Aripi de vânt

Am vrut să zbor! M-am desprins de pământ şi cu vârful degetelor am încercat să ating cerul,  însă n-am reuşit. Uitasem că pentru a zbura, am nevoie de aripi spânzurate în eternul neant, iar pentru a-mi făuri eu însumi aripă, e nevoie de timp.

Sufletu-mi pustiit încerca să cuprindă cerul, în timp ce buzele doreau să soarbă măcar o picătură din el. Ar fi fost de ajuns ca să mă asemăn lui: nesfârşit în întindere dar limitat în mine; aproape, dar dureros de departe.

Şi-am privit cu deosebită atenţie înaripatele care zburau deasupra-mi în rotocoale ameţitoare, când mai sus, când mai jos, cu aripile umflate de vânt. Şi atunci am înţeles minunatul adevăr că pot atinge cerul şi înălţimea lui numai atunci când mă cobor adânc în mine. Pot ajunge în cer fără sforţările ori eforturile proprii ci doar crezând în Cel care a sfidat legile umane şi S-a ridicat la cer fără ajutorul vreunei aripi.

Dar până atunci, rugăciunile şi laudele mele se înalţă ca o mireasmă plăcută în văzduhul albastru. Ele plutesc alene pe aripi de vânt. Iar aripile lor, se leagănă amândouă în cumpăna cerului. Se  cântă încet una pe alta, acompaniate de muzica sufletului meu liniştit. Iar cerul, ceru-i lacrimă de vis; şi visul, lacrimă de soare.

Cristina Magdalena Frâncu