată mai tare şi avea ca urmare acele cunoscute "goluri" în stomac, ajunge să nu mai declanşeze aceste reacţii.

Îndrăgostirea este un sentiment minunat, însă el va trece, în general, se consideră că această fază ţine circa doi ani. În cazul multor cupluri, trezirea la realitate survine mult mai devreme. Orice cuplu consideră că în cazul lui lucrurile stau altfel, că această senzaţie euforică va dura o veşnicie. Ce ar putea să tulbure vreodată fericirea lor? Este aproape imposibil de privit lucrurile în mod realist atunci când eşti îndrăgostit. Partenerul pare perfect - sau aproape! Chiar când prietenii şi cunoscuţii îşi manifestă îndoiala şi încearcă să-l atenţioneze pe cel în cauză asupra unor eventuale greutăţi, îndrăgostirea face urechile surde. Simţul realităţii pare să fi dispărut. - Greutăţi? în nici un caz în cadrul acestei legături atât de unice! Şi chiar dacă ar apărea vreodată diversităţi de păreri, ele ar fi imediat înlăturate printr-o atitudine plină de dragoste. Celui îndrăgostit i se pare imposibil să poată răni sau să fie rănit. Nici nu ţine cont de natura profund egoistă a fiecărui om.

"Îndrăgostirea este un egoism în doi"

Cineva spunea odată: "Îndrăgostirea e un egoism în doi." Nimeni nu este altruist. O dată potolită euforia de fiecare zi, partenerul ajunge să fie văzut dintr-o dată la rece, fără acei ochelari roz. Se cade din nori pe pământul tare al realităţii, unde rufele murdare rămân nespălate, gunoiul este nedus, mâncarea prea arsă iar grămada de rufe necălcate creşte. Ajungi să te întrebi cum de n-ai observat felul dezordonat de a fi al partenerului, încăpăţânarea lui, înclinaţia spre cicăleală, spre perfecţionism, trândăvia sau zgârcenia lui, modul lui superficial de a gândi. Urmează aşadar marea dezamăgire!

Dezamăgire. Nu spune deja acest cuvânt că a fost stabilită o relaţie cu false aşteptări şi închipuiri în care s-a crezut că se poate ajunge la ţel cu dragostea proprie? Să fie acesta sfârşitul suferinţei? Mulţi întrerup legăturile fiindcă ei cred că au fost amăgiţi şi înşelaţi. Nevoilor şi aşteptărilor lor nu li s-a răspuns într-un mod corespunzător, îndrăgostiţii vor să fie fericiţi, dar se gândesc prea puţin să facă ei înşişi pe cineva fericit. La o parte cu visarea! Mai mult de o treime din toate căsătoriile sfârşesc prin divorţ, în cazul căsătoriilor încheiate pentru a doua sau a treia oară, cota este mult mai ridicată. Oare nu provine asta din faptul că nu se mai ştie ce înseamnă adevărata dragoste? Când euforia dispare, chiar să nu mai rămână nici o soluţie în afara rupturii?

Un nou început

O relaţie veritabilă de dragoste nu este posibilă decât atunci când amândoi partenerii sunt gata să dovedească înţelegere unul pentru celălalt, să-l întâmpine fără nici o undă de încăpăţânare şi îngâmfare. Eu nu voi putea avea această înţelegere decât atunci când voi fi gata să pătrund felul în care celălalt gândeşte şi simte. De aceea eu trebuie să învăţ să-l ascult cu adevărat şi să deduc chiar şi ceea ce el nu spune. De ce reacţionează el în modul acesta neînţeles pentru mine? Este oare nesigur? Se exprimă el atât de agitat fiindcă se simte încolţit? Se crede neînţeles sau chiar respins? Oare sentimentele de inferioritate sunt cele care-l determină, cu orice ocazie, să se impună, să fie răutăcios şi invidios? De multe ori pare că motivul controverselor îl reprezintă doar reaua-credinţă. Amândoi trebuie să înveţe să discute unul cu celălalt la obiect. O tăcere datorată supărării, o îmbufnare sau nişte cuvinte mânioase nu fac decât să veştejească dragostea. Chiar şi încercările de şantaj practicate de multe femei, cu lacrimi sau refugiere într-o boală nu sunt tocmai de folos într-o asemenea relaţie. Conflictele partenerilor se sting când se îndrăzneşte să se vorbească în mod sincer şi deschis, punând chiar sub semnul îndoielii propria părere. Celălalt trebuie să simtă că, în ciuda neconcordanţei de păreri cu privire la un lucru, nu este respins. Nu poţi avea o atitudine deschisă, când trebuie să te temi de reacţii!

Propria recunoaştere

De fiecare dată, condiţia unei ieşiri din criză o reprezintă propria recunoaştere. Atât timp cât crezi că numai când simţi, gândeşti şi acţionezi tu însuţi, toate lucrurile vor fi în regulă, apele vor rămâne tulburi. Lucrurile vor fi privite unilateral, cel în cauză se va supraaprecia şi va pune la îndoială pe tovarăşul de viată. Pedantul trebuie să înţeleagă că felul lui de dragoste ordonată nu este neapărat "gălbenuşul din ou", iar cel dezordonat ar trebui să ajungă la concluzia că ceilalţi nu se simt neapărat bine în haosul în care-i place lui să trăiască.

Noi toţi suntem înclinaţi să privim modul propriu de viaţă ca fiind cel corespunzător, orice schimbare fiindu-ne o povară. Dacă într-adevăr ar trebui schimbat ceva, atunci să aibă loc la celălalt! Această încrâncenare egoistă cu privire la propriul stil de viaţă şi osteneala de a-i imprima celuilalt propriul mod de a fi, înăbuşă orice afecţiune. De aceea noi toţi rămânem întreaga noastră viaţă nedesăvârşiţi. De multe ori judecăm în mod unilateral şi pe nedrept situaţiile conflictuale. De aceea, chiar când credem că avem dreptate, trebuie să avem adevărul acesta înaintea ochilor. Cunoaşterea lui te face îndurător. Conştiinţa posibilităţii de a deveni mereu noi înşine vinovaţi faţă de celălalt, ne protejează de dorinţa de "a-l termina".

Cine trăieşte conştient de iertarea pe care a primit-o, poate ierta chiar şi el însuşi.

Yvonne Schwengeler