Categorie: Cartile Bibliei
Aş dori să mă refer la aceste două capitole împreună. Chiar în deschidere, remarcăm ceva care este izbitor de caracteristic. Luca i se adresează prietenului său Teofil. Fără îndoială că el era prietenul său într-un sens divin, preaiubitul său în Domnul, tovarăşul său în dragostea lui Dumnezeu, iar el i se adresează în speranţa că, prin Evanghelia pe care era gata să o scrie, prietenul şi fratele său creştin va fi întemeiat şi înaintat în toate acele lucruri care îl legau pe el şi pe Luca împreună. Însă toate acestea se întâmplau într-un stil specific lui Luca. Era potrivit harului afecţiunii omeneşti; căci el l-ar fi atras astfel pe Teofil cu legături omeneşti. Şi mai mult, el îi spune despre propria lui cunoaştere a lucrurilor pe care urma să le scrie, lucru pe care nici un alt evanghelist nu îl face, introducând astfel ceva din stilul omenesc în sarcina sa sfântă. El se arată înaintea noastră ca având aptitudinile şi afecţiunile unui om exersat în lucrurile care îl motivau, şi adresându-se altuia pe baza acestora cu aceeaşi tendinţă.
Însă deşi cuvintele sale au această nuanţă, şi par să curgă în această direcţie, precum convorbiri de la un prieten la altul, totuşi Duhul Sfânt este tot la fel de simplu şi de deplin în fiecare gând şi cuvânt al evanghelistului nostru ca şi când el ne-ar relata ceva despre care nu ar avea deloc cunoştinţă. David ştia că Dumnezeu a promis că Îl va înălţa pe Hristos pentru a sta pe tronul său, totuşi a vorbit despre înviere prin inspiraţie ca profet. În Fapte 2 Domnul Însuşi a dat poruncă apostolilor Săi, totuşi ni se spune că a făcut aceasta „prin Duhul Sfânt” Fapte 1:2 . Iar toate acestea ne ajută să fim siguri de egala şi deplina inspiraţie a întregii Scripturi a lui Dumnezeu. Fie Domnul poruncind apostolilor Săi, fie Luca scriindu-i prietenului său, nu este una înfăptuită numai în cunoştinţa personală a Domnului, nici cealaltă în cunoştinţa personală a lui Luca, ci ajung la noi sub pecetea Duhului Sfânt.
După această adresare către prietenul său, ca introducere, Luca trece la subiectul său, măreţ şi binecuvântat cum este, cu toată simplitatea posibilă. Nimic nu poate fi mai perfect la momentul oportun. Modul înalt în care Ioan îşi începe sarcina sa sfântă a descrierii Fiului lui Dumnezeu, este în ton cu un scop aşa de măreţ. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”. Dă îndată de ştire despre ce fel de descoperire urma să vină. Însă aici avem ceva în totalitate diferit ca stil, însă tot atât de perfect pentru acest loc. „Era în zilele lui Irod, împăratul Iudeii, un preot”. Este ca o simplă povestire, o poveste a altor vremuri, când adevărul obişnuia să fie simplu şi neprefăcut. Mintea este captivată pentru moment, fermecată de naturaleţea descrierii, şi totuşi cu abilitatea mâinii divine care călăuzeşte astfel gândurile, deşi în cele mai profunde şi mai minunate scene, totuşi atât de gingaş, prin acele frânghii puternice, pe care inima omenească le cunoaşte atât de bine. Ne vom da seama puţin poate la ce ne va conduce aceasta, însă Duhul descoperirii ne ţine ferm de mână, pentru a ne duce acolo unde doreşte harul şi înţelepciunea Sa.
Iar scena următoare are de asemenea mult din acest caracter, fiind aşezată în mijlocul sentimentelor omeneşti şi al afecţiunilor familiale. Ni se spune despre împrejurările care au însoţit naşterea Botezătorului şi obârşia lui. Însă oricât de simple sunt toate acestea, putem să aflăm taine aici.
Zaharia şi Elisabeta se arată înaintea noastră aşa cum o fac şi Avraam şi Sara, Isaac şi Rebeca, Elcana şi Ana, din alte vremuri. Ei se aflau în locul credincioşiei, însă nu aveau copii. Ei se aflau în locul în care ultimul profet al lui Israel a pus rămăşiţa credincioasă, aducându-şi aminte de legea lui Moise şi umblând fără vină în poruncile Domnului (Maleahi 4 ). Însă cu toate acestea ei nu aveau copii, şi astfel îşi mărturiseau lor înşişi că întreaga lor tărie trebuie găsită în Dumnezeu, care, prin acelaşi profet, a promis un salvator. Şi toată această credincioşie cu privire la porunci era tot atât o pregătire pentru mesagerul promis, precum şi primirea mesagerului ulterior urma să fie o pregătire pentru Domnul templului. Potrivit cu aceasta, Ilie, mesagerul promis, este dat; iar naşterea sa conduce, aşa cum găsim aici, la naşterea Domnului promis al templului (Maleahi 3 ), înaintea feţei Căruia el urma să meargă după cum zorii zilei precedă lumina deplină a zilei.
Şi remarcăm, în felul acestor două naşteri, o diferenţă care este potrivit acestor lucruri. Ioan vine, un copil al promisiunii, născut printr-un dar special al lui Dumnezeu care reînnoieşte în mamă o aptitudine fizică naturală. Însă Isus vine, Fiul lui Dumnezeu, născut, nu prin vreo înzestrare a naturii, ci de la Duhul Sfânt, dincolo de întreaga fire. Unul este copilul unei soţii sterpe, celălalt al unei fecioare. Însă aceasta este o diferenţă minunată. Elisabeta era mama celui salvat, Maria era mama Salvatorului. Copilul Elisabetei era cel sfinţit, Cel al Mariei era Acela care sfinţeşte. Aceasta era o distanţă grandioasă. Copilul unei soţii sterpe a fost întotdeauna simbolul celui salvat, sau al familiei lui Dumnezeu; pentru că ne vorbeşte despre harul şi darul lui Dumnezeu către aceia care au fost găsiţi în neputinţă şi în lipsuri (Isaia 54:1 ; Ioan 1:13 ; Romani 9:8 ). Însă El era primul şi singurul Copil al unei fecioare; iar aceasta ne spune că deşi a luat parte la carne şi sânge din cauza copiilor (Evrei 2:14 ), în plinătatea persoanei Sale El era în totalitate deasupra firii.
Astfel sunt zorii şi astfel este ziua deplină aici. Aceştia sunt profetul Celui Preaînalt, şi Cel Preaînalt Însuşi. Mesagerul, şi Dumnezeul lui Israel. Până în acest moment totul nu fusese decât întuneric. Dispensaţia legii (ca legământ al faptelor) nu a făcut altceva decât să îl dovedească pe om că este întuneric, şi l-a lăsat în acest fel; şi ca martor al lucrurilor bune viitoare decât a descris umbrele lor, care, în timp ce se comportau ca luminători în noapte, spuneau că totuşi noaptea încă atârna asupra pământului. Însă acum se apropie o altă vreme - o vreme în care Dumnezeu urma să apară, iar „Dumnezeu este lumină”.
O astfel de vreme este introdusă aici, şi prezentată de asemenea cu toate momentele solemne corespunzătoare - momente solemne pline de bucurie şi libertate. Astfel de lucruri sunt întotdeauna rezultatul venirii binecuvântatului Dumnezeu. Temeliile primei creaţii au fost puse cu cântece de bucurie (Iov 38:7 ). Şi era o promisiune din cer aceea că scopul lui Dumnezeu era să Îşi facă fericite creaturile. Şi acesta este într-adevăr scopul Său esenţial, pentru că „Dumnezeu este dragoste”. Tot astfel şi în aceste capitole. Se pun aici temeliile unei alte creaţii în Pruncul din Betleem, şi iarăşi totul este bucurie, atât în cer cât şi pe pământ. Dumnezeu se arată iarăşi, şi acolo trebuie să fie bucurie, pentru că suferinţa nu poate locui acolo unde este El. „Măreţie şi splendoare sunt înaintea Lui, putere şi bucurie în locaşul Lui.” Pâinea întristării nu trebuie mâncată în sanctuarul Său, căci bucuria precum şi sfinţenia, locuiesc acolo. Aşadar aici, totul este bucurie. Oştirile de îngeri sărbătoresc cu laude - păstorii spun despre vestea bună a lucrurilor fericite - de pe buzele Mariei, ale lui Zaharia şi ale Elisabetei se dă la o parte sigiliul pentru a vesti minunile harului - aşteptarea bătrânului Simeon este împlinită - văduvia Anei se termină. Bătrâni şi fecioare, tineri şi copii, toţi iau parte la acest moment de o bucurie mai bogată decât atunci când stelele dimineţii au cântat împreună. Este adevărat, bucuria creaţiei a încetat îndată, iar în schimb s-au auzit gemete; căci omul a întinat îndată lucrarea lui Dumnezeu. Dar totuşi temeliile ei au fost aşezate cu cântări. Aşadar aici, această bucurie se poate să fie înnăbuşită în curând în acestă lume rea, iar fiicele Sionului se dovedesc nepregătite pentru ea; şi putem să învăţăm că acele cântece ale cerului cad pe o inimă grea, şi nu primesc răspuns de pe pământ; cu toate acestea, temelia acesteia, precum şi a lucrării trecute a lui Dumnezeu, sunt puse în sfântă bucurie.
Cât de minunat într-adevăr se ridică aceste capitole înaintea privirilor noastre! Timpul îndelungat şi secetos din zilele întoarcerii din Babilon acum a trecut; dar aici se iveşte dimineaţa, cerurile sunt deschise, şi cei simpli din Israel sunt vizitaţi din nou.
Cine s-ar fi aşteptat la aceasta cu o zi înainte? Preotul era la altarul obişnuit; fecioara din Nazaret acasă în împrejurările obişnuite ale vieţii omeneşti; iar păstorii, după cum erau obişnuiţi, îşi păzeau turmele - când străluceşte gloria Domnului, şi apare unul venit chiar din prezenţa lui Dumnezeu. Iar Gabriel poate sta fără rezerve în locul sfânt cu preotul, şi fără repulsie în locuinţa săracă a fecioarei. Astfel sunt simplitatea şi harul acestor vizite cereşti - promisiuni fericite a unor vremuri încă mai strălucitoare, care stau să vină! Însă Gabriel mesagerul, deşi stă la altar, nu se va înălţa în flacăra altarului, precum Îngerul Domnului din vechime (Judecători 13:20 ); nici nu va vorbi despre sine, deşi stă în templu, ca cel mai mare decât templul, aşa cum a vorbit după aceea Isus - Iehova. Pentru că el îşi ia locul de slujitor, nu un altul mai înalt.
Acest fapt este binecuvântat. Este binecuvântat în întregime. Însă aceste zile vor avea o înfăţişare mai strălucitoare în zilele împărăţiei care vine: această pace şi gingăşie şi strălucire şi bucurie vor fi toate mai mult decât cunoscute. Promisiunile vor fi mai mult decât îndeplinite. Pentru că acestea sunt căile Dumnezeului nostru. El va explica lucrarea mâinii Sale şi va face totul clar; El va întrece promisiunile harului Său şi le va binecuvânta pe toate.
Aş putea să observ de asemenea spusele magnifice ale Duhului prin vasele şi căile Sale în aceste capitole. Ce gânduri în revărsare şi ce sentimente izvorăsc de pe buzele Mariei, ale lui Zaharia şi ale lui Simeon*. Şi o, ce fericire când inimile noastre se pot revărsa asupra a ceva în părtăşie cu ele, şi când pot fi umplute chiar cu puţin dintr-un astfel de sentiment ca acestea! Însă sufletul cunoaşte prea bine greutatea unui astfel de lucru.
*Iudeii, ni se spune, scriau frecvent despre Mesia al lor ca având numele de „Menachem”, sau Mângâietorul, după cum şi Simeon este descris aici ca aşteptând „mângâierea lui Israel”. Şi se crede că asta L-a condus pe Domnul în a folosi expresia (vorbind despre Duhul Sfânt) „un alt Mângâietor”.
Aşadar astfel a fost naşterea acestor doi copii, şi astfel a fost bucuria însoţitoare a cerului şi a pământului, relatate în acele izbitor de minunate capitole. Pe parcursul lor primim şi alte înştiinţări cu privire la aceşti copii sfinţi. Creşterea lor în statură şi înţelepciune, în vreme ce erau încă tineri, se menţionează aici, şi doar aici. Iar aceasta este tocmai potrivit cu acel scop al Duhului cu privire la această Evanghelie pe care deja l-am menţionat. Căci astfel omul este păstrat înaintea noastră. Aceste licăriri despre copilăria şi tinereţea Domnului sunt toate dulci şi înduioşătoare în ele însele, şi potrivit caracterului Evangheliei noastre. El acum este Copilul, aşa cum va fi cândva Omul. În orice vreme făcându-I plăcere în deplin lui Dumnezeu, consacrând fiecare perioadă a vieţii umane. Aici Îl vedem în supunere faţă de părinţii Săi la Nazaret; în graţiile oamenilor precum şi în ale lui Dumnezeu. Căci toate acestea erau roade la timpul potrivit. El încă nu fusese chemat să mărturisească pentru Dumnezeu împotriva lumii. Când va veni timpul pentru aceasta, Îl vom vedea atunci de asemenea în perfecţiune, şi având parte de ura corespunzătoare, după cum acum primeşte favoruri, din partea oamenilor Ioan 7:7 . Însă deocamdată El este doar Copilul desăvârşit, acasă, în supunere faţă de părinţii Săi, onorat cu orice podoabă care i se potrivea Unui astfel de Copil, şi astfel încredinţându-Se inimilor şi conştiinţelor tuturor.
O sfântă sârguinţă în a ajunge la întreaga înţelepciune evlavioasă caracterizeză de asemenea acest drag şi desăvârşit Copil. Fiecare an a adus cu el la timpul potrivit creşterea potrivită. Însă Dumnezeu Însuşi era studiul Său, singurul Său studiu; căci templul, aşa cum vedem aici, era scena descoperirii a ceea ce El Îşi însuşise în această perioadă de sfântă, sârguincioasă copilărie. Mulţi vor alerga încoace şi încolo, şi îşi vor creşte cunoştinţa de diverse tipuri, obţinând-o în aglomeratele şcoli ale oamenilor. Însă toată cunoştinţa pe care a căutat-o sau a căpătat-o acest sfânt Copil, era cunoştinţă care se potrivea sanctuarului. El nu a adus roadele sârguinţei Sale în şcoli, ci în templul lui Dumnezeu.
Totuşi omul este puţin pregătit pentru aceasta, şi astfel vedem şi aici. Rudele Sale în carne nu înţeleg acest Copil. Ei sunt mulţumiţi poate, că El are înclinaţii de Copil evlavios; iar ei cred că El îi însoţeşte, ţinut acolo de dorinţa celorlalţi de a-L vedea şi a-i acorda atenţie. O vanitate a mamei ar putea sugera asta*. Iar atunci când Îl pierd, ei Îl caută acolo unde carnea L-ar fi căutat. Însă El nu era acolo. Iar în toate acestea, este arătată sărmana fire omenească. În vanitate, în căutarea greşită, mirarea şi ignoranta mustrare a Mariei, este arătat omul. Copilul Isus poate astfel să înceapă să arate firea stricată. „Nu ştiaţi?” , le poate spune El. Desigur că acest Copil poate spune „Am mai multă pricepere decât toţi învăţătorii mei, pentru că meditez la mărturiile Tale. Înţeleg mai mult decât bătrânii, pentru că păzesc rânduielile Tale.” Psalmul 119:99,100 . Şi dulce este mângâierea acestor tuturor lucruri pentru noi. Este binecuvântat să cunoaştem că Dumnezeul nostru a avut un Supus, de asemenea un Fiu al omului, pe acest pământ al nostru, în care întregul Său suflet şi-a găsit plăcere. Acest lucru este binecuvântat. Însă este aşa doar pentru Isus singur.
*Vezi un alt exemplu izbitor al aceluiaşi gând la Maria, în Ioan 2:3
sursa: https://comori.org/