Alegerea celor doisprezece ucenici

În rugăciunea Sa de Mare-Preot, din Ioan 17, Domnul Isus S-a rugat Tatălui pentru ucenicii Săi şi a zis: „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor, pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău.” (Ioan 17.6) Cu toate acestea, la începutul lucrării Sale, Mântuitorul Îşi asumă responsabilitatea personală cu privire la alegerea celor 12 ucenici stând, potrivit cu Luca 6.12, o noapte întreagă în rugăciune. Este ştiut faptul că Domnul a rostit şi rugăciuni scurte aşa cum s-a întâmplat la mormântul lui Lazăr: „Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Ştiam că totdeauna că Mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 11.41c-42) În rugăciunea Sa către Dumnezeu El n-a vrut să fie subiectiv. Alegerea trebuia să respecte principiul calităţii, nu al cantităţii. Înseamnă că erau mai mulţi posibili ucenici din care Domnul a ales numai 12, între care era şi Iuda, vânzătorul. Putem spune că şi cu această ocazie Domnul Isus a învăţat să-L asculte pe Tatăl. Dar pe lângă alegerea Tatălui, care s-a petrecut înainte de veşnicii (Ef. 1.4) şi alegerea Fiului, după o noapte de rugăciune este, desigur, şi alegerea personală a fiecăruia dintre ei. Mă gândesc că, de exemplu, Iuda n-a ieşit bine cu alegerea sa, întrucât motivul său a fost greşit. Motivele alegerilor noastre sunt puse la încercare în fiecare zi. Mai târziu, cu acea ocazie când 70 de ucenici Îl părăsesc, Domnul îi va întreba pe cei 12: „Voi nu vă duceţi?” Petru a răspuns că ei rămân cu El deoarece la nimeni nu se pot găsi cuvintele vieţii veşnice. Din punct de vedere practic, alegerea celor 12 ucenici a izvorât din nevoile tot mai mari ale misiunii mesianice pentru care a venit Hristos la poporul Său Israel. Ca să-L poată urma zilnic, era necesar ca ucenicii să fie puternic ataşaţi Persoanei şi lucrării Sale şi să înveţe de la Învăţătorul ceresc cum să predice Evanghelia, cum să scoată dracii şi să vindece bolnavii. Isus, prin alegerea ucenicilor Săi a arătat continua Sa dependenţă de Tatăl, după cum şi ucenicii Săi depindeau zilnic de ajutorul şi supravegherea Sa. Se subînţelege că, pe lângă alegerea Tatălui şi a Fiului, în alegerea ucenicilor un rol l-a avut şi Duhul Sfânt, deoarece Domnul era plin de Duhul când Şi-a început lucrarea cu botezul în râul Iordan. De aceea se impune ca şi noi să fim zilnic plini de Duhul Sfânt, ca să nu greşim în alegerile noastre. Cel rău se poate insinua în gândurile noastre atunci când ne lăsăm influenţaţi de duhul lumii şi nu veghem în rugăciune ca să primim o nouă ungere a Duhului Sfânt. 1. Lui Simon Domnul i-a dat numele de Petru sugerând viitoarea sa schimbare de caracter şi faptul că el era unul dintre cei mai proeminenţi apostoli. 2. Andrei l-a adus pe fratele său Petru la Isus şi acest lucru trebuie să-l facem şi noi cu toate rudele noastre. 3. Iacov, fiul lui Zebedei, a avut privilegiul de a fi cu Petru şi Ioan pe Muntele Transfigurării. A murit ca martir ucis fiind de regele Irod Agripa I. 4. Ioan, fiul lui Zebedei. Iacov şi Ioan au fost numiţi „fiii tunetului” de către Isus, sugerând în felul acesta temperamentul lor vulcanic. Ioan a redactat cea de a 4-a evanghelie care-i poartă numele, trei epistole care însoţeau evanghelia şi Apocalipsa lui Ioan, o carte profetică similară cu Daniel din Vechiul Testament. 5. Filip era originar din Betsaida şi l-a adus la Isus pe Natanael (Bartolomeu). Se susţine că era grec, potrivit numelui său. 6. Bartolomeu este menţionat doar de Luca, dar el este de fapt Natanael, iudeul fără vicleşug. 7. Matei, zis şi vameşul, care se mai numeşte Levi, a scris prima Evanghelie destinată în principal evreilor. 8. Toma, numit şi Geamănul, este cel care a spus că nu va crede în Isus cel înviat până nu va pune el însuşi mâinile în semnul rănilor de cuie. 9. Iacov, fiul lui Alfeu. 10. Simon, numit Zilotul este cel despre care ştim puţine lucruri. Sper că vom avea în ceruri suficiente ocazii ca să-i cunoaştem mai bine pe slujitorii lui Dumnezeu. 11. Iuda, fiul lui Iacov, se mai numea şi Tadeu. 12. Iuda Iscarioteanul este ultimul apostol, dar de tristă amintire, prin care a fost vândut Fiul Omului marilor preoţi pentru a fi dus la răstignire. Iuda vânzătorul provenea din Kerioth, din Iuda. Era deci singurul apostol care nu era din Galileea. El mai este numit şi „fiul pierzării”. Evanghelistul Luca menţionează, în Luca 6.16, că Iuda Iscariot s-a făcut vânzătorul lui Isus de dragul celor treizeci de arginţi prin propria sa voinţă. Alegerea celor 12 ucenici de către Domnul Isus este pentru noi, slujitorii din ogorul Evangheliei, o formidabilă lecţie practică. Oricât a fost de ocupat şi urmărit de duşmani, Isus S-a retras să stea de vorbă cu Tatăl pentru marea alegere pe care urma să o facă a doua zi. El trebuia în acelaşi timp, să-şi asume şi eşecul alegerii lui Iuda Iscarioteanul. Din eşecurile noastre învăţăm totdeauna să ne smerim înaintea Domnului şi să-I cerem lui Dumnezeu să ne ridice din încercările la care ne este supusă credinţa noastră. Prioritatea principiului calităţii în faţa cantităţii era pentru Domnul Isus un fundament al misiunii Sale mesianice şi o mângâiere în faţa respingerii poporului Său necredincios. De aceea, El a avut deosebite cuvinte de apreciere pentru ucenicii Săi cărora le-a spus cu ocazia descoperirii vânzătorului: „Voi sunteţi aceia care aţi rămas necontenit cu Mine în încercările Mele. De aceea vă pregătesc Împărăţia (pe care Israel a respins-o, evident în componenta ei spirituală, deocamdată. n. n.), după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în Împărăţia Mea, şi să şedeti pe scaune de domnie, ca să judecaţi pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.” (Luca 22.28-30) Când Biserica primară a ales un om în locul lui Iuda acesta trebuia să posede calităţi speciale, pentru că nu oricine putea fi apostolul Domnului Isus (Fapte 1.21-22; 1 Cor. 9.1). Un astfel de om trebuia să fie liber de orice păcat, să fi umblat cu Hristos de la botezul lui Ioan şi până la Înălţare şi să se fi implicat în marele seceriş, aşa cum le spunea Mântuitorul ucenicilor în cele două zile cât a stat în Samaria: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele care sunt albe acum, gata pentru seceriş.” (Ioan 4.35b) Totuşi în lucrarea mântuirii, în ogorul Evangheliei, vrăjmaşul nostru spiritual, denunţat de Domnul Isus în pilda semănătorului, a semănat şi multă „neghină”. Aceasta, potrivit tâlcuirii pe care ne-o dă însuşi Fiul lui Dumnezeu, îi reprezintă pe fiii celui rău strecuraţi, prin nevegherea Bisericii, în lucrarea lui Dumnezeu, ca Tobia şi Şanbalat din vremea lui Ezra şi Neemia. În acest context folosirea cuvântului Biserică se referă în mod evident la instituţie, nu la trupul spiritual şi tainic al lui Hristos. Oamenii aceştia, spune apostolul Iuda, fratele Domnului, au urmat calea urii lui Cain, au urmat rătăcirea lui Balaam prin lăcomia de arginţi şi prin câştigul de faimă lumească şi au pierit într-o răscoală ca a lui Core, Datan şi Abiram. Apostolul Iuda descrie jalnica lipsă de caracter a acestor oameni care se dau drept slujitorii lui Dumnezeu, după cum însuşi Satan se poate prezenta în faţa noastră sub forma unui înger de lumină. Iuda, deci, scrie: „Ei sunt nişte cârtitori, nemulţumiţi cu soarta lor; trăiesc după poftele lor; gura le este plină de vorbe trufaşe şi slăvesc pe oameni pentru câştig.” (vers. 16) Astfel de lucrători falşi sunt şi prorocii mincinoşi care se strecoară în Biserica Domnului, ca şarpele în grădina Edenului. Ni se spune în Matei 7.15-20 să ne păzim de ei deoarece aceştia vin la noi „îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori”. „Îi veţi cunoaşte după roadele lor”, ne spune Mântuitorul. Mai precis îi vom cunoaşte după „roadele buzelor lor” şi al faptelor, pentru că astfel de oameni îi înşală pe alţii cu buzele lor mincinoase. De această limbă mincinoasă, cu care Dumnezeul adevărat nu are nicio legătură, se plânge şi autorul Psalmului 120, vers. 1-3: „Către Domnul strig în strîmtorarea mea şi El m-ascultă. Doamne, scapă-mi sufletul de buza mincinoasă, de limba înşelătoare! Ce-ţi dă El ţie, ce-ţi aduce El ţie, limbă înşelătoare?” (evident, nimic; n. n.) Folosind viziunea sa profetică cu care ne-a obişnuit, nu o dată, apostolul Pavel le spunea, la plecare, prezbiterilor din Efes şi Milet: „Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor.” (Fapte 20.29-30) Care este soluţia? Ce trebuie să facem? veţi întreba. Răspunsul ni-l dă foarte clar tot Pavel apostolul în Fapte 20.31: „De aceea vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi.” Numai lucrătorii creştini adevăraţi care trăiesc în lumină pot să alunge întunericul falşilor învăţători care se strecoară pe neştiute în Biserici. Diavolul poate fi biruit doar prin Cuvântul lui Dumnezeu, care din Biblie a ajuns să fie sădit în adâncul inimii noastre. Exemplul personal de credinţă şi conduită al slujitorilor Evangheliei este de mare preţ în lupta cu agenţii celui rău, care se abat totdeauna de la învăţătura sănătoasă lăsată de Domnul Isus urmaşilor Săi.