Biserica - asociaţie culturală?

Câţi dintre voi merg la biserică duminică de duminică şi până acum nu prea L-au văzut pe Isus manifestându-se într-un mod real? O să mă întrebi cum arată o biserică în care se manifestă prezenţa lui Isus... Nu am alt model de biserică decât cel din Faptele Apostolilor.

La noi în biserici se plânge mult... aţi observat? O vreme am crezut că cei care plâng sunt foarte spirituali, şi dacă plâng în rugăciune cu siguranţă se datorează unei relaţii extraordinare pe care o au cu Dumnezeu. Apoi m-am izbit de probleme în viaţă şi m-am trezit că plâng în rugăciune doar pentru că îmi era greu în viaţa de zi cu zi, şi am început să mă întreb dacă nu cumva se întâmplă la fel cu majoritatea celor care plâng când se roagă. M-am cercetat şi am văzut că sunt un om sensibil şi dacă cumva încep şi Îi spun Domnului un aspect dureros din viaţa mea încep şi plâng, la fel cum aş face dacă i-aş povesti unui prieten problema cu pricina. Şi am tras concluzia următoare: în bisericile din România se plânge foarte mult nu pentru că am ieşi cu ceva în evidenţă la capitolul spiritualitate, ci pentru că enoriaşii se lupta cu viaţă şi de foarte multe ori se simt înfrânţi, pentru că se simt singuri şi clachează nervos, pentru că teoretic ştiu că ar trebui ca cineva să îi încurajeze, dar practic nu se întâmplă nimic.

Am mai ajuns la concluzia că bisericile evanghelice din România în mare parte ar putea să se constituie într-o "Asociaţie Culturală Naţională", fiecare biserică să aibă un funcţionar care să se ocupe de banii strânşi din colecte, cineva care să aibă studii teologice ca să fie cine să predice şi cineva cu studii muzicale. Ar fi suficient de vreme ce oricum biserica nu mai funcţionează pe bazele celei din Faptele Apostolilor.

De 2 ani de zile merg într-o biserică nu foarte mare şi mă minunez că până în ziua de azi nici păstorul, nici cineva din comitet, nu au venit niciodată să mă întrebe de sănătate. Şansă e că sunt câteva oi care au avut grijă de asta...

Mai cunosc pe cineva care timp de 4 ani a mers într-o biserică şi când să se căsătorească, a invitat prin telefon pastorul la nuntă, doar că acesta nu ştia la nunta cui trebuie să meargă pentru că habar nu avea cine e persoana; nici în cazul acesta nu e vorba de o biserică mare.

Am mai ajuns la concluzia că “cercetarea Duhului Sfânt” la noi e confundată cu o emoţie puternică la auzul unei cântări deosebite, sau cu emoţia până la lacrimi generată de o istorioară din care reiese că 10 copii au rămas fără mamă. La noi orice fel de plâns în biserica e catalogat ca fiind rodul unei mari şi profunde cercetări a Domnului. Cercetarea Duhului Sfânt are urmări pe termen lung, duce la moartea faţă de sine, pe când emoţia provocată de o cântare bine cantata cu versuri înduioşătoare are ca rezultat final sentimente, sentimente, sentimente, care vor dispărea după o zi, sau două.

Şi aşa o biserică în care pastorul face orice altceva decât să păstorească oile, cei care se ocupă cu muzica fac la repetiţii până se satură şi ei, fără ca cineva să se gândească că muzica cântată bine, atinge cel mult coarda sentimentală, s-a transformat în cursul anilor în cea mai şireată arma a diavolului de a ţine oamenii în mediocritate, în necunoaştere a cine sunt ei în Hristos, şi în înfrângere.

Mă uit pe internet şi văd ce se întâmplă în bisericile din Asia, Africa şi mai nou SUA, fac o comparaţie cu biserica de la noi şi nu pot să nu fiu şocată. Noi avem preocupări vestimentare, cât de lungă să fie rochia, cum să ne legăm baticul, să purtăm sau nu brăţări şi inele, să ne fardăm, să ne vopsim sau nu... Mai avem şi preocupări muzicale, cât de tare să se cânte cu chitara, dacă chitara electrică este păcat, dacă tobele ne vor duce în iad sau nu... În schimb la ei, la fraţii africani, asiatici şi americani se întâmplă că Evanghelia este propovăduită, bolnavii sunt vindecaţi, demonizaţii eliberaţi, morţii învie, oamenii merg la biserică cu poverile lor şi pleacă acasă fără ele.

Ce se întâmplă oare cu noi? Unii sunt optimişti şi cred că lucrurile se vor schimba, eu am trecut de la optimism la disperare. Nu ştiu ce urmează după disperare, probabil resemnarea, dar refuz să mă resemnez, prefer să îmi strig disperarea. De-a lungul timpului disperarea a fost cea care m-a împins să vreau mai mult de la relaţia mea cu Dumnezeu, disperarea umblării prin deşert, într-un deşert pe care nu l-am lăsat să mă înghită ci dimpotrivă un deşert în care am găsit râuri, râuri ascunse vederii dar râuri de apă vie.