Cronica unei călătorii de 3200 de km

Nu ştiu câţi dintre cei care intră pe acest blog s-au văzut în faţa unei călătorii care de la început se anunţă a fi lungă şi obositoare. Ca oameni nu ne place ca să fim solicitaţi peste măsură, ci dimpotrivă preferăm liniştea şi confortul. Numai că circumstanţele vieţii ne obligă la astfel de situaţii când trebuie să facem ceea ce nu ne place şi ceea ce de fapt nu am vrea.

O călătorie de aproximativ 3200 de km cu autocarul între Spania şi România poate să fie o povară imensă, dar poate să fie şi o oportunitate. Am avut timp ca să dialoghez cu alţi oameni, să-i ascult de pe poziţia unui partener sau al unui simplu spectator, am putut să admir frumuseţea unor locuri pe care altădată nu am putut (deoarece eram la volan) şi am putut să învăţ din anumite circumstanţe prin care am trecut.
 

Încă înainte să plecăm au apărut piedicile. Poliţia naţională apare cu cîteva minute înainte şi cere documentele tuturor pasagerilor, proces ce se încheie după 45 de minute. M-am gândit atunci că aşa este şi pe drumul spre Împărăţia Cerurilor. Cei care se angajează în această călătorie trebuie să facă dovada identităţii lor spirituale şi dacă nu o pot dovedi vor trebui să dea socoteală.
 

După ce pornim în sfârşit la drum, şoferii depun un efort considerabil ca să recupereze întârzierea şi conduc fără pauză sau cu pauze scurte şi ziua şi noaptea. Se vede că au experienţă, sunt căliţi şi consecvenţi. Nu au nici GPS şi nici nu consultă harta, dar pot să-ţi spună cu o eroare minimă ora la care vom ajunge într-un anumit loc de pe traseu. Se temeau că pe o anumită porţiune din Italia vom întâlni trafic foarte dens sau chiar congestionări şi din nefericire previziunea lor se adevereşte. Tocmai trecusem de Veneţia, oraşul îndrăgostiţilor, al plimbărilor cu gondolele şi al serenadelor cântate sub clar de lună, şi autostrada se îngustează de la trei benzi la două şi aceasta ne va ţine în drum. Totuşi nimeni nu renunţă, nu părăsim drumul şi nu se opreşte maşina ca să aşteptăm o altă zi. Mergem înainte. Încet dar mergem. Situaţia nu se redresează până ce intrăm în Slovenia pe la Trieste. Pe calea Domnului trebuie să mergem la fel, cu fermitate şi hotărâre indiferent de efortul pe care trebuie să îl depunem, de dificultăţile pe care le vom întâlni sau de ofertele îmbietoare de pe margine. Odată, Toma l-a întrebat pe Domnul Isus unde se va duce şi cum putem să ştim Calea într-acolo, iar Isus îi răspunde că El este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14:5, 6). Noi ştim unde ne ducem, avem pe Duhul Sfânt ca şi călăuză, cunoaştem regulile care ni se cer şi ştim şi ce ne aşteaptă la sosire. Întrebarea mea este,câţi dintre cei care au pornit la drum nu au rămas descurajaţi la primul obstacol, s-au rătăcit pentru că au ascultat de alţi ,,sfătuitori” şi nu de cine trebuia, au cedat ispitelor şi tentaţiilor din Veneţia (a se vedea cazul lui Dima – 2 Timotei 4:10), sau s-au oprit pentru că au obosit.
 

Unul dintre şoferi este un cunoscut de-al meu din perioada tinereţii. Acesta se angajează într-o discuţie cu câţiva pasageri, eu fiind doar spectatorul. Se ajunge şi la credinţa unora şi pocăinţa altora. Ne spune că la el în sat, mai demult era o ruşine ca o familie să divorţeze şă că atunci nu exista decât o persoană de acest fel care era supusă oprobiului public permanent. Dar azi, acest lucru se vede peste tot şi chiar şi la voi la pocăiţi, spunea el şi apoi dă câteva exemple. Ne aduce apoi alte cazuri de trăire dezordonată şi duplicitară a unor alţi ,,pocăiţi”. Se vedea că scopul lui era ca să-i înfiereze puţin pe cei de o altă credinţă, dar ceea ce ma întristat pe mine cel mai mult nu a fost modul lui de abordare vădit tendenţios, ci faptul că omul acesta avea dreptate. Cunoşteam şi eu acele cazuri şi mai ştiu şi altele. Mi-am amintit atunci acele cuvinte ale lui Pavel adresate lui Tit (Tit 2:7,8 ….,,iar în învăţătură dă dovadă de curăţie, de vrednicie, de vorbire sănătoasă şi fără cusur, ca potrivnicul să rămână de ruşine şi să nu poată să spună nimic rău de noi”) .
 

Ajungem în Arad după aproape două zile, dimineaţa devreme, istoviţi şi nedormiţi. Între Arad şi Oradea, pe jumătate adormit asist la o altă discuţie, mai discretă oarecum, între un alt şofer şi un călător. Primul se plângea celuilalt de nedreptăţile pe care le-a îndurat la veche firmă unde el a lucrat înainte şi al cărui patron era un ,,frate” de-al nostru. Discuţia a fost lungă, omul descărcându-şi oful în faţa altuia, la mijloc fiind banii pentru care a muncit (spunea el) şi pe care încă îi mai aşteaptă. Nu cred că avea dreptate în totalitate dar m-am întristat din nou deoarece iarăşi, motivat sau nu …. ,,este hulit numele lui Dumnezeu între neamuri” (Romani 2:24).
 

Pe toată durata călătoriei, cât timp mi-au permis capacităţile fizice, am citit o bună parte din cartea lui Eusebio de Cezarea, Istoria Ecleziastică.
 

La Dej am ajuns la ora 11:45 unde mă aştepta cumnata Simona cu cei trei copilaşi ai ei, să mă ia în maşină şi să mă ducă acasă. Sper ca la întoarcere să vin cu avionul pentru că nu mă văd în stare de a repeta această experienţă. Vă salut pe toţi şi deja îmi este dor de voi.
 

P.S. – azi în România a fost sărbătoare (06.08.13), am avut program la biserică, iar după masă am fost la o ordinare de diacon în satul vecin, un bun prilej de a mă întâlni cu fraţii slujitori din zonă. Acum este târziu, ora fiind 1:25, după miezul nopţii.