Avraam, ziditorul de altare

Şi Avraam a zidit acolo un altar Domnului care i Se arătase.” (Gen. 12.7b)

Se spune că omul este o fiinţă iremediabil religioasă. De la latinescul “religo, -are” cuvântul religie semnifică reînnodarea legăturii omului cu Dumnezeu, relaţie pe care păcatul adamic a întrerupt-o definitiv. Însă această iniţiativă Îi aparţine totdeauna Domnului printr-o revelaţie specială. Fără descoperirea la care omul este chemat să răspundă, prin pocăinţă şi credinţă, refacerea relaţiei cu Dumnezeu este imposibilă. În Geneza 12.1-3 cronicarul biblic consemnează chemarea lui Dumnezeu făcută lui Avraam pe când acesta se găsea în Ur, Mesopotamia antică (vezi şi Fapte 7.1-2). Acest eveniment marchează începutul celui mai important secol din istoria lumii întrucât n-au mai existat perioade atât de importante prin care Dumnezeu să Se implice atât de mult întru împlinirea planului Său de mântuire. Avraam a fost chemat să-şi părăsească ţara, familia şi casa tatălui său şi să înceapă o viaţă nouă de peregrin, ca strămoş al unui neam puternic şi binecuvântat, nu numai având un mare prestigiu internaţional dar şi să devină o sursă de binecuvântare pentru alte naţiuni. Iată ce a promis Dumnezeu că va face pentru urmaşii lui Avraam: “Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” Când Dumnezeu promite că toate familiile de pe pământ vor fi binecuvântate în Avraam El ne îndreaptă de fapt privirile spre Domnul Isus Cristos, care avea să fie un urmaş al lui Avraam. Acest legământ îl găsim reînnoit şi în Geneza 13.14-17,15.4-6,17.1-8 şi 22.15-18. Legământul avraamic este necondiţionat pentru că numai Dumnezeu manifestându-Se ca “un cuptor aprins şi o făclie aprinsă”, a trecut printre cele două bucăţi ale animalului jertfit din Gen. 15.12-21. După cum vedem Dumnezeu nu i-a pus condiţii lui Avraam, de aceea promisiunile enumerate mai jos se vor împlini indiferent cât de credincioşi aveau să fie urmaşii lui Avraam. Legământul cu Avraam cuprinde următoarele promisiuni făcute patriarhului şi urmaşilor săi: 1. o naţiune mare (Israel); 2. binecuvântări personale pentru Avraam; 3. un renume; 4. o sursă de binecuvântare pentru alţii (12.2); 5. favoruri divine pentru prieteni şi blestem pentru duşmani; 6. binecuvântări pentru toate naţiunile, împlinite în Cristos (12.3); 7. stăpânirea veşnică a pământului cunoscut sub numele de Canaan şi mai târziu ca Israel şi Palestina (13.4,15, 17); 8. mulţi urmaşi, naturali şi spirituali (13.16; 15.5); 9. paternitatea multor naţiuni şi regi – prin Ismael şi Isaac (17.4,6); 10. o relaţie specială cu Dumnezeu (17.7b). Împreună cu soţia sa Sarai (Sara de mai târziu), şi cu nepotul său Lot, Avraam a ajuns în ţara Canaanului după trecerea aşa-numiţilor “ani irosiţi în Haran”, unde moare Terah, tatăl lui Avraam. La Sihem ajuns, Avraam a construit un altar Domnului, un altar care simbolizează consacrarea sa în slujba lui Dumnezeu, în vecinătatea stejarului lui More. Prezenţa canaaniţilor ostili n-a fost deloc un impediment pentru omul care umbla prin credinţă să caute prezenţa lui Dumnezeu care-i vorbise şi-l călăuzise pas cu pas până în ţara Canaan. Indiferent unde ne-am afla, dacă am fi sau nu în călătorie, indiferent de punctul cardinal spre care ne-am îndrepta, dacă am răspuns favorabil Evangheliei Domnului Isus, Duhul Sfânt ne va cere şi nouă să zidim acest prim şi important altar al consacrarării noastre în slujba lui Dumnezeu (a se citi Rom. 12.1-3). Consacrarea se face prin credinţă şi rugăciune, apelând la Numele Celui ce ne-a mântuit şi ne-a chemat în lucrare. Apoi Avraam s-a mutat între Betel (casa lui Dumnezeu) şi Ai. Ca un model de credincios adevărat Avraam nu numai că şi-a înălţat un cort în care să poată locui, ci a construit şi un altar Domnului. Acest altar relevă cât de importante sunt priorităţile omului lui Dumnezeu. Eşecul nostru în stabilirea priorităţilor spirituale constă în faptul că deseori dorim să zidim un altar de rugăciune în viaţa noastră şi, în acelaşi timp, să trăim după îndemnurile firii pământeşti. După cum am văzut în primul capitol din Geneza, Adam şi Eva au fost creaţi pentru a avea părtăşie cu Dumnezeu şi s-au bucurat de ea înainte de căderea lor în păcat. După Cădere, însă, o respingere puternică faţă de Dumnezeu s-a instalat în inima lor şi atunci ei au fugit de El ascunzându-se după pomii din grădina Edenului. Această împotrivire incurabilă a devenit o trăsătură de bază a firii vechi şi principala cauză a faptului că nu vrem să ne predăm în întregime părtăşiei cu Dumnezeu în rugăciune. Uneori şi nouă ni se potrivesc întrebările pe care apostolul Pavel le punea creştinilor din Galatia: “Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească?” (Gal. 3.3) Firea pământească trebuie dusă la cruce, locul pe care i l-a rezervat Cristos: “Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El” (Rom. 6.6). În Gen. 12.10-20 prin drumul pe care Avraam l-a făcut în Egipt (care este un corespondent spiritual al lumii ostile faţă de Dumnezeu) vedem şi minusurile credinţei eroului nostru precum şi necazurile pe care i le-a adus această decizie în viaţa sa şi a familiei sale. Fără să intrăm în amănunte, incidentul cu Faraonul Egiptului ne atrage atenţia că în războiul spiritual nu putem lupta cu arme fireşti, pe motiv că scopul nu scuză mijloacele. Nu putem păcătui sperând că în acest mod vom ieşi cumva la liman. Deşi Dumnezeu nu l-a părăsit pe Avraam, El a îngăduit ca păcatul său să-şi desfăşoare consecinţele dezastruoase. Avraam a fost umilit în public de către Faraon şi a fost deportat în stare de dizgraţie. Întoarcerea sa la Betel, din Egipt, l-a condus pe Avraam, într-un spirit de pocăinţă, desigur, din nou la părtăşia cu Dumnezeu. Pentru orice închinător adevărat, care este un bun ziditor de altare, este extrem de actuală această chemare: “Părăsiţi mirajul lumii! Înapoi la Betel!”, sau tradusă în limbajul Noului Testament “Înapoi la Cristos şi la Biserica Primară!” Cu ocazia confruntării cu nepotul său Lot Avraam a strălucit prin spiritualitatea alegerii sale. Acum el nu mai este egoist ca în Egipt, gândindu-se că ar putea fi omorât din pricina frumuseţii soţiei sale, ci dă dovadă de respect, bunătate şi altruism, oferindu-i nepotului său prilejul să-şi aleagă din tot pământul partea pe care o dorea. Era modest, îi stima pe alţii mai mult chiar decât se stima pe sine (a se citi Filipeni 2.3). Lot a ales, din nefericire, păşunile bogate din Valea Iordanului, care se învecinau cu oraşele păcatului Sodoma şi Gomora. Deşi Petru ne sugerează că Lot era un credincios adevărat, conform cu 2 Petru 2.7-8, el a ales totuşi să trăiască lângă un hotar al lumii, al cărnii şi nu al neprihănirii. Cineva a făcut o remarcă demnă de reţinut: “Lot a căpătat iarbă pentru vite, Avraam a căpătat har pentru copiii lui (Gen. 13.5-6). Nu citim nicăieri că Lot ar fi construit altare Domnului, în schimb citim că el a urmat nişte paşi extrem de periculoşi pentru credinţa sa în Dumnezeu: 1. Lot şi oamenii lui au experimentat pofta ochilor: au văzut (v. 7); 2. Au ales greşit (v. 11); 3. Şi-au întins corturile până departe (v. 12); 4. Locuiau departe de locul preotului lui Dumnezeu (14,18), Melhisedec; 5. Lot stătea la porţi, conform cu Gen. 19.1- locul puterii politice şi al unei persoane oficiale. Să observăm că lui Avraam Dumnezeu i-a dat mult mai mult decât suprafeţele acelor păşuni la care el renunţase de bunăvoie. El a primit toată ţara Canaanului în posesiune veşnică pentru el şi urmaşii săi. În plus Domnul i-a promis nenumăraţi urmaşi. După ce s-a aşezat în Hebron Avraam a înălţat un al treilea altar (13.18) Domnului, dar pentru sine nu citim niciodată ca şi-ar fi construit o casă. Plecând de la altarul din Hebron el a urmat instrucţiunile lui Dumnezeu umblând cu scopul cunoaşterii întregii ţări şi a tuturor posesiunilor de care aceasta dispunea. Într-un sens spiritual acţiunea patriarhului corespunde, în practica vieţii noastre creştine, cu însuşirea tuturor promisiunilor lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru viaţa din belşug pe care ne-a adus-o Păstorul nostru cel bun. După ce Avraam a triumfat în luptă pentru răscumpărarea lui Lot şi a familiei acestuia şi i-a plătit zecuială regelui-preot al Salemului, lui Melhisedec, apare în naraţiune şi regele Sodomei care i-a zis omului credinţei: “Dă-mi mie oamenii şi ţine bogăţiile pentru tine!” (Gen. 14.21-24) Pe plan spiritual satan, regele Sodomei de astăzi, ne ispiteşte zilnic cerându-ne să ne investim viaţa şi energiile noastre pentru câştigurile lumii materiale în timp ce oamenii din jurul nostru trăiesc în păcate, pier şi ajung în iad. Avraam, ca şi în cazul incidentului cu Lot, a făcut o alegere meritorie: “Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului, şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte…. Nimic pentru mine!” Frumoasă mărturie! Ne putem pune şi noi întrebarea simplă: Care este mărturia noastră în faţa lumii în care trăim? Excelăm prin sacrificiu de sine sau prin materialism? Dumnezeu să ne deschidă ochii pentru a face zilnic cele mai bune şi fericite alegeri! Da, Dumnezeu nu poate să Se ascundă de noi, dacă Îl căutăm din toată inima. Să stăm de vorbă cu inima noastră, ca loc al rezidenţei regelui Isus, aşa cum a făcut psalmistul David în Ps. 27.8-9: “Inima îmi zice din partea Ta: ‘Caută faţa Mea!’ Şi faţa Ta, Doamne, o caut! Nu-mi ascunde Faţa Ta, nu depărta cu mânie pe robul Tău! Tu eşti ajutorul meu, nu mă lăsa, nu mă părăsi, Dumnezeul mântuirii mele!”