Despre urcuşul duhovnicesc

• Cel ce-a ales, sau a fost ales de Dumnezeu să fie credincios nu-şi mai poate urma propria cale. Acesta trebuie să meargă de acum pe Cale, cât mai aproape de Adevărata Cale. Calea care duce la Viaţă. Alminteri, rătăcirea acestuia ar putea fi şi mai mare decât înainte.

• Cea mai înaltă năzuinţă a omului a fost şi rămâne tot aceea de a se apropia de Dumnezeu. Unii însă îşi pierd timpul încercând pe căi ocolite să ajungă până acolo. Unii se rătăcesc pe drum. Puţini ajung însă ca la sfârşitul existenţei pământeşti să nu privească atât în urmă cu regret şi nostalgie ci să privească înainte spre pământul făgăduinţelor, spre ziua cea fără de înserare.

• Pe cât ne apropiem de Dumnezeu, precum de soare în amurg, umbra deasă a materialităţii noastre trupeşti se desprinde de noi încet, încet, rămânând în urmă.

• Pe cât înaintăm în urcuşul nostru duhovnicesc spre Stânca Mântuirii, pe cărarea nevoinţelor ascetice ispitele cad tot mai des peste noi ca pietrele desprinse de pe coama muntelui. Un simplu pas greşit în urcuşul nostru, o piatră căzută de pe pisc, şi ne putem lesne prăbuşi în prăpastie. Important nu este atât dacă am căzut loviţi de vreo piatră, dacă ne-am împiedicat. Mai devreme sau mai târziu toţi cad; nu este om viu care să nu greşească. Important este dacă rămânem jos unde am căzut sau ne sculăm, ne scuturăm de praful şi ţărâna lumii acesteia şi ne vedem mai departe de drum. Celor răniţi, care nu mai pot merge mai departe, celor căzuţi în genunchi, le întinde Dumnezeu o mână milostivă dacă Ḯl strigă pe nume.

• Cufândaţi în preocuparile mondene, prinşi în vârtejul sau rutina existenţei, avem din când în când totuşi revelaţia şi iluminarea cristică a tot ceea ce sântem sau nu sântem în realitate. In acele sublime momente de redescoperire sufletească ne dăm seama că nimic nu este mai important în această lume decât îmbunătăţirea condiţiei noastre duhovniceşti, morale, a caracterului nostru omenesc. Fără de acele străfulgerări spirituale, fără de acele iluminări ale conştiinţei, care prin puterea duhului şi a harului divin se revarsă şi peste cei buni si peste cei răi deopotriva, ne-am putea lesne rătăci în noaptea existenţei, nu ne-am putea ridica nici măcar la nivelul condiţiei noastre naturale, neînduhovnicite, nu ne-am putea numi nici măcar oameni. Harul divin se revarsă întradevăr şi peste cei buni şi peste cei răi numai că luminează numai pe cei care dau la o parte obloanele opace şi lasă să intre înăuntru harul şi lumina lui Dumnezeu.

• Acolo şi atunci când Dumnezeu vede că judecata noastră şi discernământul ne sânt suficiente spre a ne rezolva şi face faţă încercărilor vieţii, El ne lasă pe noi să facem tot ceea ne este cu putinţa. Ba chiar se bucură ca un părinte atunci când îşi vede copilul că începe să se descurce şi singur. In momente de cumpănă şi necaz, când puterile noastre slăbesc, şi nu ne mai poate ajuta nimeni, atunci Ḯl căutăm pe Dumnezeu prin rugăciune smerită şi post, şi Dumnezeu se arată, ne răspunde şi intervine de multe ori exact ca prin minune. Precum în principiul “entropic”, Dumnezeu nu este nici prea departe de noi să nu-I vedem nici umbra dar nici prea aproape spre a nu ne orbi cu lumina feţei Sale, a gloriei divine. Dumnezeu vrea să ne întărească voinţa nu să ne toropească puterile, să ne slăbească voinţa, cu atotputernica Sa prezenţă. Dumnezeu este în acelaşi timp şi în ceruri şi la capătul patului nostru de suferinţă.

• Credinciosul are nevoie nu numai de credinţă dar şi de discernământ. Dar discernământ nu doar ca virtute omenească, ci drept răspuns la chemarea Domnului la vigilenţă şi priveghere. Cu ajutorul harului si discernământului credinciosul învaţă să distingă adevărul de jumătatea de adevăr, de aparenţa adevărului. Doar diavolului îi plac jumătaţile de adevăr fiindcă jumătăţile de adevăr sânt cele mai eficiente minciuni. Reuşesc să înşele şi pe cei aleşi. Minciuna fără de urmă de adevăr se poate vedea de la o poştă de oricine. Credinciosul are nevoie de cât mai mult har şi discernământ. El şi-a ales Calea şi pentru a ajunge acolo, nu poate călători într-o corabie pe jumătate reală şi adevărată şi pe jumătate ireală şi fantomă.

• Cei care pretind sau care trăiesc cu iluzia că au ajuns la perfecţiune, la statura divină, nu mai au de fapt loc de creştere. Iar unde nu este creştere nu este nici viaţă.

• Infatuarea, mândria demonică, este o platitudine gratuită, un semn al stagnării duhovnicesti, un fel de miopie, neputinţa de a vedea mai departe de propria persoană.

• Există o suferinţa mântuitoare şi o suferinţa de răzvrătire. Suferinţa mântuitoare aduce bucurie şi viaţă în adevăr, pe când suferinţa de răzvrătire duce la anxietate, întunecare sufletească, la păcat, la moarte spirituală.

• In pelerinajul nostru prin această lume necazuri vom avea. In urcuşul nostru duhovnicesc pe muntele izbânzilor mulţi vom cădea. Nici cei aleşi de Domnul n-au văzut toţi pământul făgaduniţelor. L-au privit doar de pe munte. Să ne rugăm însă ca atunci când vom cădea Dumnezeu ne va auzi şi ne va întinde mâna milostivirii Sale. Dumnezeu să ne dea darul de a converti durerea trupească şi cea sufletească în lumină şi mărturie a gloriei Sale mântuitoare, pentru ca în urcuşul nostru duhovnicesc să nu alegem calea cea bătătorită, ci să putem vedea şi urca spre şi pe Calea care duce la Viaţă.

Copyright © 2016 Marin Mihalache