De ce eu?

  Când intervine o tragedie, una din primele întrebări pe care victima le pune de obicei este următoarea: „De ce eu? De ce a trebuit ca aceasta să mi se întâmple mie?” Dar după ce trece starea de şoc, şi noi începem să devenim mai conştienţi de multa întristare şi de toate tragediile care ne înconjoară în această lume, următoarea întrebare va fi: „De ce ei? De ce sunt atât de mulţi oameni care suferă în jurul meu?” Când vom pune această întrebare noi vom fi gata să ajutăm pe alţii aşa cum putem. Acela care va rămâne în prima fază dc şoc, îngrijorându-se numai de el însuşi şi de ceea ce i s-a întâmplat lui, nu se va mai elibera niciodată de necazuri. Dar acela care trece dincolo de îngrijorările lui şi se îngrijorează de soarta altora descoperă că problemele sale nu mai sunt atât de mari.

  Ceva similar poate fi văzut în legătură cu această lume a păcatului. Te-ai întrebat vreodată de ce a trebuit să fii născut în această lume? Când ţi se deschid ochii şi vezi că trăieşti într-o lume strâmbă, prima reacţie a ta a fost:

  „De ce eu?” Dar Dumnezeu conduce pe sărmanul păcătos să privească în jurul lui şi să descopere că şi alţii suferă. Propria sa mizerie se transformă în compasiune, pe măsură ce el priveşte această lume cuprinsă de tragedie şi se întreabă: „De ce ei? De ce suferă toţi aceştia?”

  Dar noi putem fi conduşi la a vedea o problemă şi mai importantă, după ce atenţia noastră a fost atrasă de la noi înşine la cei din jurul nostru. De ce întregul univers? De ce Dumnezeu? De ce a trebuit să fie frântă inima lui Isus? Ai simţit tu vreodată îngrijorare pentru fiinţele din alte lumi?

  Noi vedem doar o fărâmă din tristeţea şi durerea acestei lumi. Noi privim ştirile la televizor, şi vedem frânturi de dezastre – câţiva care flămânzesc aici, unii care mor dincolo. Şi noi plângem pentru puţinul care-l vedem. Dar Dumnezeu vede totul. El simte orice durere a fiecărui om cu marea şi iubitoarea Lui inimă care tânjeşte după fiecare dintre aceşti copii ai Săi dorind ca jertfa de la cruce să binecuvânteze pe fiecare dintre aceştia. Inima Sa este frântă ori de câte ori inimile noastre sunt frânte. Şi cea mai mare întristare Îi este produsă de aceia pe care El doreşte să-I ajute, dar care refuză să vină la El ca să aibă viaţa.

  Adevărata maturitate în viaţa creştină are mult mai puţin de a face cu mântuirea personală a cuiva decât cu a căuta să aducă uşurare altora, nu de dragul nostru, şi nici măcar de dragul lor – ci de dragul dragostei pe care Dumnezeu ne-a arătat-o.