Grănicerul

Cuvintele Mântuitorului, balsam dumnezeiesc pe rana sufletului celui oropsit al sorţii, se prefac în foc pârjolitor atunci când sunt adresate cărturarilor şi fariseilor. Cărturarii, oamenii cărţilor sfinte, cunoscători şi interpreţi ai sulurilor sfinte, puseseră mâna pe ,,cheia cunoştinţei” (Luca 11:52). Nici ei nu intrau în sfântul sanctuar al adevărului şi nici pe alţii, dornici de el, nu-i lăsau să intre. Fariseii făţarnici, partizanii ideilor ultraconservatoare, oamenii religiei stricte, pentru care litera legii era mai importantă decât oamenii cărora li se adresa Legea, închideau oamenilor calea spre Împărăţia Cerurilor prin miile de percepte şi pretenţii, greutăţi de care ei nu se atingeau nici cu degetul măcar. Nici ei nu intrau în Împărăţie şi nici pe alţii nu-i lăsau s-o facă.

                 "Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici!

                  Pentru că  voi închideţi oamenilor Împărăţia

                  Cerurilor; nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe

                  Cei ce vor să intre, nu-i lăsaţi să intre!”

     Nu întâmplător, prima din aceste vinovăţii, este această blocare a porţilor Împărăţiei de către farisei, pentru ca alţii să nu poată intra.

      Cărturarul tobă de carte sfantă, omul cu cheia cunoaşterii în mână, ar trebui ca el să intre primul pe porţile Împărăţiei lui Dumnezeu, stabilind prin exemplul propriu o cale de urmat pentru ceilalţi. El nu intră, pentru că nu crede cele cunoscute. El face din cunoaşterea sa doar obiect de rafinament intelectual şi nu un mod de viaţă. El practică păcatul comun tuturor celor care nu cred ceea ce predică. Despart cunoaşterea de traiul zilnic. Teoria de practică. Despart cunoaşterea intelectuală de cea experimentală. El devine expertul în cunoştinţe despre Dumnezeu, fără ca el să-L cunoască pe Dumnezeu. Devine, prin studiu, specialistul care ştie totul despre Împărăţie, fără s-o fi vizitat vreodată.

      Fariseul, membrul celei mai înguste partide religioase, conservatorul feroce care nu vrea să-i scape nici o iotă din Lege, face paradă din religia sa, fără să-i fi pătruns vreodată misterul. Predică Împărăţia fără s-o străbată cu pasul. Mulţimea poruncilor sale (şase sute treisprezece la număr) aveau scopul să funcţioneze ca un gard de protecţie , prevenind încălcarea celor zece porunci divine. Nici el nu reuşea să ocolească acest gard imens pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, dar nici pe alţii nu-i lăsa să intre.

     Contrazicând şi atacând cuvintele Domnului Isus, cărturarii şi fariseii nu numai că respingeau personal Împărăţia cerurilor care se apropiase de ei, dar nu-i lăsau nici pe alţii s-o primească.

      Mă uit la cărturarii şi fariseii de azi. Comit aceeaşi eroare. Se dedau la acelaşi păcat. De aceea, vor avea parte de aceleaşi vremuri de vai, care vor veni peste ei ca durerile peste femeia însărcinată. Oameni ai cărţilor sfinte, care cunosc mult despre Dumnezeu, însă fără a-L cunoaşte pe El. Oameni ai religiei din care lipseşte tocmai Christos, centrul religiei adevărate. Oameni care şi-au consacrat vieţile slujirii Împărăţiei în care n-au intrat încă. Aceşti paznici ai adevărului n-au gustat niciodată din el, şi nu-i lasă nici pe alţii să guste. N-au cunoscut pe Domnul şi nu-i lasă nici pe alţii să-L cunoască.

     Vai de voi, cărturari şi farisei! Grănicerii Împărăţiei lui Dumnezeu. Vămuiţi greu pe cel ce încearcă să intre, impunându-le poruncile grele ale religiei voastre osificate. Discreditaţi autenticitatea Împărăţiei ale căror graniţe le păziţi. Munciţi din greu să întoarceţi înapoi sau să oferiţi rute rătăcitoare căutătorului sincer al Împărăţiei lui Dumnezeu. Îl convingeţi să nu citească Biblia în care nici voi nu mai credeţi. Blocaţi orice aspiraţie spre cer prin exemplul vostru rău.

       Cu ani în urmă, un astfel de fariseu l-a vizitat pe ţăranul Ion, de care auzise că vrea să se pocăiască. Mai bine de o oră l-a sfătuit să nu se rătăcească de la calea cea dreaptă, să nu se lepede de credinţa strămoşească. ,,Nu te supăra, părinte!”a zis ţăranul. ,,Dar unde ai fost dumneata până acuma? De ce n-ai venit la mine să-mi spui că sunt rătăcit aunci când îmi dădeam tot câştigul muncii mele birtului din sat? De ce n-ai venit la mine când îmi băteam soţia şi copiii? De ce nu mi-ai spus atunci că sunt pe o cale greşită? De ce nu mi-ai spus acestea când nu mergeam la biserică de ani de zile? De ce-mi spui toate acestea acum, când m-am lăsat de băutură, când îmi iubesc soţia şi copiii, când merg şi eu la biserică şi mă rog lui Dumnezeu?”

      Avea de-a face cu un fariseu care nu intra nici el în Împărăţie şi nici pe alţii nu voia să-i lase! Vai de el!

        Grănicerul nu păzeşte Împărăţia de duşmani, ci-i vămuieşte pe ai săi, care se întorc acasă. El stă la vamă să jupoaie pe fratele lui care, sătul de străinătate, se întoarce cu bucurie la casa părintească. El nu intră în Împărăţie, ci îi păzeşte graniţele, ca nici alţii să nu intre în ea. De aceea, este critic şi aspru cu păcătosul care vrea să se pocăiască. El nu cunoaşte iertarea şi nici pe alţii nu-i vrea iertaţi.

       Grănicerul cunoaşte frumuseţile Ţării Sfinte doar din cele citite, dar nu le-a parcurs cu piciorul niciodată. Un fals sentiment de responsabilitate îl ţine la graniţă. Se simte răspunzător de siguranţa Împărăţiei, pe care o păzeşte, nu de ereticul periculos, sau de duşmanul înrăit, ci de păcătosul care se întoarce acasă prin pocăinţă. Este fiul mai mare, care nu se bucură de abundenţa familiei în care slujeşte ca un rob, şi este supărat foc pe mezinul risipitor care petrece în bucuria iertării şi restaurării părinteşti.

      Grănicerul are cheile. Nu deschide nici pentru sine şi nici pentru alţii. Destinul lui veşnic este să rămână la uşă. Pe dinafară.