Despre ateism

• Cel ce crede că poate cunoaşte şi ȋnţelege toate tainele dumnezeieşti doar cu funcţiile intelectuale ale minţii sale, cu raţiunea şi logica sa, este de fapt un ateist. Ateul nu este cel care nu crede neapărat în nimic. Acela este un nihilist. Ateul este cel care crede într-un „dumnezeu”, dar un dumnezeu creat după chipul şi asemănarea omenească.

• Poate că mulţi ateişti şi chiar antiteişti, cel puţin filozofic, n-ar milita prea mult împotriva creştinismului, dacă s-ar ajunge la compromisul creiării unui creştinism social, fără de Dumnezeu, fără morală şi dacă este posibil şi fără Iisus Cristos.

• Unii ateişti s-ar putea să aibă mai multe şanse de mântuire decât mulţi care au avut darul credinţei întratât încât să poată muta şi munţii din loc. S-ar putea ca mulţi atei să nu au fost înzestraţi şi cu darurule bogate ale imaginaţiei şi ale intuiţiei metafizice.

• Dacă nu omul este creat după chipul şi asemanarea lui Dumnezeu, ci Dumnezeu este creat după chipul şi asemănarea omului, atunci n-ar trebui să fie pe lume atâţi ateişti şi antiteişti. Totul este clar, misterul s-a rezolvat, nu mai poate exista nici o întrebare teologică, nici un paradox, nici o dilemă, nici o nedumerire.

• Intelectualii eonului post-creştin sânt ateişti, agnostici ori antiteişti. Cu privire la Dumnezeu. Nu însă şi la ei înşişi.

• Credinciosul are cel puţin scuza că admite că nu are nici un fel de evidenţa vizibilă, de probe materiale pentru a-şi justifica propria credinţă. Nu are alte probe decât textul sacru. „Noul ateist” însă susţine că necredinţa sa se bazează pe probele pe care le produce logica, raţiunea şi ştiinţa. Numai că întârzie să arate care sânt aceste probe, sau probele pe care l-au adus nu s-au dovedit până acum atât de convingătoare. Sau ateul doar „crede” că astfel de probe ar trebui sa existe? Bine ar face să arate aceste probe, mai ales acelea că Dumnezeu nu există, să nu mai moară atâţea oameni insuficient informaţi.

• Atât materialismul cât şi idealismul în felul lor exclud miracolul întrupării şi al ȋnvierii. Aceasta fiindcă sânt orbite de „dumnezeul” lumii acesteia şi nu sânt luminate de harul sfântului duh. Fără de puterea spiritului ambele sisteme filozofice rămân forme ale gândirii raţionaliste care ȋncep şi se termină cu ele ȋnsele, ȋn limitele imanente ale lumii acesteia vizibile, o lume fără ieşire din peştera cu umbre, fără teleologie şi fără soteriologie.

• Lumea vizibilă este o lume a dialecticii şi necesităţii, este determinată şi dominată de legile fizicii şi ale naturii. Lumea invizibilă este în mare măsură o lume unde tronează legile spirituale, ale libertăţii ȋn Dumnezeu, ale duhului sfânt care precum vântul bate oriunde şi ȋncotro vrea, a valurilor quantice care nu se opresc la nici un mal.

• Din ce ȋnaintăm ȋn istorie şi obosim de atâta luptă de clasă, ne dăm seama, de multe ori prea târziu că şansa lumii este să se salveze nu prin revoluţii sociale şi politice ci prin revelaţia lui Dumnezeu.

• Gânditorii materialişti, determinişti şi evoluţionişti încearcă să-L elimine pe Dumnezeu din lume „ştiinţific”. Dacă după naştere fiecare din noi evoluăm de la viaţa spre moarte, aceasta nu pare a fi un progres ci mai degrabă poate fi o formă de regres, de „involuţie”, de ratare ontologica. Dacă însă prin înviere trecem din această viaţă spre o viaţa nouă, transfigurată spiritual, atunci procesul trecerii reprezintă ȋntradevăr evoluţie, salt calitativ, ȋndumnezeire.

• Atât de reducţionistă este ideologia materialist-deterministă că o anumită elită intelectuală reprezentantă a noului ateism nu poate accepta nici macar ideea, ipoteza că „mutatis mutandis” conştiinţa omenească ar putea fi o altă formă de energie precum sânt magnetismul, gravitaţia, iubirea, pe care deşi nu le vedem fiindcă sânt non-corporale, sânt totuşi evidente şi reale, de altă natură decât ceea ce este vizibil, concret, material.