Adevăratul har ca obiect al rugăciunii lui Pavel

“Dar am căpătat îndurare, pentru ca Isus Cristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viaţa veşnică.” (1 Tim. 1.16)

Reflectând asupra trecutului său de prigonitor al Bisericii primare, apostolul Pavel, Saul de atunci, apreciază adevăratul har al mântuirii de care se poate bucura un păcătos încă din viaţa aceasta. Binefacerile lui Dumnezeu pentru oameni sunt multe la număr şi, mai ales credincioşii, nu trebuie să le uite. Psalmistul David sesizează această nobilă datorie a oricărui suflet omenesc când scrie: “Binecuvântează, suflete, pe Domnul, şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt! Binecuvântează, suflete, pe Domnul şi nu uita niciuna din binefacerile Lui!” (Ps. 103.1,2) Dar cea mai mare binecuvântare, cel mai mare har este harul mântuirii care ne oferă un destin etern în Împărăţia lui Dumnezeu, împreună cu Domnul Isus Cristos. Pavel se oferă pe sine lui Timotei ca exemplu de om al rugăciunii de mulţumire când îi scrie cu o deosebită căldură sufletească mărturia sa personală cu privire la transformarea pe care a realizat-o harul divin în viaţa sa: “Mulţumesc lui Cristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui.” (1 Tim. 1.12) Dumnezeu, prin nemărginita Sa îndurare, Şi-a permis să facă dintr-un prigonitor al Bisericii cel mai mare apostol al lui Isus Cristos. Neştiinţa şi necredinţa lui Saul din acea vreme i-au fost trecute cu vederea, aşa cum el însuşi va mărturisi ascultătorilor atenieni, pe Dealul Marte, din capitala Greciei: “Dumnezeu nu ţine seamă de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor, de pretutindeni, să se pocăiască.” (Fapte 17.30) Pocăinţa şi iertarea păcatelor trebuie să fie urmate de asumarea unei misiuni specifice pentru fiecare convertit. Saul din Tars, după vindecare şi după cele două botezuri, în apă şi cu Duhul Sfânt, a înţeles imediat ce are de făcut, prin îndurarea care i s-a acordat, astfel încât cei ce vor crede în Cristos, prin predicile sale, să capete viaţa veşnică. Numai că înscrierea pentru acest obiectiv măreţ însemna şlefuirea caracterului prin “toată îndelunga Lui răbdare”, pildă vrednică de urmat pentru toţi colaboratorii. Unul dintre cei mai apropiaţi şi iubiţi fii în credinţă ai apostolului Pavel era, desigur, Timotei căruia părintele spiritual îi împărtăşeşte cele mai alese simţiri şi experienţe, cum ar fi mărturia sa personală despre felul cum l-a cunoscut pe Cristos. Timotei trebuia să afle din mărturia apostolului Pavel că nu prin Lege a fost posibilă mântuirea, ci doar prin harul lui Dumnezeu. Dacă vrem să ajungem buni martori ai lui Isus Cristos e necesar să recunoaştem mai întâi adevărul despre propria noastră păcătoşenie: “O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: “Cristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”, dintre care cel dintâi sunt eu.” (1 Tim. 1.15) Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu şi trăim în sfinţenie, cu atât mai mult vom fi conştienţi de falimentul nostru moral şi spiritual, şi vom realiza zi de zi dependenţa de harul ceresc al mântuirii. Când nu-L cunoştea pe Isus Cristos el a fost un hulitor în sensul că îi vorbea de rău pe creştini. Ca prigonitor el a luat toate măsurile de prigonire a creştinilor aruncându-i în închisori şi condamnându-i la moarte. Saul şi-a găsit şi plăcerea personală să facă toate aceste lucruri de aceea el s-a numit pe sine şi un batjocoritor al Bisericii. Mărturisindu-şi trecutul el s-a făcut vinovat de cuvinte, de suferinţe provocate altora pentru convingeri religioase, de cruzime şi de ultraj. Neştiinţa şi necredinţa sa au dat la iveală râvna pentru Legea lui Moise, stăruinţa şi sinceritatea sa greşite. Cristos Isus, spune Pavel cel convertit de la Lege la har, nu a venit în lume ca să-i mântuiască pe oamenii buni, ci pe cei răi. Domnul Isus i-a spus tânărului bogat că “Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.” (Marcu 10.18b) Păcatul lui Saul era mai ales de natură doctrinară, în sensul că nu accepta cuvântul Evangheliei despre Isus Cristos. Acest păcat este unul dintre cele mai mari păcate, de aceea Pavel se numeşte pe sine “cel dintâi” dintre păcătoşi. Convertirea sa se poate spune că este încărcată şi de o semnificaţie simbolică. După cum Saul a fost mântuit direct prin revelaţia cerească a lui Isus cel înviat, tot aşa rămăşiţa credincioasă a poporului Israel va fi mântuită în timpul marii strâmtorări când evreii se vor întoarce în masă la Domnul. Prin urmare nimeni nu trebuie să dispere oricât de păcătos ar fi. Dacă Dumnezeu l-a mântuit pe cel dintâi dintre păcătoşi, în mod sigur El îl va mântui pe oricine care se pocăieşte şi crede în Isus Cristos pentru viaţa veşnică. Expunerea pentru Timotei a mărturiei sale personale i-a adus lui Pavel o imensă bucurie care l-a făcut să izbucnească într-un imn de laudă la adresa lui Dumnezeu: “A Împăratului veşniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu, să fie cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin.” (1 Tim. 1.17) Astfel vedem cum în doxologia mărturiei lui Pavel se îmbină strâns mulţumirea cu lauda adusă lui Dumnezeu ca cea mai înaltă expresie a victoriei împotriva păcatului şi a lumii iudaice din care a făcut cândva parte. Ce a învăţat Timotei din prima Epistolă pastorală a apostolului Pavel suntem chemaţi să învăţăm şi noi fiecare în parte pregătind, cu rugăciune şi cântare, pentru cei necredincioşi povestea propriei noastre convertiri.