text Devotionale

Străinul

Sursa:

www.resursecrestine.ro

• Autor: Samanta Buna

Înaintea Ta noi suntem nişte străini şi locuitori, ca toţi părinţii noştri. Zilele noastre pe pământ sunt ca umbra şi fără nicio nădejde.
1 Cronici 29.15

Străinul

Într-o zi, un domn trecea prin faţa unei căsuţe aflate într-un sat îndepărtat. El se opri să vorbească cu o doamnă în vârstă, ce stătea pe veranda casei sale. În timp ce vorbeau, domnul admira împrejurimile – o privelişte minunată, florile şi cântecul păsărilor. Ea îi răspunse că mirosul florilor şi cântecul păsărilor erau într-adevăr minunate, însă priveliştea nu o putea vedea, fiindcă nu vedea deloc.

Auzind acest lucru, trecătorul începu s-o compătimească. „Nu mă compătimiţi“, îi spuse femeia, „fiindcă sunt cu mult mai fericită de când mi-am pierdut vederea. Nu mi-aş schimba viaţa cu nimeni. Dar dumneavoastră sunteţi un străin, nu vă cunosc vocea.“ – „Da, sunt un străin pe aici“, spuse călătorul. „Sunt în trecere şi voi pleca mâine din acest sătuc încântător. Dar aş vrea să-mi spuneţi de ce sunteţi atât de fericită, fiindcă eu, cu toate că sunt sănătos, am o vedere bună şi am totul din belşug din ceea ce îmi oferă lumea aceasta, mă aflu adesea într-o stare nenorocită.“ – „Nenorocită?“ a întrebat femeia tristă. „Nenorocită, când Dumnezeu v-a dat aşa multe binecuvântări?“

Doamna, care era lipsită de vederea lucrurilor pământeşti, nu era lipsită de înţelegerea adevărurilor cereşti. Astfel, ea îl întrebă pe străin: „Îl cunoaşteţi pe Mântuitorul? Îl cunoaşteţi pe Cel ce este Calea, Adevărul şi Viaţa?“

„Ei bine, doamnă“, răspunse călătorul râzând, „văd că vreţi să-mi ţineţi o predică, dar veţi fi şocată când veţi afla că nu voi da crezare niciunui cuvânt de acest fel.“ Femeia rămase tăcută preţ de câteva clipe, apoi adăugă ca pentru sine: „Nici nu-i de mirare că este nefericit. Oamenii nu pot fi fericiţi fără Mântuitorul. Sărmanul om! Trebuie să mă rog pentru el!“ Străinul zâmbi şi spuse: „Nici nu ştiţi ce mare păcătos sunt! Dacă aţi şti, nu mi-aţi mai spune asemenea lucruri, mă veţi considera un om pierdut.“

„Pierdut…“, zise femeia. „Da, veţi fi pierdut pentru totdeauna, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu prin credinţa în Fiul Său, care a suferit pentru păcatele noastre. Sper să nu vă supere vorbirea mea.“ – „Nu, nicidecum“, răspunse străinul, „dimpotrivă, aş da jumătate din ceea ce am ca să obţin credinţa dumneavoastră.“ – „Atunci, nu veţi fi pierdut. Cine cere de la Dumnezeu, primeşte iertarea Sa.“

Femeia, care aprecia bunătatea lui Dumnezeu, nu putea să nu o spună şi altora. Astfel, continuă şi zise străinului: „Dumnezeu v-a dat atât de multe lucruri, şi totuşi trăiţi fără El. Nu-i de mirare că uneori sunteţi într-o stare jalnică, fiindcă nu există fericire durabilă fără Dumnezeu. Oh, ascultaţi o sărmană femeie nevăzătoare, care nu doreşte bucuria recăpătării vederii separat de credinţa în Cuvântul scump al lui Dumnezeu, în care El i-a promis o veşnicie binecuvântată, sigură, prin moartea lui Hristos! Ce bucurie! Nu v-o pot reda în cuvinte, fiindcă este o bucurie negrăită, plină de glorie.“

Împreunându-şi mâinile şi îndreptându-se spre cer cu ochii ei lipsiţi de lumină, femeia continuă: „Dumnezeu să-mi dea asemenea cuvinte, încât să vă conving de pericolul de a vă juca cu soarta veşnică a sufletului dumneavoastră!“

Din vocea femeii şi din modul în care aborda problema, răzbătea o notă de gravitate, şi ascultătorul ei îşi întoarse privirea pentru a-şi ascunde faţa de eventuali trecători. Cuvintele femeii aveau greutate pentru sufletul acelui om, căci erau cuvintele lui Dumnezeu. Străinul mulţumi şi strânse mâna femeii.

La sfârşitul convorbirii, călătorul întrebă dacă poate face ceva pentru a o ajuta. „Doar un singur lucru, care mi-ar aduce mare mângâiere. Îmi puteţi promite ceva?“ a fost răspunsul femeii. „Ce aş putea să vă promit?“ – „Promiteţi-mi că, dacă vă veţi afla vreodată în durere sau în vreo încurcătură şi dacă vă veţi simţi îndemnat, veţi cere ajutor Mântuitorului şi veţi spune această rugăciune: «Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!»“

Străinul rămase surprins, nu ştia ce să spună. Însă, după un moment de tăcere, spuse: „Bine, vă promit.“ – „Dumnezeu să ne binecuvânteze întâlnirea! Ţineţi minte: nu voi înceta să mă rog pentru dumneavoastră, ca să puteţi cere cât de curând iertarea şi pacea prin Domnul şi Mântuitorul nostru!“

Au trecut mulţi ani de la acea întâlnire. Rugăciunea femeii a fost ascultată. Acel bărbat a devenit tot mai interesat de soarta sufletului său. Când a citit în evanghelie cuvintele: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“, i-au venit în minte cuvintele femeii: „Îl cunoaşteţi?“ Astfel, cel care altădată era un străin de mântuire a devenit un călător plin de bucurie pe calea credinţei.