Putem să fim buni fără Dumnezeu?

    Unul din cele mai puternice argumente ale ateilor este o anumită observație a lor, o observație pe care toți o facem. Faptul că suntem persoane etice, avem standarde morale. Și în cruciada lor împotriva lui Dumnezeu, ei realizează că ar putea fi probleme cu anumiți oameni. Dar, în mod tradițional, în Europa de Est, ei stabilesc standarde pentru etică. Guvernul eticii, dacă vreți să îi spuneți așa. Aceasta este etica tradițională bazată pe creștinism.

    Așadar, o reacție ar putea fi: dacă scapi de Dumnezeu, dărâmi întreaga fundație a eticii. Și atunci vei duce oamenii într-o moralitate nevăzută, să zic așa. Nu – spun noii atei – nu ai nevoie de Dumnezeu pentru a stabili ce e etic și ce nu. Noi putem aduce o nouă bază pentru etică. Să o bazăm pe știință sau lucruri de acest gen, pe societate. Sau pe amândouă.

    Acum, ce aș avea de spus în acest caz, când oamenii întreabă: ”Putem fi buni fără Dumnezeu?” trebuie să fim foarte atenți cum abordăm întrebarea. Desigur, ateii pot să fie buni. Dar, din postura mea de creștin, eu consider că fiecare ființă umană este o ființă morală, făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Așadar, fie că ei cred sau nu în Dumnezeu, au o conștiință, sunt ființe morale și, desigur, au capacitatea să dea dovadă de un comportament frumos. Problema lor nu e dacă pot ateii să fie buni, uneori ateii arată că au trăsături comportamentale mai bune decât unii oameni religioși, oameni care își mărturisesc credința lor.

    Deci, dacă lăsăm asta la o parte, ceea ce vreau eu să spun seamănă mai mult cu ceea ce spune Dostoievski în romanul lui faimos, ”Frații Karamazov”. Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis. Nu e vorba dacă poate un ateu să fie bun sau nu, desigur că poate. Se rezumă totul la problema existenței unei  baze raționale pentru etică, dacă Dumnezeu nu există.

    Acum, dacă Dumnezeu nu există, nu există moralitate absolută – așa cum susțin majoritatea ateilor contemporani. Totul sfârșește prin a fi relativ, suntem cu toții în cunoștință de fenomenul acesta postmodernist. Acesta este un lucru foarte interesant deoarece este foarte greu să crezi, din experiența practică, că totul este moral relativ. Unele lucruri par să fie absolut greșite. De exemplu, tortura bebelașilor. Suntem de-acord cu toții că aceasta ar fi ceva absolut greșit. Dar existența unor astfel de absolute morale este de o semnificație mare. Faimosul filozof de la Oxford, J.L. Mackie care spunea că există o cale directă pentru a ajunge la moralitatea absolută, Dumnezeu. Dacă există și avem absolut – chiar dacă nu suntem de acord – și se pare că avem absoluturi, acestea duc spre Dumnezeu.

    Pe de altă parte, o altă întrebare se ridică. Care va fi baza pentru etică, atunci? Au fost făcute multe încercări pentru a ajunge la structura genetică a ființei umane, la comportamentul social și așa mai departe. Ei bine, aceasta este o temă mare și importantă. Pentru a scurta o poveste lungă, mi se pare că aceste încercări de a da naștere unei baze pentru etică dau greș din același motiv pentru care încercările de a baza rațiunea pe un sistem de jos în sus, în loc de a o baza pe unul de sus în jos. Și, poate și ironic, filozoful iluminist David Hume spunea, „Nu poți să scoți un „trebuie” dintr-un „este”.” Iar oamenii spun, ”Desigur că poți! Dacă vrei să prinzi autobuzul la ora cinci, trebuie să pleci acum.” Partea cu „este”, este faptul că autobuzul pleacă la ora cinci, deci scoți un „trebuie” dintr-un „este”. Dar aceasta este e trișat deoarece cuvântul „trebuie” în engleză, ca și în multe alte limbi, are cel puțin două înțelesuri. Cel de aici este acela al prudenței. Dacă vrei să prinzi autobuzul, trebuie să pleci acum. Dar nu există nicio obligație morală pusă asupra ta aici prin faptul că autobuzul pleacă în cinci minute, la cinci fix. Poate tu mai vrei să rămâi aici până la sfârșitul conversației.

    Deci, trebuie să fim foarte atenți să nu fie la mijloc vreo scamatorie de logică, de abordare. Se pune problema unei obligații morale. Cum pot un set de circumstanțe și, ca să generalizez asta, cum poate un „este”, orice configurație, genetica sau orice altceva să ne impună o obligație morală? Trebuie să spun că marea majoritate a confuziilor morale care există în politică, în lege, în medicină, în afaceri, își au rădăcina în această încercare. Orice afacere și orice profesie își va avea propriile obiective și proprii termeni de funcționare ai eticii. Dar am observat că dacă întrebi, „Cine spune asta? Care este autoritatea de bază?” nu există răspunsuri adevărate, pentru că dându-L la o parte pe Dumnezeu ca o posibilitate, vei vedea că nu există niciun alt argument independent pe care să-l poată aduce. Holmes Rolston, într-o carte recentă, spune: „Calea de la evoluție la etică este plină de dificultate.” Asta mi se pare că e o subestimare a secolului. Richard Dawkins a ajuns în scrierile recente – lucru pe care eu îl găsesc interesant – la concluzia că nu poate ajunge la etică prin știință. Și, totuși, unele din cele mai luminate minți ale timpului nostru încearcă să facă tocmai asta. Ei sunt conștienți că este foarte important să pui o bază eticii. Eu aș vrea să spun că e practic imposibil. Etica implică la baza ei cauzalitate, nu poate fi dedusă dintr-un sistem de argumente de jos în sus.