Categorie: Cartile Bibliei
Versetul 1. Pentru a-l încuraja pe creştin să termine cu păcatul sau cu satisfacerea voii proprii, apostolul Îl pune înaintea noastră pe Hristos ca Modelul nostru desăvârşit. Hristos a venit în lume pentru a face voia lui Dumnezeu; şi, deşi nu a avut păcat în El - aşa cum este cazul nostru - totuşi a fost ispitit până la extrem de păcatul din afara Sa. Toate puterile potrivnice care se pot concepe s-au dezlănţuit împotriva Lui: împotrivirea păcătoşilor, puterea diavolului, cerinţele legitime ale relaţiilor naturale, ignoranţa ucenicilor şi, în final, puterea morţii; toate s-au coalizat împotriva lui Hristos pentru a încerca să-L abată de pe calea de ascultare desăvârşită faţă de voia Tatălui. El S-a împotrivit tuturor ispitelor, alegând mai degrabă moartea decât neascultarea şi aceasta deopotrivă când, cum a zis cineva, «moartea avea caracterul de mânie împotriva păcatului şi de judecată. Oricât de amar a fost paharul, El a ales mai degrabă să-l bea, decât să nu împlinească în întregime voia Tatălui şi să nu-L glorifice». Suferind mai degrabă moartea decât să cedeze principiului păcatului, El a terminat cu păcatul pentru totdeauna, murind.
Duşmanul face fără încetare mari eforturi pentru a-i împinge pe credincioşi în păcat, ispitindu-i să-şi satisfacă poftele carnale sub o formă sau alta. El cunoaşte punctele slabe ale fiecăruia dintre noi şi ne ispiteşte în consecinţă. Pentru a ne împotrivi ispitelor sale, suntem îndemnaţi să ne înarmăm împotriva păcatului, având aceeaşi gândire ca Hristos - gândirea de a suferi mai degrabă, decât de a ceda păcatului. Dacă cedăm, carnea nu suferă; dimpotrivă, este satisfăcută; dar, cedând, păcătuim şi, la timpul cuvenit, vom suferi consecinţele guvernamentale ale păcatului. Dacă refuzăm să cedăm păcatului, carnea suferă, însă am terminat cu păcatul şi trăim pentru voia lui Dumnezeu, savurând binecuvântarea care este legată de o astfel de atitudine.
Versetul 2. A sfârşi cu păcatul, oricât de corectă este această atitudine, ea nu constituie decât aspectul negativ al lucrurilor; apostolul începe acum să vorbească şi de latura pozitivă a vieţii creştine. Convertirea împarte aici viaţa în două perioade distincte: prima, „timpul deja scurs“, iar a doua, „restul timpului în carne“. Cu privire la timpul care ne rămâne de trăit, singurul lucru care se cuvine, cum zice apostolul, este să nu mai trăim pentru poftele oamenilor, ci pentru voia lui Dumnezeu. Ne înarmăm împotriva lui Satan hotărând mai degrabă să suferim decât să păcătuim şi întorcându-ne spre Dumnezeu cu dorinţa de a face voia Sa.
Versetul 3. Timpul deja scurs din viaţa noastră a fost marcat de împlinirea voii noastre proprii, iar caracterul acestei voinţe se manifesta prin umblarea noastră. Aceşti credincioşi iudei umblaseră după voia naţiunilor, dedându-se aceloraşi excese, arătând clar că voia unui iudeu neconvertit este la fel cu cea a unui păgân.
Versetul 4. Oamenii din lume se miră că cei care sunt credincioşi se abţin de la satisfacerea cărnii, refuzând să trăiască la fel ca ei în aceeaşi revărsare de desfrâu care caracterizează lumea fără Dumnezeu. Necunoscându-L pe Dumnezeu, nici dorinţele şi sentimentele firii noi, care fac poftele cărnii respingătoare pentru cel credincios, ei nu pot decât să atribuie un motiv rău celor care nu vor să îi urmeze în viaţa lor de desfrâu. Astfel, diavolul, incapabil să aprecieze bunătatea, a insinuat înaintea lui Dumnezeu că smerenia lui Iov nu era adevărată, că Iov se abţinea de la rău nu pentru că ura răul sau pentru că Îl iubea pe Dumnezeu, ci pur şi simplu pentru că găsea avantajos să nu se lase pradă exceselor.
Capitolul precedent ne-a învăţat că lumea atribuie în mod fals răul celui credincios şi că îl condamnă apoi pentru că a făcut răul (3:16). Aici, dimpotrivă, lumea îl condamnă pe credincios pentru că refuză să facă răul. Astfel, independent de ceea ce face sau nu face credinciosul, firea căzută a omului este dovedită ca fiind în opoziţie cu tot ceea ce este de la Dumnezeu.
Versetul 5. Omul îşi poate satisface poftele şi, în acelaşi timp, să-i vorbească de rău pe cei care se tem de Dumnezeu; dar Dumnezeu nu este indiferent la viaţa lor nelegiuită, nici la felul în care ei îi tratează pe ai Săi. Ei vor avea de dat socoteală lui Dumnezeu, care este gata să-i judece pe cei vii, ca şi pe cei morţi.
Versetul 6. Pentru aceasta, evanghelia a fost vestită celor care sunt acum morţi, pentru ca, pe de o parte, să poată fi judecaţi cei care, fiind avertizaţi, refuză evanghelia şi continuă să trăiască potrivit oamenilor în ceea ce priveşte carnea şi, pe de altă parte, ca cei care primesc evanghelia să poată fi binecuvântaţi şi, părăsind viaţa lor trecută, să trăiască potrivit lui Dumnezeu după duh. Dumnezeu vesteşte harul, dar nu renunţă la guvernarea Sa prin care răul este tratat cu dreptate. Acest verset nu înseamnă că Evanghelia a fost vestită oamenilor după moartea lor. Ea a fost vestită celor vii care acum sunt morţi. Ar fi absurd a sugera că cei morţi puteau trăi fie potrivit poftelor cărnii, fie în puterea Duhului.
Versetul 7. În acest verset, apostolul rezumă atitudinea creştinului faţă de lumea pe care o străbate. Este o lume caracterizată de excese şi de orgii. Oamenii îşi fac în acestea propria lor voie, îşi satisfac poftele şi îl vorbesc de rău pe creştin, care trebuie în acest caz să sufere pentru dreptate, să sufere cu răbdare şi să sufere în carne, mai degrabă decât să cedeze păcatului. În faţa răutăţii lumii şi a propriilor sale suferinţe, creştinul trebuie să-şi amintească faptul că sfârşitul tuturor lucrurilor s-a apropiat, cu tot ce implică el: judecata pentru cei nemântuiţi, binecuvântarea pentru cei credincioşi, chemarea lor la a fi cumpătaţi şi veghetori în vederea rugăciunii, nevoia de sobrietate în vederea sfârşitului către care converg toate lucrurile, nevoia de veghere faţă de tot ce ne înconjoară şi necesitatea rugăciunii în relaţie cu Dumnezeu.
Manifestări potrivite în cercul creştin - 1. Petru 4:8-11
Partea epistolei la care tocmai am privit ne-a dat o imagine solemnă a lumii care se lasă pradă satisfacerii poftelor cărnii, în contrast cu cei care fac voia lui Dumnezeu şi care mai degrabă suferă decât să păcătuiască. Versetele la care ajungem acum ne introduc în cercul creştin, pentru a învăţa acolo purtarea care se potriveşte în mijlocul celor credincioşi.
Versetul 8. Dacă poftele caracterizează sfera lumii (versetul 2), dragostea este caracterul dominant al părtăşiei creştine. Şi alte calităţi vor străluci în acest cerc, dar cea care le încununează pe toate, cea fără de care celelalte sunt zadarnice, este dragostea; de aceea, zice apostolul, „întâi de toate [să aveţi] dragoste fierbinte între voi“. Pentru a treia oară în decursul epistolei, apostolul prezintă dragostea ca fiind calitatea predominantă a părtăşiei creştine (vezi capitolul 1.22; 3.8).
Dragostea este departe de a fi indiferentă faţă de păcat; dar dragostea nu expune păcatele când nu este absolut necesar şi nu se bucură de falimentul altora. Pe cât posibil, ea se ocupă de păcate într-o sferă privată, ca să nu fie făcute public în mod inutil. Când au fost puse în lumină şi judecate, dragostea nu mai vorbeşte de ele şi nu le divulgă. Dragostea nu face rău, nu lucrează cu viclenie. Dragostea acoperă o mulţime de păcate. „Ura stârneşte certuri, dar dragostea acoperă toate fărădelegile“, zice înţeleptul (Proverbe 10:12 ).
Versetul 9. Mai mult, într-un cerc în care nu mai suntem străini unii faţă de alţii, ci uniţi prin legăturile lui Hristos, dragostei îi va plăcea să arate ospitalitate, potrivit ocaziei care se prezintă, iar acolo unde dragostea arzătoare este reală, aceasta se va arăta fără murmur.
Versetele 10 şi 11. După ce a examinat folosirea mijloacelor pământeşti şi temporare, apostolul dă porunci cu privire la folosirea darurilor spirituale. Fiecare, după cum a primit un dar, este responsabil să se folosească de el slujind ca un administrator al harului lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, să fie ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu, în convingerea că aduce un mesaj care transmite gândul lui Dumnezeu pentru momentul prezent. Nu numai că exprimă adevărul conform cuvintelor lui Dumnezeu, ci transmite gândul lui Dumnezeu: „ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu“.
Apostolul face pe de altă parte distincţie între a sluji şi a vorbi. Induşi în eroare, cel mai probabil de faptul că în creştinătate predicarea este ţinută la loc de cinste, suntem înclinaţi să limităm slujirea doar la aspectul predicării Cuvântului, în timp ce ea include un ansamblu de lucrări ce se manifestă în favoarea copiilor lui Dumnezeu, în care predicarea are puţin loc sau chiar deloc. Cu siguranţă că un cuvânt exprimat este o slujbă, dar aceasta din urmă cuprinde mai mult decât faptul de a vorbi.
Oricare ar fi forma slujirii, ea trebuie să fie îndeplinită după capacitatea pe care o dă Dumnezeu. Capacităţile naturale sunt deci recunoscute ca venind de la Dumnezeu. În harul Său, Dumnezeu dă daruri spirituale, dar le acordă „fiecăruia după puterea lui“. (Matei 25:15 ). Cineva a zis, şi aceasta este adevărat, că «nicio capacitate nu este în ea însăşi un dar; dar darul spiritual nu exclude capacitatea naturală». Vedem cum Dumnezeu, care i-a dat un dar lui Pavel, a recunoscut capacitatea sa naturală de a prezenta învăţătura în mod sistematic. Petru, din fire probabil mai apt de a se ocupa de viaţa practică cotidiană, a primit un dar în acord cu capacitatea sa; prin urmare, slujba sa este aproape în întregime practică.
Oricare ar fi darul spiritual, forma slujirii şi capacitatea naturală, toate trebuie folosite pentru gloria lui Dumnezeu, „pentru ca în toate să fie glorificat Dumnezeu“. Trebuie să ne ferim de vanitatea cărnii, care este gata să se folosească de aceste lucruri pentru a se înălţa pe sine.
Acest tablou minunat al cercului creştin prezintă o părtăşie a credincioşilor caracterizaţi înainte de toate de dragostea unora faţă de ceilalţi. Ospitalitatea răspunde nevoilor temporare, iar diferite daruri ale harului variat al lui Dumnezeu sunt exercitate pentru binecuvântarea tuturor. Dumnezeu este atunci glorificat „în toate“, toţi fiind uniţi împreună „prin Isus Hristos, ale Căruia sunt gloria şi puterea, în vecii vecilor! Amin“.
Suferinţa pentru Numele lui Hristos - 1. Petru 4:12-19
Apostolul a vorbit până aici de suferinţele cauzate de dorinţa de a păstra o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu (2.19), precum şi de suferinţele pentru dreptate (3.14). Acum el abordează suferinţele pentru Numele lui Hristos. Mărturisirea lui Hristos prin viaţa şi prin cuvintele lor atrăsese focul persecuţiei asupra acestor credincioşi iudei.
Versetele 12-14. Este cu siguranţă drept ca lumea, trăind după poftele ei, fără teamă de Dumnezeu, să fie judecată. Dar ar putea părea ciudat că cel credincios, care se abţine de la poftă, care caută să facă voia lui Dumnezeu, care umblă cu cumpătare şi cu veghere, dându-şi silinţa să Îl glorifice pe Dumnezeu în toate lucrurile, trebuie să treacă printr-o încercare de foc. Totuşi, aceasta nu îi surprinde decât pe credincioşii care privesc încercarea în raport cu ei înşişi. Dacă ar privi-o în relaţie cu Hristos, Cel în care au crezut, Cel care le-a devenit scump şi pe care Îl iubesc, nu le-ar mai părea ca ceva extraordinar, inexplicabil, pentru că Hristosul pe care Îl urmează credinciosul este un Hristos respins, care a suferit în această lume şi al Cărui Nume este necinstit printre oameni. Ei traversau focul persecuţiei deoarece mărturiseau Numele lui Hristos şi, înainte de toate, deoarece arătau în viaţa lor însuşirile Sale desăvârşite, după cum spune apostolul: „În ce vă priveşte pe voi, [El este] glorificat“[2]. Acesta era un răspuns la rugăciunea Domnului, când a spus Tatălui: „Eu sunt glorificat în ei“ (Ioan 17:10 ).
Iată ce stârneşte împotrivirea diavolului şi a lumii, pentru care orice mărturie pentru gloria lui Hristos este intolerabilă. Cu cât mărturia adusă cu privire la Hristos şi la însuşirile Sale desăvârşite va fi mai fidelă, cu atât credincioşii vor avea mai mult de suferit.
Aceste suferinţe fiind pentru Hristos, ele ar trebui să fie mai degrabă un motiv de bucurie decât de mirare. „Bucuraţi-vă“, zice apostolul, „după cum aveţi parte de suferinţele lui Hristos“; şi: „Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi“. De aceea, la fel cum suferinţele şi ocara lui Hristos îşi găsesc răspunsul în glorie, cei care suferă pentru Numele Său vor avea parte de gloria Sa în ziua descoperirii Sale. Dacă cel sfânt ar putea înţelege în toată dimensiunea ei această glorie viitoare, i-ar fi uşor „să se bucure cu mare bucurie“ în mijlocul suferinţelor. Cea mai mică suferinţă prin care Dumnezeu poate îngădui ca ai Săi să treacă pentru Numele lui Hristos este o dovadă a gloriei viitoare. Duhul gloriei, Duhul lui Dumnezeu, care a venit din glorie, se odihnea peste aceşti sfinţi în suferinţă şi era arvuna gloriei viitoare. Lumea Îl poate defăima pe Hristos, dar, prin puterea Duhului lui Dumnezeu, El este glorificat în sfinţi.
S-ar putea argumenta că o asemenea persecuţie era un lucru normal în zilele apostolului, când credincioşii erau confruntaţi cu opoziţia ucigătoare a iudaismului şi cu oribila corupţie a păgânismului, dar că astăzi, pentru noi, care facem parte din creştinătatea în care Hristos este recunoscut, totul s-a schimbat. Numai cei care consideră creştinătatea în aspectul său exterior pot avansa un asemenea argument. Este adevărat, creştinătatea a ridicat numeroase clădiri somptuoase, aşa-zis în onoarea lui Hristos, şi este angajată în multe lucrări de binefacere în Numele Său. Putem deci să fim împinşi să credem, în mod greşit, că Hristos este onorat şi că nu mai este defăimat. Dar ştim că această creştinătate este în întregime decăzută şi că masa mărturisitoare este o pricină de dezgust pentru Hristos. Ca şi în zilele apostolului, şi astăzi El este blasfemiat de lumea religioasă în ansamblul ei. Orice martor adevărat al lui Hristos este de nesuportat pentru formalismul sistemelor ecleziastice omeneşti, pentru materialismul protestantismului, ca şi pentru superstiţia Romei. Mărturisitorii fără viaţă, fie ei catolici sau protestanţi, întotdeauna au persecutat şi vor persecuta pe martorii credincioşi al lui Hristos. Rămâne adevărat că „toţi care doresc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi“ (2. Timotei 3:12 ).
Versetele 15 şi 16. Suntem apoi puşi în gardă cu privire la posibilitatea ca un credincios să sufere pentru că a făcut răul. Deşi suntem creştini, dacă facem răul, vom suferi sub guvernarea lui Dumnezeu, şi aceasta cu atât mai mult cu cât suntem creştini. Poate că nu cădem în greşelile cele mai grosolane, ci suferim „ca unul care se amestecă în treburile altora“. Aceasta nu va face decât să ne acopere de ruşine. A suferi „ca şi creştin“ nu este un motiv de ruşine, ci mai degrabă o ocazie de a-L glorifica pe Dumnezeu.
Versetele 17 şi 18. Faptul că un credincios poate suferi ca făcând răul este o dovadă că guvernarea lui Dumnezeu nu se limitează la lume. Am văzut că lumea va avea de dat socoteală lui Dumnezeu, Cel care este gata să judece pe cei vii şi pe cei morţi. Acum însă judecata începe chiar de la casa lui Dumnezeu. A trece sub tăcere răul în propria Sa casă ar fi contrar naturii lui Dumnezeu. Această judecată a lui Dumnezeu, în relaţie cu casa Sa, este în întregime guvernamentală şi se aplică timpului prezent. Ea are referire la credincioşi, pentru că apostolul nu are în vedere decât „pietrele vii“. Un solemn exemplu al acestor căi guvernamentale ne este dat în cazul adunării din Corint. Din cauza purtării desfrânate a unora, Dumnezeu a trebuit să aplice pedeapsa; după cum citim: „De aceea sunt mulţi între voi slabi şi bolnavi şi mulţi adorm“ (1. Corinteni 11:30 ).
Mai mult, dacă Dumnezeu nu-i cruţă pe ai Săi, atunci „care va fi sfârşitul acelora care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?“. Dacă cel drept este mântuit cu greu, trecând prin încercările, împotrivirile şi pericolele acestei lumi, pentru a fi introdus în glorie, care va fi soarta celui neevlavios şi păcătos?
Versetul 19. Dacă cel credincios trebuie să umble pe o cărare presărată cu atâtea greutăţi, pericole şi împotrivire, este clar că nu va putea niciodată, prin puterile lui, să străbată în siguranţă pustiul acestei lumi. Numai puterea lui Dumnezeu îl poate sprijini. De am putea să ajungem toţi la această concluzie, iar în prezenţa suferinţei, oricare ar fi forma pe care o îmbracă ea, să Îi încredinţăm Lui sufletele noastre. Dar să nu uităm să facem „ce este bine“, chiar dacă aceasta implică suferinţe; căci numai făcând binele vom avea încredere să ne abandonăm cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Aici este vorba de felul cum suntem protejaţi în această lume, de aceea ne adresăm lui Dumnezeu ca unui credincios Creator, Cel care este „Mântuitor al tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor“ (1. Timotei 4:10 ).
[2]- Pasaj care nu se găseşte în toate manuscrisele. [n.tr.]
sursa: https://comori.org/