Biserici vechi şi „noi” (3)

De ce are nevoie Biserica din ziua de azi pentru a nu rupe legătura nici cu Biserica Primară şi nici să-şi piardă relevanţa în societatea actuală?

 „Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea şi Samaria, se întărea sufleteşte şi umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea”. (Faptele apostolilor 9:31)

Am început, vorbind despre conflictul dintre vechi şi nou, dintre tineri şi adulţi, dintre progresişti şi conservatori. Sunt mulţi acei care privind la criza spirituală din prezent, fac trimitere la trecut, unde zic ei, ar trebui să ne întoarcem.

Trecutul, sau mai bine zis reperul spiritual, după cum am văzut în postările precedente, trebuie să-l căutăm în Biserica Primară, cea din Noul Testament. Problema este că noi trăim într-un context socio-cultural mult diferit de acele vremuri, iar progresiştii sunt de părere că trebuie să ne adaptăm la noile realităţi care există, dacă vrem să mai fim relevanţi pentru societatea actuală. Este adevărat că în multe aspecte nu ne mai asemănăm cu cei din primul secol, dar întrebarea mea este: în ce aspecte trebuie să ne adaptăm şi cât de departe putem merge pe acest drum? Putem noi oare să adaptăm  învăţăturile de bază cum ar fi învăţătura despre Dumnezeu, despre om, despre păcat şi despre mântuire? Eu cred că nu. Sau putem adapta etica biblică în special în ceea ce priveşte valorile familiei, ale sexualităţii pre şi extra maritale şi ale sacralităţii vieţii umane, pentru a fi în pas cu lumea? Nici aici nu cred că putem. Şi atunci ce ne mai rămâne? Probabil că în unele aspecte ale ţinutei, dar fără să depăşim limitele decenţei; ale muzicii, dar şi aici fără să cădem în extrema profesionalismului cu motivaţii economice sau vedetiste; ale conducerii bisericii, cu menţiunea de a face întotdeauna deosebirea dintre un pastor şi un manager; ale anumitor aspecte de organizare, etc.

Nu vreau să continui, deşi subiectul ar putea fi dezvoltat. Vreau să abordez, pornind de la versetul din preambul, subiectul Bisericii din ziua de azi, pe care unii ar vrea să o trimită în secolul I, iar alţii să o proiecteze în viitor, folosindu-şi imaginaţia lor bogată. De ce are nevoie Biserica din vremea noastră pentru a nu rupe legătura nici cu Biserica Primară şi nici să-şi piardă relevanţa în societatea actuală?

1. Biserica se bucura de pace, iar când Luca face această afirmaţie, nu cred că se referă la pacea care rezultă din libertatea Bisericii în lumea de atunci, deoarece ştim persecuţia şi opoziţia cu care se confruntau creştinii. Pavel face o afirmaţie cu implicaţii continue, că toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos, vor fi prigoniţi (2 Timotei 3:12). În cazul nostru, pacea comportă două aspecte: pacea din sânul comunității și pacea lăuntrică a fiecărui membru.

Pacea din comunitate nu trebuie înţeleasă prin lipsa conflictelor, ci mai degrabă prin motivația de a le rezolva. Şi între apostoli au apărut neînţelegeri, dar le-au rezolvat pentru că aveau o motivaţie înaltă (vezi Faptele Ap. 15:5 – 12, 36 – 41; Galateni 2:11 – 14). Pacea lăuntrică a fiecărui creştin este o stare de fericire dată de mulţumirea de sine prin prisma relației cu Hristos și a beneficiilor ce decurg de aici.

Biserica din ziua de azi are nevoie de lideri maturi şi capabili să depăşească piedicile şi conflictele din biserici şi de creştini cu o pace sufletească înaltă şi motivatoare, în această lume în care frica a devenit patologică, iar anxietatea şi depresia sunt maladii generalizate.  

2. Se întărea sufleteşte – prin care înţelegem că acei ce au devenit creştini, se maturizau. Maturitatea creştină comportă mai multe aspecte:

–          Maturitatea în cunoaștere – prin care ne referim la cunoașterea lui Dumnezeu prin Scriptură și prin experiență până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, (Efeseni 4:13-14)

–          Maturitatea în relații – este capacitatea de a trăi în armonie frăţească şi de a rezolva conflictele care apar fie între membri, fie cu cei din afara bisericii. Pavel se confruntă cu o biserică nematurizată în Corint şi din această cauză îi numeşte copii (1 Corinteni 3:1 – 3).

–          Maturitatea în trăire – prin care înţelegem capacitatea de a ne opune ispitelor şi provocărilor care generează păcat.

–          Maturitatea în mărturisire – care se evidenţiază prin disponibilitatea şi capacitatea noastră de a spune celor nemântuiţi despre Hristos. (mai multe detalii despre mărturia creştină AICI).

–          Maturitatea în educație – este capacitatea de a transmite credința nealterată generației următoare

Biserica din ziua de azi are nevoie de oameni care să dovedească maturitate în toate cele cinci domenii enumerate mai sus.

3. Umbla în frica Domnului – se referă la latura etică a Bisericii, adică ne face să înţelegem că Biserica şi-a asumat învăţăturile etice ale lui Hristos şi îşi trăia viaţa conform acestor principii. Episodul „Anania şi Safira” ne învaţă că Dumnezeu nu face nici un fel de concesii când este vorba de comportamentul nostru moral. Cel mai mare prejudiciu adus Evangheliei de-a lungul istoriei Bisericii a fost adus de comportamentul îndoielnic sau chiar imoral al creştinilor şi în special al liderilor. Recent am citit anumite studii bazate pe investigaţii sociologice care evidenţiază de ce lumea nu acceptă mesajul creştin şi de ce noi cei din biserici avem tot mai puţină încredere în pastori. Şi într-un caz ca şi în celălalt, problema este în comportamentul moral al unora, lumea având tendinţa de a generaliza fenomenul.

Biserica din secolul XXI, are nevoie de oameni care să umble în frica Domnului, să dovedească o trăire etică conform Scripturii, în această lume care şi-a pierdut demult reperele morale, de la omul simplu şi până la cei din fotoliile prezidenţiale.  

Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt”. (1 Petru 1:14-16)

4. Cu ajutorul Duhului Sfânt se înmulţea – evidenţiază componenta divină a temei noastre. Punctuaţia din acest verset (punct şi virgulă), mă face să cred că trebuie să-l împărţim în două. În prima parte ni se spune ce trebuie să facem noi: să trăim în pace şi să avem pace, să creştem în statura noastră spirituală şi apoi să umblăm în lume frumos ca în timpul zilei. În partea a doua ni se spune ce va face Dumnezeu, dar după ce noi ne-am făcut partea. Astăzi se vorbeşte atât de mult despre creşterea Bisericii şi am citit că unele biserici chiar au angajat „specialişti”, deoarece creştinii vin tot mai rar la biserică iar pentru cei din lume, bisericile noastre sunt tot mai puţin relevante şi atractive. Şi atunci recurgem la tot felul de strategii şi planuri preluate de la manageri sau sociologi când soluţia este atât de simplă: să-l lăsăm pe Duhul Sfânt să lucreze. De ce recurgem la altfel de metode? Pentru că am falimentat la prima parte a versetului şi ne convine o pocăinţă ieftină, cu relativisme morale, cu lacune în cunoaşterea Scripturii şi fiecare cu „părticica” lui din biserică.

De ce are nevoie Biserica din ziua de azi? Are nevoie de oameni temători de Dumnezeu, maturi spiritual, care să-şi facă parte lor şi apoi să se dea deoparte şi să-l lase pe Duhul Sfânt să lucreze.

Dumnezeu să ne ajute !!!