Aminteşte-ţi că vei muri...

 

Dacă privim vieţile noastre din perspectiva îngustă a spaţio-temporalităţii în care suntem blocaţi, pare că multe sensuri posibile îşi pierd din consistenţă. Într-adevăr, ce sens pare să aibă o existenţă scurtă, plină - vai! - prea adesea de frământări şi necazuri, zbuciumată şi străfulgerată tot timpul de coşmarul neputinţei şi al îndoielilor de tot felul.

Cu multă vreme în urmă, într-o gradină incredibil de minunată, s-a întâmplat ceva ce influenţează şi astăzi cursul istoriei. Primii oameni, amăgiţi de teribila putere a răului, au ales să-L sfideze pe Dumnezeu, încălcându-I porunca. Miza părea - pentru ei - faptul de a deveni ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Ispititor gând… Aşa că nu au pregetat. Au mâncat din fructul oprit, dar nu banală le-a fost surpriza atunci când au înţeles ce anume se întâmplase. În loc să devina ca Dumnezeu, ei s-au umplut de ruşine şi groază înaintea Celui de al Cărui Cuvânt se îndoiseră. Doriseră o slavă pe care n-o meritau şi pe care nu erau pregătiţi să o poarte şi iată-i tremurând de ruşine şi groază prin tufişurile grădinii în care găsiseră cândva atâta bucurie…

Se poate discuta mult despre ceea ce s-a întâmplat atunci acolo; despre metodele pe care le-a folosit cel care a venit cu amăgirea, despre felul în care a reacţionat Creatorul pus în faţa păcatului izvorât din nesupunere. Un lucru este cert, însă. Oamenii n-au devenit nicidecum ca Dumnezeu. Au început să înţeleagă ce înseamnă răul, dar s-au trezit total neputincioşi în a-l înfrunta şi a-l învinge. Şi-au dat seama, prin înţelepciunea care vine din experienţa dureroasă, că nu-i deloc un lucru simplu să devii ca Dumnezeu. Că pentru asta trebuie ceva mai mult decât a cunoaşte binele şi răul. La ce-ţi foloseşte să ai această cunoştinţă, dacă nu ai şi puterea de a face întotdeauna numai binele şi niciodată răul?

Şi istoria a prins a se rostogoli cu viteză, angrenând în scurgerea ei toţi urmaşii celor doi nechibzuiţi ai începuturilor. Sigur, viaţa a mers mai departe. Ei şi-au construit un mediu de viaţă, au dat naştere la copii, au muncit căutând a-şi câştiga existenţa. Urmaşii lor au început chiar să conceapă ceea ce astăzi numim civilizaţie tehnică. Au început să practice artele, căutând răspunsuri pentru frământările din sufletele lor. Dar au început să guste din plin şi consecinţele neascultării şi ale depărtării de Cel care îi crease. Departe de a duce o existenţă spiritualizată, ei au început să guste din moarte. Cei care muriseră spiritual au început să piară fizic. Să se despartă de cei dragi, spre a se îndrepta - unde, oare?

Ce bine ar fi fost dacă ar fi mâncat din pomul vieţii în loc de cel al cunoştinţei! Pentru că, la drept vorbind, la ce foloseşte o înţelepciune care nu-L cunoaşte pe Creator? Şi pentru ce să iubeşti o ştiinţă pe nedrept numită aşa?

Într-un Univers guvernat de legea cauzei şi a efectului, oamenii au început să culeagă roadele propriilor alegeri. Şi-au dat seama cât sunt de vulnerabili. Au simţit pe pielea lor consecinţele luxului de a te juca de-a Dumnezeu, de a sta cu spatele la singura Entitate atotputernică şi prietenoasă omului. Au privit de aproape faţa copiilor lor murind, au tras pe nari praful de puşcă şi au simţit mirosul sângelui vărsat în prea multele războaie ale istoriei. Au înţeles că dacă vrei să te faci frate cu dracu` până treci lacul, acela te aşteaptă la malul celălalt pentru a stăpâni asupra ta… Şi unii au început să cheme Numele Domnului.

Gândurile acestea li se adresează lor, în primul rând, pentru că ei sunt aceia care au decis să sfarme lanţurile cursei. Moise, omul lui Dumnezeu, cerea de la Creatorul său înţelepciunea de a-şi număra bine zilele. Pentru că, medita el, la ce-ţi folosesc puţinii ani ai scurtei tale vieţi, dacă nu ai parte de sfaturile unei inimi înţelepte? Vedem - zice psalmistul - anii noştri proiectându-se pe fundalul istoriei cu viteza unui sunet. Şi nici nu prindem prea bine a înţelege perspectiva truditei şi îndureratei noastre vieţi, că ne şi dăm seama că noi înşine zburăm prin existenţă - tot mai aproape de finalul ei.

Pentru toţi aceia care au decis ca viaţa lor să fie doar a Domnului, trecerea timpului este o extrem de severă cercetare. Cât am vegheat? Cât am căutat să ascultăm de glasului Celui care a intrat în legământ cu noi? În ce anume ne-am găsit plăcerea? Cât de des ni s-a întâmplat să ne ascundem în spatele scuzei că Domnul ne-a blestemat la trudă şi sudoare pe acest pământ? Esenţa acestui raţionament este că, din moment ce ne-a condamnat la muncă trudnică pentru câştigarea existenţei, Creatorul ar trebui să accepte lipsa implicării noastre în interesele Împărăţiei Sale. Aşa să fie?

Nu cumva Acela a mai spus şi că, dacă vom căuta mai întâi Împărăţia şi neprihănirea care sunt ale Sale, toate (reţineţi, vă rog) toate ne vor fi date pe deasupra? Nu spune tot Scriptura: „Degeaba vă sculaţi de dimineaţă şi vă culcaţi târziu, ca să mâncaţi o pâine câştigată cu durere; căci prea iubiţilor Lui El le dă pâine ca în somn” (Psalmul 127:2)?

Este oare cazul să recunoaştem, împreună cu Sfântul Pavel, că - indiferent de împrejurare - trebuie să considerăm ca înţelept postulatul „Dumnezeu să fie găsit adevarat şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi” (Romani 3:4)? Vă lăsăm să decideţi singuri. Un lucru este sigur. Omenirea, oricât de puţin conştientă ar părea de acest lucru, se îndreaptă spre ultimul act al îndureratei dar şi minunatei piese pe care o trăieşte. Undeva, în culise, se aud paşii Marelui Regizor. El vine, vine să judece pământul pe care suntem doar chiriaşi. N-are rost să ne facem mari speranţe în legătură cu viitorul pământesc. Oricât de multe vise ne-am lega de el, Proprietarul are planuri serioase de sistematizare. Şi vrea să-i includă în aceste planuri doar pe aceia care doresc a-şi pune inima, ca Daniel Sfântul în vechime, să înţeleagă şi să se smerească înaintea Dumnezeului lor. Să întelegi înseamnă să trăieşti aventura cunoaşterii nu cu urechea plecată la şoapta şarpelui, ci cu genunchii plecaţi înaintea Aceluia care a trimis pe Fiul Său pe pământul celor vii ca să piară blestemat şi însângerat în atârnarea pe lemn, dispreţuit şi părăsit de poporul Său, împovărat şi apăsat de păcatele omenirii, însingurat şi abandonat de Tatăl Universului…

Un singur lucru mai rămâne de făcut dupa ce am înţeles ce ne cere nouă Dumnezeu. Să ne smerim înaintea Lui. Adică să începem să practicăm tot ceea ce El ne-a descoperit. Pentru că, într-adevăr, este o diferenţă colosală între a cunoaşte Calea şi a merge pe ea.