Când vedem că se aiurează…Sau pericolul unui creștinism „AIUREA”.

AMOS 6:5 Aiurează* în sunetul alăutei, se cred iscusiţi, ca David**, în instrumentele de muzică.



Încerc să intru în învățătura practică pe care o sugerează acest verset reamintindu-ți că în sunetul alăutei se ridicau oamenii lui Dumnezeu prorocii și proroceau.

1 Cronici 25:1 David şi căpeteniile oştirii au pus deoparte, pentru slujbă, pe aceia din fiii lui Asaf, Heman şi Iedutun, care proroceau întovărăşiţi de harpă, de alăută şi de chimvale.

De asemenea instrumentele de muzică amintite în versetul meditației noastre fac trimitere înspre subiectul închinării.

Prin urmare, Cuvântul lui Dumnezeu zice așa:

A. În sunetul alăutei unii nu prorocesc ci aiurează sau vorbesc aiurea. (proroc = omul care aduce mesajul lui Dumnezeu).

B. Iar unii atunci când cântă nu se închină ci cântă aiurea.

Și acum te întreb într-un mod personal: slujirea ta, mesajul tău, îndemnul tău, e slujire sau vorbire aiurea?

Nu îți da răspunsul raportându-te la oameni ci la Dumnezeu pentru că Dumnezeu nu numește slujire tot ceea ce oamenii numesc așa și Dumnezeu nu numește închinare tot ceea ce oamenii numesc în acest fel.

Și încă o întrebare: când deschizi cartea de cântări acasă sau te unești în cântare cu biserica, tu te închini în acel moment sau cânți aiurea?

Închinarea și transmiterea mesajului divin au devenit două subiecte în care anumite „margini” ale creștinismului contemporan au început să aiureze.

Așadar să avem grijă să nu o luăm și noi aiurea!!