Biserici vechi şi „noi” (1)

Aşa vorbeşte Domnul: „Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!”  (Ieremia 6:16)

 Conflictul dintre prezent şi trecut nu este o problemă nouă şi nu este specifică doar segmentului spiritual al vieţii. Suntem nemulţumiţi de prezent iar acest lucru, cumulat cu incertitudinea viitorului, nu fac altceva decât să alimenteze nostalgia trecutului. De câte ori nu am spus noi, sau i-am auzit pe alţii spunând: înainte era altfel, era mai bine, dar acuma toate s-au stricat.

Când vorbim despre biserică, nostalgia vremurilor trecute devine aproape obsesivă, patologică. De aceea cântăm:

Mai adă Doamne acele vremuri din trecut
Acele vremi de pocăinţă
Când în al dragostei sfânt jar
Zideam altar după altar
Şi Duhul Sfânt ne aduna.

Tinerii nu-i înţeleg pe adulţi, iar adulţii dau vina pe ei că nu ţin cărările cele vechi. Problema este că nici adulţii nu mai umblă pe ele, dar pretind altora să o facă. Acuma dacă privesc eu însumi în urmă, la acele vremuri trecute, îmi dau seama că aceelaşi subiect se discuta şi atunci, diferind doar nuanţele. Concluzia este că din punct de vedere spiritual prezentul ne nemulţumeşte, fiind conştienţi că spiritualitatea noastră, lasă de dorit. Această simptomă are partea ei bună, deoarece ar trebui să ne motiveze la mărturisire, la schimbarea comportamentului, la o viaţă de devoţiune mai profundă, într-un cuvânt, la sfinţenie. Dar dacă dăm vina pe alţii şi ne plângem continuu tânjind la acele vremuri, nu facem altceva decât să ne recunoaştem propriile noastre eşecuri, delăsarea noastră şi lipsa de consecvenţă în viaţa de credinţă personală, în educaţia copiilor noştri şi în lucrarea din biserică.

Acesta este motivul pentru care m-am hotărât să scriu despre acest subiect: trecutul şi prezentul, vechiul şi noul. Titlul este mai degrabă poetic decât descriptiv şi spun aceasta deoarece unii vor obiecta de ce nu am folosit termenul Biserica în loc de biserici. Nu vreau să intru acum în dezbaterea acestui subiect, cu menţiunea doar că argumente există pentru ambele părţi. Oricum partea a doua a titlului are atât înţelesul de adjectiv cât şi cel de pronume.

Este destul de dificil să definim acele vremuri trecute, după cum este tot aşa de dificil să facem distincţia dintre vechi şi învechit. În paranteză fie spus, nu tot ceea ce este vechi este şi depăşit şi nu tot ceea ce este nou este şi de valoare.

La ce vremuri ne raportăm când ne exprimăm nostalgia? La vremurile din copilărie, la cele pe care le-au trăit părinţii sau bunicii noştri, la începuturile bisericilor de factură neoprotestantă, la vremurile de acum 150 de ani, la Biserica (sau bisericile) din perioada Reformei Protestante, sau mergem direct la Începutul Bisericii, la vremea apostolică.

Eu cred că dacă tot vrem să ne raportăm la trecut, făcând din el un etalon, sau reperul nostru spiritual, atunci logic, onest şi biblic vorbind, ar trebui să mergem chiar la origine şi vreau să argumentez de ce:

– Despre începuturile bisericii avem dovezi scrise, pe care le considerăm „Scriptură”, deci conferă autoritate şi credibilitate.
– În acea perioadă se vede cel mai bine rolul de Cârmuitor al Duhului Sfânt, majoritatea celor implicaţi în conducerea Bisericii fiind necărturari şi de rând.
– Primii creştini nu au putut fii contaminaţi de amintiri, idei sau persoane din trecut. Totul era original.
– Climatul în care s-a dezvoltat Biserica a fost unul de opoziţie şi persecuţie. Totul şi toţi erau împotriva Bisericii şi a creştinilor. În ciuda acestora, Biserica a crescut şi credincioşii s-au răspândit rapid în toată lumea civilizată de atunci.
– Lumea de atunci, spre deosebire de cea de mai târziu, nu era pregătită să primească mesajul creştin, Pavel spunând că propovăduirea crucii este pentru iudei o pricină de poticnire şi pentru neamuri o nebunie (1 Corinteni 1:21 – 23).

Privind la Biserica primară, putem să învăţăm multe lucruri care sunt utile pentru noi astăzi. Cum se explică creşterea Bisericii într-un climat de opoziţie şi persecuţie; de unde venea acea motivaţie puternică a primilor creştini care îi făcea să meargă chiar la moarte pentru credinţa lor; a făcut Biserica greşeli şi dacă a făcut care ar fi acestea. Dar despre toate acestea într-un articol viitor. Vă provoc în acelaşi timp la meditaţie asupra acestui subiect şi aştept opiniile dumneavoastră cu privire la noi, raportându-ne la vremurile trecute.