În fața porții îndurării

În locul unde mi-am rostit judecata, mi-am auzit și iertarea!
În așternutul unde am zăcut, plângându-mi durerea, mi-am primit și vindecarea. Și tot Tu, Cel pe care-L întristasem, m-ai și înviorat.
Poarta Îndurării s-a deschis și Faţa Ta iubită m-a luminat din nou. Te-ai întors iarăşi la mine, căci ai văzut neputinţa mea.
Ţi-a fost milă de mine. Nu m-ai judecat cum meritam; dragostea Ta m-a înţeles. Pentru că nu Te-ai gândit la Tine, ci la neputinţele mele.
Ai privit ochii mei - în care erau teama despărțirii și durerea neputinţei, amândouă la fel de mari... și Ți-a fost o nemărginită milă de mine, pe care mă iubeai nemărginit de mult.

Tremuram când mă priveai. Îmi era și teamă, și dor de cuvântul ce mi-l vei spune. De acest cuvânt atârna soarta mea...
Fericirea mea nouă sau prăbușirea mea veche atârnau de pasul Tău.

Tu ai renunțat la zborul Tău şi ai rămas lângă mine.
Ţi-ai întors, cu o duioasă durere, privirea dinspre înălțimile Tale luminoase și, oftând, Te-ai aşezat iarăși lângă... neputinţa mea, zicând:

- Nu vreau. Nu pot să merg fără tine! Te voi aştepta aici! Nu renunţ; doar amân hotărârea și legământul pe care le-am făcut și pentru tine, până ți se vor întări aripile, îţi vor crește penele și ți se vor vindeca deplin rănile inimii.
Ţinta noastră este aceea pe care ți-am arătat-o și pe care, o clipă, printre nori, ai văzut-o limpede.
Dar nici ea n-ar fi fericită, văzând că vine numai un sol singur. Și jugul, și cununa sunt pentru doi.

O, ce grozav cuvânt este acesta:

"... singur... "!

L-am rostit și l-am simțit până acum atât de mult, încât mi se înfioară toată fiinţa și numai gândind că l-aș mai putea avea iarăși lângă mine vreodată...
Nu-l mai vreau, nu-l mai pot suferi, Dumnezeule bun!

Ai milă de mine, Prieten bun și adevărat!
Nu mă mai lăsa fără Tine!
Vreau vindecarea. Aici şi acum!
În așternutul singurătății în care zac, vindecă-mi sufletul de singurătate!
Schimbă-mi plânsul de durere în plâns de bucurie!
Alungă feţei mele chipul bătrâneţii mâhnite și redă-i chipul tinereţii voioase...
Schimbă-mi suspinul amărăciunii în suspin al îndurării.
Fă să mi Te văd apropiindu-Te, săltând peste dealuri și peste văi, grăbindu-Te spre mine ca un cerb tânăr, trecând peste munţii ce ne despart...
Fă-mă să-Ți aud dulcele glas, spunându-mi în mijlocul plânsului meu...

"- Râzi!"

Şi, dintr-o dată, să izbucnesc în râsul fericit, în râsul cel mai fericit, cu ochii încă plini de lacrimi strălucitoare.
Picurii genelor mele să strălucească vesel, ca stropii de ploaie de pe un crin, luminați deodată de răsăritul soarelui Feței Tale iubite.
Buzele mele să strălucească dintr-o dată de lumina sărutului Tău, ca buzele norilor când soarele îi sărută în rugăciunea lor de seară...
Și gândul singurătăţii să nu mă mai însoțească niciodată.

Fă-mi aşa, Preaiubitule Isus!