Prima Epistolă a lui Petru. Capitolul 5. Hamilton Smith

Categorie: Cartile Bibliei
 

Relaţii potrivite în cercul creştin- 1. Petru 5:1-7

Apostolul se întoarce din nou către cercul creştin, cu îndemnuri speciale pentru două categorii de persoane: pentru bătrâni şi pentru tineri. Faptul că li se adresează şi tinerilor arată clar că foloseşte termenul „bătrâni“ nu în sens oficial, ci ca pe un termen ce-i caracteriza pe cei care, prin vârsta şi experienţa lor, erau fraţi mai în vârstă.

Versetele 1-3. Petru însuşi era un bătrân şi, mai mult, avea calificativele unui apostol, fiindcă fusese martor al patimilor lui Hristos; în plus, era părtaş al gloriei care urmează să fie descoperită (Fapte 1:21,22 ). El este deci în măsură să ne îndemne, având experienţa unui bătrân combinată cu autoritatea unui apostol.

Bătrânii sunt îndemnaţi să păstorească turma lui Dumnezeu. A păstori implică mai mult decât a hrăni; este vorba de a conduce şi de a da din belşug toate îngrijirile necesare oilor. Gândul Domnului este în mod clar ca ai Săi să fie vizitaţi şi îngrijiţi. Când era pe pământ, era plin de milă văzând starea nenorocită a poporului Său pământesc, fiinţe „necăjite şi risipite ca nişte oi fără păstor“ (Matei 9:36 ). Cât de puţin se manifestă astăzi aceste îngrijiri pastorale, lucru care este dovada stării joase şi nenorocite a poporului lui Dumnezeu!

„Turma lui Dumnezeu“ este cea care trebuie păstorită. Scriptura nu autorizează nicidecum pe un bătrân să vorbească despre copii ai lui Dumnezeu ca despre turma lui. Ce privilegiu pentru un frate bătrân de a putea, într-o mică măsură, să aibă grijă de turma lui Dumnezeu! Dar ce grav este să abuzezi de acest privilegiu şi, în loc de a păstori turma, să te serveşti de ea pentru scopuri egoiste. Îndemnurile implică posibilitatea de a exercita supravegherea din constrângere, pentru un câştig ruşinos, sau într-un spirit dominator, ca şi cum ar fi vorba de propriile noastre bunuri. De aceea bătrânii sunt îndemnaţi să exercite acest privilegiu de bunăvoie, fiind mai degrabă modele pentru turmă, decât stăpâni ai ei.

Apostolul pune înaintea bătrânilor chiar cuvintele pe care i le adresase Domnul, când îi zisese: „Păstoreşte oile Mele“ (Ioan 21:16 ). Pe de altă parte, aceste cuvinte fuseseră rostite chiar în momentul în care Petru fusese făcut să înţeleagă propria sa slăbiciune şi dependenţa lui totală de Domnul. Cineva a remarcat: «În momentul în care Domnul l-a convins de totala sa incapacitate, i-a încredinţat ce avea mai scump». Este evident că cel care caută să supravegheze turma pentru un câştig sau în spirit de dominaţie nu şi-a învăţat niciodată propria nimicnicie. Numai când experienţa ne-a învăţat propria noastră slăbiciune şi deci nevoia noastră de a depinde de Domnul, putem cu adevărat să fim supraveghetori ai altora. Vârsta şi experienţa sunt necesare pentru a supraveghea turma lui Dumnezeu. Moise a trebuit să petreacă patruzeci de ani în pustiu ca să cunoască slăbiciunea sa şi măreţia lui Dumnezeu, înainte de a fi trimis, la vârsta de optzeci de ani, să păstorească poporul lui Dumnezeu.

Versetul 4. Pentru a-i încuraja pe toţi cei care se angajează în această slujire binecuvântată, apostolul spune despre credincioşie că va fi răsplătită. Este o slujire care probabil nu va pune în evidenţă slujitorul aici jos, şi care adesea va fi puţin apreciată de copiii lui Dumnezeu, dar va fi răsplătită prin „cununa, care nu se veştejeşte, a gloriei“, când Mai-Marele Păstor Se va arăta. Apostolul a vorbit de „patimile lui Hristos“ şi de gloria care se va arăta, de aceea lasă să se înţeleagă că spiritul de sacrificiu, cu măsura de suferinţă pe care supravegherea turmei le antrenează neapărat, vor fi răsplătite printr-o cunună a gloriei. Alte pasaje vorbesc de o cunună a dreptăţii, ca răspuns la o umblare în dreptate practică, dar „gloria“ este întotdeauna prezentată ca rezultat al suferinţelor şi al renunţării de sine.

Versetele 5 şi 6. Tinerii sunt chemaţi să fie supuşi faţă de bătrâni şi toţi să fie încinşi cu smerenie unii faţă de alţii. Lucrarea mândriei, care ne-ar împinge să ne înălţăm şi să căutăm un loc de întâietate printre copiii lui Dumnezeu, distruge adevărata comuniune în cercul creştin. Tolerarea mândriei duce la certuri şi la diviziune, pe când smerenia îi uneşte pe sfinţi. Smerenia îi fereşte pe fraţii mai în vârstă să domnească peste turma lui Dumnezeu şi îi menţine pe cei mai tineri în supunere faţă de cei bătrâni.

Cel mândru se va găsi negreşit mustrat în căile guvernamentale ale lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu stă împotriva celor mândri. Luând un loc modest, cei smeriţi vor simţi ajutorul harului lui Dumnezeu. Cărnii îi place să iasă în evidenţă şi să caute un loc proeminent, pe când, dacă ne smerim sub mâna puternică a lui Dumnezeu, El ne va înălţa la timpul potrivit.

Versetul 7. În cercul creştin, Dumnezeu doreşte să fim eliberaţi de îngrijorări. Aceasta nu va fi posibil decât dacă aruncăm asupra Lui toată îngrijorarea noastră, cu conştienţa binecuvântată că El îngrijeşte de noi. Putem să greşim în purtarea de grijă pastorală unii faţă de ceilalţi, dar îndurările lui Dumnezeu nu se sfârşesc; „ele sunt noi în fiecare dimineaţă“ (Plângeri 3:22,23 ). Dacă păstorii eşuează şi oile se simt neglijate, şi unii şi ceilalţi trebuie să-şi găsească mângâierea în aceste cuvinte: „El îngrijeşte de voi“.

Suferinţa din pricina împotrivirii diavolului - 1. Petru 5:8-14

Versetele 8 şi 9. Apostolul abordează o ultimă formă de suferinţă: cea care se datorează împotrivirii diavolului. El este vrăjmaşul şi calomniatorul poporului lui Dumnezeu, dar „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului“. Deşi puterea diavolului a fost anulată la cruce, el însuşi nu a fost încă aruncat în iazul de foc. Ca un leu care dă târcoale şi răcneşte, el continuă să cutreiere pământul şi să se plimbe pe el (Iov 1:7 ; 2:2 ). Ca întotdeauna, scopul său este să distrugă. Cu privire la copiii lui Dumnezeu, prin eforturile lui încearcă să distrugă credinţa lor în Dumnezeu. Petru putea vorbi din experienţă, pentru că a fost un moment când Satan a vrut să-l cearnă. I-a fost îngăduit într-adevăr să-l cearnă pe Petru ca pe grâu, dar nu i-a putut atinge credinţa, pentru că Domnul zisese: „M-am rugat pentru tine, ca să nu slăbească credinţa ta“ (Luca 22:32 ). Acum Petru le poate spune altora că secretul pentru a se împotrivi lui Satan stă în faptul de a rămâne „tari în credinţă“.

Această împotrivire a diavolului nu este ieşită din comun, nici limitată la credincioşii dintre iudei. Sub o formă sau alta, toţi copiii lui Dumnezeu sunt expuşi acestui gen de suferinţe cât timp sunt „în lume“.

Versetele 10 şi 11. Oricare ar fi împotrivirea diavolului, Îl avem pe „Dumnezeul oricărui har“ pentru a ne susţine, iar „gloria Lui eternă“ este înaintea noastră. Diavolul se poate împotrivi, dar harul ne-a chemat la glorie prin Isus Hristos, şi nicio putere a lui Satan nu poate contracara chemarea lui Dumnezeu. Harul va duce negreşit la glorie, chiar dacă, acum, se poate să avem de suferit pentru „puţin timp“.

Prin împotrivirea lui, diavolul caută să distrugă credinţa sfinţilor. Dar, ca şi în cazul lui Petru, Dumnezeu Se foloseşte de atacurile lui Satan pentru a-i face pe ai Săi desăvârşiţi, pentru a-i întemeia în credinţă, pentru a-i întări şi pentru a-i face neclintiţi. Astfel eforturile sale sunt nu numai zădărnicite, ci şi folosite pentru binecuvântarea credinciosului şi pentru gloria lui Dumnezeu. „Lui fie gloria şi puterea, în vecii vecilor! Amin“.

De-a lungul epistolei, apostolul prezintă gloria ca fiind rezultatul suferinţelor, oricare ar fi forma pe care o îmbracă acestea. În capitolul 1, suferinţele rezultând din încercări îngăduite de Dumnezeu vor primi răspuns în glorie (1. Petru 1:7 ); în capitolul 2, suferinţele pricinuite de dorinţa de a păstra o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu sunt legate de glorie (1. Petru 2:19,20 ); în capitolul 4, suferinţele pentru Numele lui Hristos îşi vor primi răsplata în ziua gloriei (1. Petru 4:13,14 ); şi, în ultimul capitol, suferinţele cauzate de împotrivirea diavolului nu fac decât să-l întărească pe copilul lui Dumnezeu în vederea gloriei eterne.

Versetele 12 şi 13. În încheiere, apostolul ne aminteşte că scopul pentru care a scris această scurtă epistolă este de a da mărturie despre adevăratul har al lui Dumnezeu în care sunt credincioşii. Aparent, apostolul nu-l cunoaşte bine pe Silvan, aducătorul scrisorii. Îl recomandă totuşi cu aceste cuvinte: „fratele credincios“. Apostolul scrie din Babilon şi transmite salutările unei surori binecunoscute.

Versetul 14. Epistola se termină cu un ultim apel ca dragostea să caracterizeze cercul creştin şi cu dorinţa ca pacea să domnească în mijlocul lor.

sursa: https://comori.org/