Acrobatul mării

Probabil că nu există nimeni, care să se fi plimbat pe ţărmul mării şi să nu se fi aplecat asupra unei cochilii ude de melc, pentru ca s-o ia şi s-o admire. Numai că majoritatea cochiliilor din nisipul de la marginea mării sunt doar nişte sfărâmături, tocite, în bătaia valurilor, de nisip şi pietre, pierzându-şi strălucirea, adevărata frumuseţe şi chiar viaţa. Unii însă îşi mai ascund viaţa în căsuţa protectoare, lăsând să treacă foarte mult timp până îndrăznesc să iasă afară.

Între aceşti puţini, care se pot apăra de mareele aspre în nisip, pietriş, mâl sau alge, reuşind să supravieţuiască, se numără şi melcul reticulat (Nassarius reticulatus). Când se scurg apele refluxului, el se mai strecoară o vreme prin nisipul umed, lăsând o dâră fină în urmă, pentru a se îngropa apoi în nisip, până revine fluxul. Este destul de rar întâlnit şi atinge o înălţime de doar 2,5 până la 3,5 cm. Odată descoperită urma strecurării lui, nu trebuie scormonit prea mult, fiindcă stă de regulă afundat în nisip doar atât cât traheea lui - o ţeava răsfrântă, situată pe cap, asemănătoare tubului de alimentare cu aer al unui submarin - să ajungă până la suprafaţă. Tubul ajută la respiraţie, iar sub apă, la preluarea şi dirijarea apei pentru respiraţie, în afară de asta, el îndeplineşte şi funcţia unui organ de miros.

Când adulmecă o pradă, melcul iese din nisip, se orientează, făcând o serie de mişcări pendulare cu trompa, reuşind astfel să se apropie de pradă, călăuzit fiind de undele de miros. Trompa nu slujeşte preluării alimentelor, fiindcă în acest scop are, ca şi adevăraţii melci de uscat, o gură. Din ea, melcul scoate o ţeava pe care o împinge în pradă, pe care apoi o suge. Organele lui de simţ sunt atât de dezvoltate, încât poate percepe prada aflată sub apă la o distanţă de peste treizeci de centimetri, împotriva curentului.

Lumea lui proprie este şi rămâne totuşi apa mării, în care se mişcă printre alge, în binecunoscutul ritm de melc. Aici, învelişul lui solid, construit din calcar, îşi arată plin de strălucire întreaga frumuseţe sculpturală. Desigur, îi lipseşte celebra spirală întortocheată, ca în cazul melcului fus, căsuţa lui semănând ca formă cu o scară în spirală, de un alb de porţelan, căreia îi lipsesc doar vârful şi ornamentele, în schimb este prevăzut cu dungi longitudinale şi transversale trasate delicat, ceea ce îi conferă o înfăţişare asemănătoare unei plase de pescuit, de unde şi numele pe care-l poartă.

Însă şi el are duşmani, cel mai mare dintre ei fiind steaua de mare, care se poate mişca foarte iute cu cele cinci braţe ale sale. Cum ar putea însă să se apere, cu mersul său de melc, în faţa unui duşman atât de superior? Simţind atingerea duşmanului, melcul realizează o mişcare acrobatică, de care nimeni nu l-ar crede în stare, prin care reuşeşte să se sustragă fulgerător morţii sigure. De fapt el face zece salturi - un record mondial venit tocmai din partea unui melc.

Cu asta capacităţile sale admirabile nu s-au epuizat nici pe departe. Primăvara şi vara devreme devine artist în depunerea ouălor. El nu execută pentru ouă nişte şiraguri de perle sau chiar simpli bulgări gelatinos!, ci formează pentru ele nişte vaze sau un fel de ulcioare delicate, transparente, pe care le înşiruie frumos pe alge şi pe iarbă de mare, ca în cadrul unei expoziţii. Ca formă şi aspect, în special în privinţa delicateţii lor, aceste "vase" pot sta alături de orice vas grecesc. Fiecărei vaze îi atribuie o parte din comoara lui de viaţă şi anume 100 până la 300 de ouă. Ele se dezvoltă, total neprotejate, în aceste mini-acvarii, devenind nişte mici larve. Aceste larve sunt nespus de mici şi nu seamănă nici pe departe cu părinţii lor. În curând vor părăsi vasul protector de sticlă şi, din forma lor iniţială de bilă, cresc patru "vele" lăbărţate, mişcătoare, ale căror margini sunt prevăzute cu o coroniţă, ce vibrează rapid. Numele lor ştiinţific este de larve veliger. Pe spinare se formează, în decurs de câteva zile, o coajă şerpuind în spirală, în care pot intra, în funcţie de necesităţi, în întregime, cele patru pânze. Larvele sunt nişte înotători pe spate, fiind cei mai reprezentativi exponenţi ai planctonului de coastă. Privind la microscop, cu greu poţi urmări aceşti "fluturaşi de mare" strălucitori, neobosiţi, agitaţi, care-şi schimbă atât de rapid cursul.

După câteva săptămâni de permanentă fluturare, timp în care se hrănesc cu planctonul infinitezimal, pe care-l filtrează, îşi aruncă pânzele, cad la fund şi încep, ca melci tineri, viaţa propriu-zisă de melci.

Astfel se încheie un mic ciclu al vieţii şi ajungem să recunoaştem din nou: viaţa, chiar şi în cel mai mic organism, este o minune şi vom fi şi mai plini de uimire în faţa creaţiei, fiind cuprinşi de un sentiment de preamărire a Creatorului, Căruia Îi vom da slavă.

Eugen Scheible