Femei în iarnă

I

Cei ce jeleau nu L-au determinat să se oprească, și nici mulțimea sau trupul mortului de pe raclă. Era o femeie - privirea de pe fața ei și roșeața din ochi. El a știut imediat ce s-a întâmplat. Cel care murise era fiul ei, unicul ei fiu. Și dacă cineva știe durerea pierderii unui fiu, Dumnezeu este Acela.

Așa că S-a hotărât; El intră în acțiune. ”Nu plânge”, i-a spus El mamei. ”Scoală-te! ”, i-a spus băiatului. Mortul a vorbit, diavolul a fugit, iar oamenilor li s-a amintit acest adevăr: pentru aceia care L-au cunoscut pe Autorul Vieții, moartea nu e decât cacialmaua Satanei (Luca 7: 11-17).

II

Planul Său era să moțăie, în timp ce băieții ar fi mers în oraș după mâncare. Și ce loc mai bun de odihnă la amiază decât o fântână. Nimeni nu vine la ora asta după apă, așa că S-a așezat, Și-a întins brațele și S-a sprijinit de zidul fântânii. Însă ațipirea S-a I-a fost întreruptă curând. Și-a deschis ochii larg, cât să o vadă cum abia se târa pe potecă cu un vas greu pe umăr. În urma ei veneau vreo șase copii, fiecare din ei semănând cu câte un alt tătic.

Ea nu I-a spus niciun cuvânt. Povestea vieții ei era scrisă în ridurile de pe față. Rănile celor cinci mariaje distruse erau larg deschise, și supurau. Fiecare din bărbații care au părăsit-o luaseră câte o bucată din inima ei. Acum ea nu era sigură dacă mai rămăsese ceva.

” Și băiatul cu care trăiesti acum nici măcar nu-ți va da numele lui. ” Domnul Isus i-o spusese numai ei, căci îi înțelesese prea bine durerea. Mai mult de cinci bărbați rupseseră angajamentul cu ea.

În liniște, Chirurgul Divin întinse mâna în trusă și scoase acul credinței și firul nădejdii. La umbra fântânii lui Iacov, El i-a cusut sufletul rănit și i la pus la loc. ”Va veni o zi. . . ”, șopti El (Ioan 4: 1-42).

III

În momentul când a ajuns la Domnul Isus, nu-i mai rămăsese nimic. Doctorii o storseseră și de ultimul bănuț. Diagnosticul îi furase și ultima speranță, iar hemoragia îi furase și ultimul strop de energie. Nu mai avea bani, nu mai avea prieteni, și nici de ales. Cu capătul funiei într-o mână și cu o rugăciune în inimă, și-a croit drum prin mulțime.

Când mâna ei I-a atins veșmintele, a avut loc o transfuzie. El a lăsat să iasă, iar ea a lăsat să intre.

Pe Domnul Isus nu L-a deranjat că ea a venit la El ca un ultim ajutor; pentru El nu contează decât că ea a venit. El știe că unii din noi avem nevoie de multă realitate ca să ne venim în fire, așa că El nu are un ceas ca să măsoare timpul. Aceia care se luptă la sfârșitul zilei, în final primesc la fel cu cei ce au început dis-de-dimineață. Cred că tocmai asta face ca harul să fie har (Luca 8: 43-47).

Trei femei: una părăsită, una respinsă și una pe moarte. Și toate singure.

Singure, aflate în iarna vieții.

Deși nu știm cum arătau, ar fi corect să presupunem că au trecut de apogeul vârstei când mai puteau stârni dorințe. Singurele capete care se mai întorceau după ele erau ale acelora de pe stradă care le priveau cu compătimire. Una din ele era văduvă și fără copii, alta își pierduse inocența cu șase dormitoare în urmă, a treia era ruinată, disperată și pe moarte.

Dacă Domnul Isus le-ar fi ignorat, ar fi observat cineva? Într-o cultură în care femeile erau doar cu un grad sau două deasupra animalelor, nimeni nu s-ar fi gândit câtuși de puțin dacă El ar fi închis ochii în timp ce trecea în liniște pe lângă cortegiul funerar sau să-Și închidă ochii și să Se sprijine mai departe de zidul fântânii, sau să ignore smucitura hainei Sale. În definitiv, erau doar niște femei!

Îngijorate,

pline de riduri,

femei împovărate,

femei în iarnă.

”Lasă-Le în pace, Isuse! ”, ar putea gândi cineva. Găseste pe cineva mai tânăr.

După standardele lumii, acestea trei nu mai aveau nimic de oferit. Și-au atins scopul, și-au născut copiii, și-au hrănit familiile, și-au satisfăcut barbații lor. Acum e timpul să le împingem în frig până vor muri, făcând loc celor tinere și fără pată.

Aici le-a găsit Domnul Isus, tremurând, în lapovița rece a inutilității.

Vi se pare că sună cunoscut? Sigur că da! Avem proprii noștri oameni în iarnă. Oameni care, pentru un aspect exterior mai puțin plăcut sau pentru un venit suficient, rătăcesc în coace și încolo ca porcii spinoși la un picnic, nedoriți și neatinși.

Greu de crezut?

Vizitați cânva un liceu și vedeți adolescenții ce deja simt vântul rece al respingerii. Sunt ușor de găsit, sunt cei plini de coșuri, cu păr uns, sau cu găuri în pantofi; sunt cei ce stau singuri la prânz și singuri acasa în weekenduri. Ei orbitează în jurul vedetelor clasei, dorind și ei acceptarea, fiind însă tot mai convinși că nu sunt vrednici de ea.

Sau duceți-vă la Miami Beach. Nu mă refer la plaja nordică unde turiștii plătesc 150$ pe zi să se bronzeze, mă refer la cea sudică, un oraș în mod intenționat construit pentru cei obosiți. Priviți-le picioarele obosite târșâindu-le în josul străzii. Ei au venit la locul de îngropăciune, și-au îndeplinit funcția, și-acum își umplu zilele cu jocuri de domino, câini și vizite la doctor. Își umplu nopțile cu vise despre nepoata care s-ar putea să îi viziteze Crăciunul următor. Și, deși Goal Coast e caldă, în sufletele lor bate vântul rece al iernii.

Sau gândiți-vă la copiii nenăscuți. La fiecare douăzeci de secunde un copil este rupt din căldura pântecelui și aruncat în lacul rece al egoismului. În ciuda frazelor clinicesti de a face actul mai puțin legal, - ”terminarea sarcinii”, mai degrabă decât ”avort”; ”fetus” în loc de ”copil nenăscut”; ”produs de concepție” în loc de ”copil”- acesta este unul deplorabil. Ideea de bază rămâne negarea valorii inerente a ființei umane.

Și paragrafele ar putea continua. Paragrafe despre paraplegici, victime SIDA sau boli terminale. Părinți singuri, alcoolici, divorțați, orbi. Toți sunt marginalizați social. Leproși, malformați. Toți, într-o măsură sau alta, evitați de ”lumea normală”.

Societatea nu știe ce să facă cu ei. Și, ceea ce e mai trist chiar, nici Biserica nu știe ce să facă cu ei. Mai degrabă ar beneficia de o primire caldă în barul din colț decât într-o clasă de școală duminicală.

Dar Domnul Isus a găsit un loc pentru ei. El a găsit un loc pentru ei, pentru că Lui Îi pasă, și Îi pasă necondiționat.

Nu, nimeni nu L-ar fi învinovățit pe Domnul Isus dacă le-ar fi ignorat pe cele trei femei. Să întoarcă capul – ar fi fost cel mai ușor, mai puțin discutabil și departe de orice risc. Dar Dumnezeu, Care le-a creat, n-a putut face asta; și nici noi, cei care Îl urmăm, nu putem face asta.