Betel - Atitudinea faţă de lume

   De la Ghilgal am ajuns cu călătoria noastră la Betel. Care este semnificaţia numelui acestui loc Betel? Să vedem unde este el menţionat pentru prima oară în Biblie şi în felul acesta să descifrăm care este semnificaţia sa pentru noi. Citiţi vă rog Genesa 12.8. Betel este locul unde Avraam a zidit un altar. Scopul construirii altarului este acela de a avea părtăşie cu Dumnezeu, de a-I aduce Lui jertfe şi de a fi pe de-a-ntregul predaţi Lui.

   Genesa 12.9-14 consemnează coborârea lui Avraam în Egipt. Acolo el nu a ridicat nici un altar. Părtăşia lui cu Dumnezeu a fost astfel întreruptă, iar consacrarea abandonată. Aceasta deosebeşte Betelul de Egipt. Aşadar, Betelul înseamnă opusul a tot ceea ce este Egiptul.

   Ceea ce ne spune Genesa 13. 3-4 este foarte semnificativ: "Din ţara de la miază-zi s-a îndreptat şi a mers până la Betel, până la locul unde fusese cortul lui la început, între Betel şi Ai, în locul unde era altarul pe care-l făcuse mai înainte. Şi acolo Avraam a chemat Numele Domnului." Avraam nu avusese deloc părtăşie cu Dumnezeu cât timp fusese în Egipt. Numai atunci când s-a întors în locul unde fusese el la început - adică la Betel - a început să cheme din nou Numele Domnului. Numai la Betelul spiritual pot oamenii să aibă părtăşie cu Dumnezeu şi se pot dărui pe ei înşişi lui Dumnezeu.

   Aşadar, în timp ce Ghilgal vorbeşte despre biruinţa asupra cărnii, Betel vorbeşte despre biruinţa asupra lumii, deoarece Egiptul, în Scriptură, reprezintă lumea. Biruinţa asupra lumii este o condiţie pentru răpire şi pentru a putea primi puterea Duhului Sfânt. Noi trebuie să ajungem în acea stare în care lumea nu ne mai poate afecta inimile. Dar cât de despărţiţi suntem noi de această lume? Arată vieţile noastre această despărţire? Arată felul nostru de a fi şi cuvintele noastre faptul că noi nu mai aparţinem acestei lumi? Dar intenţiile noastre? Avem noi dorinţe ascunse pentru lucrurile acestei lumi? Aşteptăm noi, în ascuns, slava oamenilor? Suferim înlăuntrul nostru din pricina defăimării oamenilor? Când suferim o pierdere, o resimţim foarte tare? Este vreo diferenţă între felul cum privim lumea şi felul cum îi privim pe oamenii din lume?

   Dacă inima noastră n-a biruit cu totul lumea, dacă oamenii acestei lumi, lucrurile din ea şi evenimentele ei nu şi-au pierdut locul în inima noastră, nu vom putea să atingem ţinta. Un creştin trebuie să plătească preţul pentru că-L urmează pe Domnul, dacă vrea să fie umplut cu Duhul Sfânt şi să fie răpit. Trebuie să părăsim lumea şi să învăţăm să avem părtăşie cu Dumnezeu la altarul consacrării. Consacrarea şi părtăşia sunt imperative.

   În Egipt, îndeobşte, nu era foamete; şi chiar şi atunci când era, Egiptul avea grâne din ceilalţi ani pentru a ieşi din impas. În Canaan, însă, se pare că era foamete adesea. Asta, spiritual vorbind, arată faptul că, pentru cel care nu numai că este în lume, dar este din ea, e foarte puţină foamete sau deloc; dar, pentru cel care se află pe calea ascultării faţă de Dumnezeu uneori va fi foamete, căci, prin comparaţie, în lume sunt încercări puţine sau nu sunt deloc, în timp ce pe calea ascultării faţă de Dumnezeu vor fi multe încercări. Dar aceasta este calea spre putere şi răpire. Însă oricât de mare ar fi încercarea, Dumnezeu pregăteşte întotdeauna o cale de ieşire din ea (vezi 1 Corinteni 10.13). De aceea, să fim veghetori şi credincioşi. Dacă nu vom veghea, ne vom întoarce înapoi în Egipt, unde nu este nici o consacrare, nici părtăşie cu Dumnezeu. A sta în Egipt, chiar şi pentru un timp, înseamnă a păcătui pentru un timp. Cât de trist ar fi ca cineva să-şi stabilească reşedinţa permanent acolo. Deşi acolo putem evita încercările, în Egipt nu este altar.

   Unii sunt asemeni lui Avraam care nu a coborât dintr-o dată în Egipt. Mai întâi el s-a mutat mai către sud, într-un loc aflat în direcţia Egiptului, deşi nu ajunsese încă în Egipt. A locui în sud se poate descrie din punct de vedere spiritual ca aparţinând pe jumătate lumii, pe jumătate lui Dumnezeu. Dar nici în sud nu este altar - deci nu este părtăşie cu Dumnezeu. Betel, pe de altă parte, este un loc cu totul separat. Nu este nici Egiptul acestei lumi şi nici sudul compromisurilor lumeşti.

   Se estimează că din Egipt au ieşit între două sau trei milioane de israeliţi, însă Dumnezeu nu i-a îngăduit nici unuia dintre ei să ridice altar în Egipt. Pentru ca să-i poată sluji lui Dumnezeu a fost nevoie ca ei să părăsească Egiptul şi să facă o călătorie de trei zile în pustie! (Exod 8.25-27). În Egipt, da, puteau să mînânce paştele, pentru că acolo Dumnezeu îi izbăvise de pedeapsa păcatului, care însemna moarte; dar ca să vină sub Numele Domnului şi să I se închine, ei trebuiau să părăsească Egiptul.