Categorie: Cartile Bibliei
Versetul 1. Fiind deci născuţi din nou prin Cuvânt şi având astfel o natură nouă, cu dorinţe noi, precum şi adevărul prin care ne putem curăţi sufletul, apostolul ne pune în gardă împotriva câtorva dintre manifestările rele ale firii vechi; acestea ar fi o piedică în calea dragostei unora faţă de ceilalţi, ca şi în calea creşterii noastre spirituale. Trebuie să respingem răutatea care hrăneşte gânduri rele faţă de alţii, viclenia care încearcă să ascundă ceea ce suntem, făţărnicia care pretinde că suntem ceea ce nu suntem şi invidia care îndeamnă la a-i vorbi de rău pe cei pe care suntem geloşi. Viclenia şi făţărnicia însoţesc întotdeauna răutatea. Cel care vorbeşte cu răutate despre fratele său va căuta poate să-şi ascundă răutatea pretextând că o face spre binele fratelui său - aceasta este viclenie; el va susţine de asemenea că nu are în inimă decât dragoste pentru fratele său - aceasta este făţărnicie. Cuvintele răutăcioase ascund invidia, care este adevăratul motiv al vorbirii de rău. Înţeleptul zice pe drept cuvânt: „Furia este crudă şi mânia este cumplită; dar cine poate rezista înaintea geloziei?“ (Proverbe 27:4 ).
Viaţa noastră practică în relaţie cu Cuvântul lui Dumnezeu
Versetele 2 şi 3. În legătură cu Cuvântul lui Dumnezeu, suntem îndemnaţi să păstrăm întotdeauna tendinţa noului născut care doreşte mult laptele prin care creşte şi de care se bucură. Cuvântul, care este sămânţa vieţii, este în acelaşi timp ceea ce dă Dumnezeu pentru întreţinerea vieţii. Orice dorinţă reală pentru Cuvânt rezultă din faptul că am gustat că Domnul este bun. Cu cât ne bucurăm mai mult de părtăşia cu Domnul, cu atât mai mult dorim să ne aşezăm la picioarele Sale şi să ascultăm Cuvântul Său. A-L căuta pe Hristos pe fiecare pagină a Scripturii va produce interes şi dragoste pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi va face clare şi simple chiar şi pasajele dificile. Cineva a zis: «Biblia este o carte destinată chiar şi copiilor… „De copil cunoşti Sfintele Scrieri“ (2. Timotei 3:15 ) care pot să dea înţelepciune cu privire la mântuire şi să-l facă pe omul lui Dumnezeu deplin pregătit pentru orice lucrare bună. El Se descoperă copilaşilor, pentru că înţelepţii şi cei inteligenţi nu vor să-L asculte».
Maria din Betania este un exemplu remarcabil al unui suflet care, după ce a gustat că Domnul este bun, a găsit fericirea în a sta la picioarele Sale şi a asculta Cuvântul Său. Dacă am fi pătrunşi mai în profunzime de bunătatea Domnului, am fi mereu atraşi de Cuvânt, aşa cum este atras de lapte un nou-născut; ne-am bucura de orice ocazie de a ne hrăni cu el şi de a ne strânge pentru a-l citi. Şi astfel sufletul nostru va creşte spre mântuire. Vom fi, puţin câte puţin, eliberaţi de tot ce ne împiedică să creştem spiritual, până ce vom ajunge în sfârşit la mântuirea finală, la venirea lui Hristos, când trupul smeririi noastre va fi făcut asemenea trupului gloriei Sale. A dori hrană este dovada sănătăţii noului-născut. Astfel, sănătatea spirituală se arată prin dorinţa după hrana duhovnicească a Cuvântului; nu numai dorinţa de înţelegere a adevărului, ci dorinţa după Cuvântul care hrăneşte sufletul prezentându-L pe Hristos şi făcându-L mai preţios pentru el.
Viaţa noastră practică în calitate de pietre vii
Până aici, apostolul a vorbit despre binecuvântări individuale şi despre umblarea care este potrivită cu aceste binecuvântări. El va trece acum la binecuvântările colective şi la mărturia practică şi comună care trebuie să se vadă din partea credincioşilor ca întreg.
Versetul 4. În acest verset, credincioşii sunt priviţi ca nişte pietre vii în relaţie cu Hristos, „Piatra vie“; în această calitate, ei constituie o casă spirituală. Scriind credincioşilor dintre iudei, apostolul face în mod constant aluzie la lucrurile materiale cu care poporul Israel era în relaţie. El arată că ceea ce era material prefigura ceea ce este spiritual; şi că, dacă din cauza ruinei lui Israel, cele materiale trecuseră, realitatea spirituală a acestor lucruri rămânea. Din primul capitol aflăm că moştenirea pământească a lui Israel în ţară fusese pierdută, dar că, în creştinism, credincioşii au o moştenire păstrată în ceruri. În al doilea capitol ni se spune că, în ciuda punerii deoparte a templului material de la Ierusalim, Dumnezeu are totuşi o casă spirituală compusă din pietre vii, unde „jertfe spirituale“ sunt aduse de „o preoţie sfântă“.
Odinioară, Israel se deosebea de toate naţiunile prin prezenţa casei lui Dumnezeu în mijlocul lor. Acolo locuia Dumnezeu. Din această casă trebuia să se înalţe lauda către Dumnezeu, iar mărturia să se răspândească în lume. Această locuinţă era materială - „locuri sfinte făcute de mâini“ (Evrei 9:24 ). Oamenii, ştim aceasta, au stricat templul, transformând casa de rugăciune într-un loc de negoţ şi într-o peşteră de tâlhari. Casa pe care Isus o numea casa Tatălui Său a devenit casa Israelului decăzut şi, de aceea, Dumnezeu a părăsit-o, lăsând-o pustie, ca să fie dărâmată de naţiuni şi să nu rămână piatră pe piatră (Matei 23:38 ; 24:2 ).
Cu toate acestea, răutatea şi ruina omului nu puteau face să eşueze planul lui Dumnezeu. Hristos, pe pământ, a fost templul lui Dumnezeu, Cel în care locuia Dumnezeu, în care a fost glorificat Dumnezeu şi prin care Dumnezeu, în toată dragostea şi sfinţenia Lui, a fost prezentat înaintea oamenilor (Ioan 2:18-21 ). Însă oamenii L-au respins pe Hristos! Oamenii nu pot suferi prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor, chiar dacă El este acolo pentru a-i binecuvânta. La fel cum naţiunea lui Israel pângărise templul din Ierusalim, tot aşa au distrus templul când a fost arătat în Hristos, ţintuindu-L pe cruce. Dar, din nou, vedem că Dumnezeu nu renunţă la planul Său de a locui în mijlocul oamenilor. Hristos, deşi respins de oameni, este înălţat de Dumnezeu şi, din locul înălţării Sale, este trimis Duhul Sfânt pentru a zidi o locuinţă pentru Dumnezeu, o casă spirituală compusă din toţi credincioşii.
Alcătuirea acestei case spirituale i-a fost descoperită lui Petru de către Domnul, când zice: „Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge“ (Matei 16:18 ). Hristos este Piatra vie, temelia acestei case spirituale. Ca Piatră vie, El este respins de oameni, dar este ales şi scump înaintea lui Dumnezeu. Venind la Hristos, Piatra vie, credincioşii, ca pietre vii, sunt zidiţi „o casă spirituală“. Este adevărat că Hristosul la care venim este Piatra vie respinsă de oameni, însă ne putem întreba câţi au venit la Hristos înţelegând că El este respins de oameni şi batjocorit. Venind la El conştienţi că este respins, ne vom despărţi de lumea religioasă stricată care neagă în practică respingerea Sa. Ieşim la El, purtând ocara Lui.
Versetul 5. După ce L-a pus înaintea noastră pe Hristos în calitatea Sa de Piatră vie, apostolul vorbeşte acum de ceea ce îi distinge pe credincioşii consideraţi ca pietre în casa lui Dumnezeu. Ei sunt pietre „vii“, având parte de viaţa lui Hristos, Piatra vie, de o viaţă pe care moartea nu o poate atinge. Ei sunt zidiţi „o casă spirituală“; şi ştim din Evanghelia după Matei că Hristos este Ziditorul. Nimic fals nu intră în ceea ce zideşte El. Ziditorul este desăvârşit; lucrarea Lui este desăvârşită; pietrele sunt vii. În timpul perioadei creştine, clădirea creşte independent de orice intervenţie omenească.
Aflăm apoi că marele scop al lui Dumnezeu zidind o casă spirituală este să aibă o preoţie sfântă, ca să aducă jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos. În contrast cu un ordin de preoţie pământesc şi carnal, credincioşii constituie „o preoţie sfântă“. Nu numai că sunt preoţi, ceea ce ar lăsa să se înţeleagă o închinare individuală, ci sunt o preoţie, ceea ce implică o închinare colectivă.
Versetul 6. Apostolul citează profeţia lui Isaia pentru a arăta că scopul lui Dumnezeu a fost întotdeauna ca Hristos să fie temeiul oricărei binecuvântări pentru ai Săi. El este Piatra cap de unghi, care ţine toată greutatea clădirii. Fiindcă această Piatră este aleasă şi preţioasă lui Dumnezeu, putem fi siguri că niciunul dintre cei care cred în El nu va fi dat de ruşine.
Versetele 7 şi 8. Aceasta îl face pe apostol să îi pună faţă în faţă pe cei care cred în Piatra vie şi pe cei care o resping. Pentru cei care cred, ea este preţioasă; toată valoarea lui Hristos, toate binecuvântările al căror garant este El sunt dobândite de cel credincios. Sunt însă şi cei „neascultători“ care, din această cauză, Îl resping şi Îl dispreţuiesc pe Cel pe care Dumnezeu L-a înălţat ca şi Cap de unghi! Pentru aceştia, El devine o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere. Oamenii s-au poticnit de Cuvântul Său. Nu au vrut să creadă adevărul; de aceea au fost rânduiţi să sufere consecinţele acestui lucru. Nu au fost rânduiţi să păcătuiască sau să nu asculte, ci, fiind răzvrătiţi şi neascultători, necredinţa lor i-a rânduit să se poticnească de starea umilă a lui Hristos.
Viaţa noastră practică în calitate de seminţie aleasă
Versetele 9 şi 10. Dacă Israel ar fi ascultat de glasul lui Dumnezeu şi ar fi păzit legământul Său, ar fi fost pentru Dumnezeu o „comoară deosebită“, o împărăţie de preoţi şi o naţiune sfântă (Exod 19:5,6 ). Ei au falimentat şi, după ce naţiunea a fost pusă deoparte, credincioşii sunt văzuţi acum ca luând locul lui Israel ca mărturie pentru Dumnezeu înaintea lumii. Apostolul citează profeţia lui Osea care ne spune că, într-o zi viitoare, Israel va fi din nou recunoscut. În vremea de acum, cuvintele profetului sunt aplicate rămăşiţei credincioase dintre iudei. În ochii lui Dumnezeu, aceştia alcătuiesc o preoţie împărătească, o împărăţie de preoţi, ca să vestească virtuţile lui Dumnezeu, ale Celui care ne-a chemat din întuneric la minunata lumină a descoperirii Sale depline.
Avem astfel o imagine foarte frumoasă a sferei creştine compuse din toţi credincioşii atraşi la Hristos, Cel pe care lumea L-a respins. În afara taberei, în locul ocării, ei sunt zidiţi o casă spirituală pentru a fi locuinţa lui Dumnezeu; ei reprezintă o preoţie sfântă pentru a aduce jertfe de laudă, şi sunt făcuţi o împărăţie de preoţi pentru a vesti virtuţile lui Dumnezeu înaintea lumii.
Plecând de la presupunerea falsă că Hristos este onorat în lume, creştinătatea a ajuns să nu mai corespundă deloc acestei descrieri. Oamenii au construit din nou temple magnifice după modelul templului material şi au pierdut adevărul despre casa spirituală. A fost instituită o preoţie rânduită de oameni, în contrast cu preoţia sfântă alcătuită din toţi adevăraţii credincioşi; închinarea a devenit rituală, în loc de a fi în duh; şi, în sfârşit, creştinătatea a format naţiuni aşa-zis creştine, în contrast cu o seminţie aleasă de credincioşi.
Este dificil, dacă nu imposibil, ca în această zi de decădere să găseşti o expresie colectivă a părtăşiei creştine aşa cum este ea descrisă în aceste versete. Cu toate acestea, adevărul, prezentat în toată frumuseţea sa, rămâne neschimbat pe paginile Scripturii; şi ne rămân privilegiul şi responsabilitatea de a asculta Cuvântul. Dacă ne supunem lui, vom fi eliberaţi de toate marile sisteme religioase omeneşti care, în alcătuirea şi în practica lor, sunt o negare flagrantă a adevărului. Cei eliberaţi de ele nu ar putea revendica titlul exclusiv de „preoţie sfântă“, nici de „preoţie împărătească“, însă cu o credinţă simplă, ar putea urmări dreptatea, credinţa, dragostea şi pacea, împreună cu cei care Îl cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată, căutând să umble în lumina acestor adevăruri preţioase.
Viaţa noastră practică în calitate de străini şi călători
Versetul 11. Primul verset al epistolei i-a prezentat pe credincioşii iudei ca străini, dat fiind că ei erau alungaţi din ţara lui Israel şi împrăştiaţi printre naţiuni. Aici, alături de toţi credincioşii, ei sunt consideraţi ca străini şi călători pentru că aparţin cerului. Într-un caz sunt străini din cauza judecăţii lui Dumnezeu care îi alungase din moştenirea lor pământească; în celălalt caz sunt străini din cauza harului lui Dumnezeu care îi chemase de pe pământ către cer. Omul din lume este străin faţă de cer, pentru că nu cunoaşte pe Tatăl şi pe Fiul; credinciosul este străin, în inimă, faţă de lume, deoarece cunoaşte pe Tatăl şi pe Fiul. Este străin, neavând nimic de-a face cu lumea, şi este călător în drum spre o altă lume. Cu toate acestea, carnea în cel credincios luptă împotriva progresului spiritual al sufletului. De aceea suntem îndemnaţi să ne ferim „de poftele carnale“. Nu suntem chemaţi să „ne războim“ cu aceste pofte, ci mai degrabă, să ne abţinem de la ele. Nu este treaba noastră să pornim la război împotriva alcoolismului, imoralităţii sau a altor patimi din lume; dimpotrivă, noi trebuie să vestim virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumină.
Versetul 12. Apostolul ne-a pus deja în gardă împotriva poftelor carnale din noi; acum ne va îndemna cu privire la purtarea noastră exterioară înaintea lumii. Trebuie să veghem să acţionăm cu toată corectitudinea, pentru ca prin faptele noastre bune să dovedim ca fiind false cuvintele dure care ne prezintă ca nişte oameni care fac răul.
Ziua cercetării se referă la căile actuale ale lui Dumnezeu faţă de lume. Oamenii pot să-l vorbească de rău pe creştin, dar, când necazul va veni peste ei pe neaşteptate, pentru că s-au lăsat duşi de poftele lor, atunci vor trebui să recunoască faptul că Dumnezeu îi binecuvântează pe cei care, cu calm şi răbdare, perseverează în fapte bune.
Versetele 13 şi 14. În îndemnurile care urmează, credinciosul este privit în relaţiile sale cu instituţiile şi cu autorităţile acestei lumi. Cei care iau locul de străini în această lume ar fi cu totul inconsecvenţi dacă ar căuta să formeze aceste instituţii sau să numească autorităţi. Cu toate acestea, trebuie să le fim supuşi, şi aceasta pentru motivul cel mai înalt, „pentru Domnul“. Trebuie să ne supunem atât autorităţilor supreme, cât şi celor subordonate lor, şi aceasta din cauză că Domnul le-a instituit. Fie că îşi exercită puterea în teamă de Dumnezeu, fie că greşesc în această privinţă, suntem obligaţi să le recunoaştem ca trimişi ai lui Dumnezeu pentru menţinerea guvernării lumii.
Versetele 15 şi 16. Supunându-se autorităţilor şi făcând binele, creştinul va închide gura neştiinţei oamenilor fără minte care îl acuză pe credincios că se răzvrăteşte împotriva autorităţii (Luca 23:14,15 ; Fapte 24:12,13 ). Suntem liberi faţă de lume, dar nu trebuie să ne folosim de libertatea noastră pentru a vorbi de rău autorităţile acestei lumi; trebuie mai degrabă să ne consacrăm întrutotul slujirii lui Dumnezeu.
Versetul 17. Cu privire la rangul social în lume, să veghem să nu tratăm oamenii cu desconsiderare sau cu dispreţ. Să nu-l tratăm dispreţuitor pe sărac, nici să nu ne purtăm servil faţă de cel bogat. Să onorăm şi pe unul şi pe celălalt. În cercul de care avem privilegiul să aparţinem, cel al familiei lui Dumnezeu, trebuie în mod deosebit să onorăm pe toţi oamenii. În interiorul acestui cerc facem mai mult decât să onorăm: ne iubim unii pe ceilalţi.
Alte pasaje arată în mod clar că teama de Dumnezeu este singura limitare a supunerii noastre faţă de autorităţi. Dacă acestea pretind o neascultare vădită a lui Dumnezeu, trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu (Fapte 4:19 ). De aceea avem aici: „Temeţi-vă de Dumnezeu“ înainte de: „onoraţi pe împărat“.
Purtarea potrivită relaţiilor individuale ale creştinului - 1. Petru 2:18 - 3:7
Apostolul ne-a amintit deja purtarea care se potriveşte relaţiilor în care se găsesc creştinii. Acum se va ocupa de purtarea potrivită relaţiilor particulare în care mulţi sunt aşezaţi. El vorbeşte mai întâi de servitori (2:18-25); apoi de soţii (3:1-6); şi în sfârşit, de soţi (3:7).
Servitorii
Versetele 18-20. Petru se adresează la început servitorilor creştini. Se spune că, în greacă, termenul îi desemnează pe servitorii care locuiesc în casă, nu neapărat sclavi. Creştinii în ansamblul lor au fost deja îndemnaţi să fie supuşi oricărei instituţii omeneşti. În acest pasaj, servitorul (sau angajatul) creştin este îndemnat să se supună. Mai departe vor fi îndemnaţi la supunere: soţia creştină, fraţii tineri şi, în cele din urmă, fiecare dintre noi, unii faţă de ceilalţi. În mod evident, cum a zis cineva, supunerea «este prin excelenţă calitatea care se potriveşte unui străin. Dacă sunt rege în regatul meu, pot să exercit autoritate şi dominaţie; dar, dacă sunt un străin, un exilat, atunci un duh de supunere trebuie să mă caracterizeze toată viaţa. În orice relaţie s-ar afla un străin, Duhul lui Dumnezeu aşteaptă de la el această atitudine de supunere». Servitorul trebuie să fie supus, fie că stăpânul este bun, fie că este rău. Duritatea unui stăpân poate antrena suferinţa unui servitor creştin. Aceasta permite introducerea celei de-a doua forme de suferinţă despre care vorbeşte apostolul în epistola sa - suferinţele din cauza conştiinţei. Supunându-se, servitorul trebuie să păstreze o bună conştiinţă înaintea lui Dumnezeu, refuzând să facă răul. Dacă aceasta antrenează suferinţe pe nedrept, atunci credinciosul să îşi amintească faptul că a face bine, a suferi din această cauză şi a îndura „este plăcut lui Dumnezeu“.
Versetele 21-23. Când suferim şi răbdăm făcând bine, Dumnezeu vede chiar viaţa lui Hristos. Aceasta explică un mare număr de împrejurări care ne pun la încercare, în care ne putem găsi ca şi creştini. Dumnezeu le îngăduie pentru a ne da ocazia de a exprima virtuţile lui Hristos, pentru buna Lui plăcere şi pentru gloria noastră la sfârşit.
Dacă suntem chemaţi să fim cu Hristos în glorie, suntem de asemenea chemaţi să umblăm pe urmele Lui pe drumul care duce la glorie. Apostolul indică trei dintre urmele Sale. Mai întâi, El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit viclenie. În al doilea rând, a suferit fiind insultat şi ameninţat. În al treilea rând, când era insultat, răbda; nu insulta, nici nu ameninţa. În faţa tuturor acuzatorilor Săi, ajutorul Lui era în Dumnezeu: El Se încredinţa Celui care judecă drept. Când a fost acuzat pe nedrept înaintea sinedriului iudeu, „tăcea“ (Matei 26:63 ). La acuzaţiile iudeilor în prezenţa lui Pilat, „nu răspundea nimic“. Lui Pilat însuşi „nu i-a răspuns nici măcar un singur cuvânt“ (Matei 27:12-14 ). Irod, care îşi bătea joc, l-a întrebat multe lucruri, „dar El nu i-a răspuns nimic“ (Luca 23:29 ). El tăcea înaintea oamenilor, pentru că Îşi avea ajutorul în Dumnezeu.
Cât de bine ar fi dacă am putea călca pe urmele Sale şi, în faţa cuvintelor rele ale oamenilor, oricare ar fi provenienţa lor, să tăcem înţelegând că Domnul este sprijinul nostru! Să luăm ca pentru noi cuvintele profetului şi să zicem: „Domnul este partea mea, … de aceea Îl voi aştepta. Domnul este bun pentru cei care Îl aşteaptă, pentru sufletul care-L caută. Este bine ca omul să aştepte, şi aceasta în tăcere, mântuirea Domnului“ (Plângeri 3:24-26 ). Vom face observaţia că numai în acest tip de relaţie poate fi citat Domnul ca exemplu, pentru că El Însuşi a luat locul de slujitor. Alte pasaje lasă clar să se înţeleagă că un creştin poate să se roage fierbinte, să îndemne sau chiar să mustre; dar niciodată nu trebuie să insulte, nici să ameninţe.
Versetele 24 şi 25. Pe de altă parte, creştinul are încă un motiv de a face binele sau de a trăi „pentru dreptate“. Hristos a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn nu numai pentru a fi îndreptăţiţi şi scăpaţi de judecata păcatelor, ci ca „să trăim pentru dreptate“. Fiind vindecaţi prin rănile Lui, putem noi rămâne în păcatul care L-a costat atât de scump? Pentru că Hristos a suferit din pricina răului pe care l-am făcut, este spre ruşinea noastră dacă şi noi suferim pentru că mai comitem acest rău. Este un privilegiu că ni s-a îngăduit să călcăm pe urmele Sale şi să suferim făcând binele. Numai avându-L pe El înaintea noastră putem umbla pe urmele Sale. Fiind oile Lui, suntem în siguranţă numai urmându-L pe Păstorul şi Supraveghetorul sufletelor noastre.
sursa: https://comori.org/