Să nu vi se tulbure inima

    "Să nu vi se tulbure inima! Credeți în Dumnezeu și credeți în Mine!" (Ioan 14:1)
    Puține cuvinte din Biblie sunt mai bine cunoscute sau mai mult citate decât acestea, dar cu toată atemporalitatea lor, ele sunt adresate unei situații foarte specifice.
    Comportamentul şi limbajul lui Isus i-a umplut pe ucenicii Săi de presimţiri. Urma ca El să îi părăsească. Iar acest lucru va face ca lumea lor să se prăbușească. Dar ei trebuiau să facă faţă şi felului în care plecarea urma să aibă loc. Îl vor vedea trădat de unul dintre ei, arestat şi condamnat la o moarte care nu numai Îl va smulge dintre ei, ci Îi va acoperi Numele cu ticăloşie şi le va îngropa orice speranţă.
    Ceea ce a fost în mintea Domnului în acel moment, nu a fost felul în care El Însuși va face faţă crucii, ci cum vor face faţă ucenicii săi confuzi şi dezorientați. Problemele din mintea lor Îi preocupă mintea, iar El se adresează nu doar cu cuvinte de mângâiere, ci şi cu argumente puternice - argumente pe care ei trebuie să şi le amintească atunci când Îl vor vedea atârnat pe cruce şi pe care chiar şi noi trebuie să ni le amintim atunci când Dumnezeu ne duce într-un loc căruia nu-i facem faţă şi nu-l înţelegem.

    Aveţi credinţă în Dumnezeu - şi în Mine

    "Aveţi credinţă în Dumnezeu", n-a spus. Ceea ce se va întâmpla este demonic şi întunecat, totuşi, în spatele demonicului este mâna lui Dumnezeu. El deja le-a spus că niciun om nu îi va lua viața. În schimb, moartea Sa va fi un act de ascultare faţă de Tatăl Său ceresc; şi le-a mai spus că, deşi ceea ce face El trece dincolo de înţelegerea lor, vor înţelege mai târziu (Ioan 13:7).
    Ei au trebuit să se încreadă în Dumnezeu chiar şi atunci când nu aveau niciun motiv să o facă; putem fi siguri că argumentele prezentate ucenicilor de Isus au fost chiar argumentele pe care Şi le-a spus Lui Însuși. Şi El, omul Isus Hristos, a trebuit să se încreadă în Dumnezeu când Şi-a dat viața (pentru toată omenirea o viață fără sfârșit), riscând totul pentru sigura speranță a învierii.
    "Aveţi credință în mine." Oare au realizat ei că El le cerea să aibă aceeaşi încredere în El cum aveau încredere în Dumnezeu? El, de asemenea, avea motivele Sale să-i părăsească. Mai târziu îi spunea unuia dintre ei că dacă El nu se duce, Mângâietorul nu poate veni (Ioan 16:7).
    Cât de mult au dat importanță acestui lucru, nu ştim. Şi nu ştim nici cât de mult au pus la suflet cuvintele Sale de mai devreme, când spunea că viața Lui va fi o răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10:45). Întotdeauna, parcă, a existat o prăpastie între ceea ce El le spunea şi ceea ce ei învăţau. Dar tocmai pentru că nu înţelegeau, ei trebuiau să aibă încredere. Şi această încredere trebuia să fie zidită pe credința în faptul că El era cine spunea că era.
    El era eternul "Eu sunt" (Ioan 8:58). El era Cel ce i-a spus Martei că El era Învierea şi Viața şi că toţi cei ce cred în El vor trăi chiar dacă au murit (Ioan 11:25-26). Desigur, dacă acest lucru era valabil pentru toţi cei ce credeau în El, nu trebuie să fi fost adevărat, în primul rând, pentru El? Moartea nu putea să ia Viața lumii: "Încă puțin, și lumea nu Mă va mai vedea, însă voi Mă veți vedea; pentru că Eu trăiesc, și voi veți trăi" (Ioan 14:19).

    Loc în casa Tatălui

    Urmează, apoi, un al doilea cuvânt pentru inimile lor îngrijorate. El le spune unde merge şi de ce: "Eu Mă duc să vă pregătesc un loc" (Ioan 14:3).
    Nu sta voiau ei să audă. Ei voiau să-L audă spunând, "Nu mă duc". Dar el se duce; trebuie să se ducă. Unde? El se uită dincolo de cruce şi le spune că se duce în casa Tatălui; acolo trebuie să pregătească un loc pentru ei (Ioan 14:2).
    La prima vedere, pare să contrazică cuvinţele din Matei 25, acolo unde Isus spune despre Împărăție ca fiind pregătită "înainte de întemeierea lumii" (Matei 25:34). La ce se referă, deci, când spune că se duce să o pregătească?
    Parte din răspuns trebuie să fie faptul că El se duce să ne asigure un loc în casa Tatălui Său. Noi prin noi înșine nu avem niciun drept acolo. Dreptul nostru derivă totalmente din El, iar El a câștigat acest drept prin moartea Sa. Doar prin sângele Său Dumnezeu revarsă asupra noastră bogațiile harului Său (Efeseni 1:7-8).
    Dar ce poate lipsi din casa Tatălui Său? Nu este adevărat, aşa cum ne-a spus şi Domnul,că "toate lucrurile sunt gata" (Luca 14:17)? Ba da, cu excepția unei lipse: prezenţa Fiului întrupat. Mielul înjunghiat nu era încă în mijlocul Tronului (Apocalipsa 7:17; 22:1), însă, chiar cu acea plecare de care ucenicii erau speriați, pregătirea ar fi fost completă. El va sta la dreapta Maiestăţii în cer (Evrei 1:3) şi atunci - şi doar atunci - Noul Ierusalim va avea lumină (Apocalipsa 21:23).
    Pe lângă toate acestea, când va veni vremea sosirii lor acasă, El va veni după ei şi-i va lua acolo unde este El (Ioan 14:3). Apoi, în caz că ei se tem că nu este destul loc pentru ei, El adaugă: "În casa Tatălui meu sunt multe locaşuri" (Ioan 4:2). O asemenea teamă, în ei şi în noi, ar fi de înţeles în mod perfect. Cum să se aştepte ei să trăiască în casa Tatălui? Dar El dă la o parte orice teamă de acest gen şi Îşi face dorinţele şi mai clare în Ioan 17:24 atunci când se roagă, "Tată, doresc ca acolo unde sunt Eu, să fie cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii!"
    Şi nu doar că vor vedea gloria Lui, El le va da slava pe care I-a dat-o Lui Tatăl (Ioan 17:32). Ei vor arăta ca El, vor avea parte din spaţiul Lui, vor împărtăși binecuvântarea Lui, suveranitatea Lui; şi, mai presus de toate, vor avea parte de dragostea Tatălui pentru El.

    Noi suntem cu Isus

    Ar fi un hazard să ne închipuim că ucenicii au asimilat toate aceste lucruri. Ceea ce e sigur, oricum, este că acestea erau lucrurile care-I preocupau mintea lui Isus în momentele în care Calvarul era tot mai aproape.
    Aşa cum vedem din agonia Sa din Ghetsimani, El nu Îşi închidea mintea faţă de groaznicele gânduri cu privire la cruce, ci le întâmpina, susținându-le prin marea Sa dragoste pentru ai Săi (Ioan 13:1) şi în siguranţa că moartea Sa va răscumpăra o mulțime atât de vastă, încât va fi nevoie de multe locaşuri; sau, aşa cum vedem în viziunea lui Ioan a Noului Ierusalim, un oraş de proporții zdrobitoare: 12000 de stadii, 1500 de mile sau 2400 km în lungime, lățime şi înălțime - de inimaginat, chiar şi pentru standardele din ziua de azi.
    Dar cum vor ajunge ei (şi noi) acolo? Când Isus le spune că ei ştiu unde se duce El şi că ştiu şi calea spre acel loc, imediat Filip Îl corectează: "Doamne, nu ştim unde Te duci, cum să ştim calea într-acolo?" (Ioan 14:4). Oricât de necugetată a fost întrebarea, a adus un al patrulea răspuns memorabil: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viața” (Ioan 14:6).
    Isus este Adevărul despre Tatăl şi El este Calea spre Tatăl. La cel mai profund nivel, aceasta înseamnă că în sacrificiul Său de Sine care îndepărtează sabia învăpăiată care păzește calea spre pomul vieţii (Geneza 3:24). Dar dacă rămânem în cadrul din Ioan 14, calea spre casa Tatălui va fi capacitatea de a spune, "Noi suntem cu Isus". Şi, între timp, El nu ne va lăsa orfani, singuri şi fără de preteni: "Mă voi întoarce la voi" (Ioan 14:18).
    Toate acesta puse laolaltă ne vor servi drept hrană pentru minte până în clipa în care Îl vom vedea faţă în faţă.