Categorie: Cartile Bibliei
Epistola întâi a lui Petru este adresată creştinilor aleşi din naţiunea iudaică. Ea dezvoltă patru subiecte principale:
În primul rând, stabileşte adevărata poziţie a acestor credincioşi în Domnul Isus şi ceea ce le aparţine în El, în contrast cu starea lor anterioară de iudei.
În al doilea rând, ne învaţă cu privire la conduita potrivită celor care se găsesc în această nouă poziţie creştină.
În al treilea rând, ea arată că, dacă harul lui Dumnezeu ne-a aşezat într-o poziţie de binecuvântare, rămânem totuşi sub guvernarea lui Dumnezeu în ceea ce priveşte purtarea noastră în lume. În această primă epistolă, guvernarea lui Dumnezeu este prezentată mai mult în relaţie cu credinciosul; în a doua epistolă, ea este privită în relaţie cu lumea.
În al patrulea rând, ne încurajează în vederea suferinţelor pe care le vom întâmpina în trecerea prin lume. În capitolul 1, suferinţele rezultă din încercările permise de Dumnezeu pentru a pune la încercare credinţa noastră (versetele 6,7); în capitolul 2 este vorba de suferinţe pricinuite de dorinţa de a păstra o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu (versetul 19); în capitolul 3 găsim suferinţele pentru dreptate (versetul 14); în capitolul 4, suferinţele pentru Numele lui Hristos (versetele 12-14); în capitolul 5, suferinţele provocate de împotrivirea diavolului (versetele 8-10).
Introducere: Poziţia şi partea credinciosului - 1. Petru 1:1-13
Primele treisprezece versete constituie introducerea; ele prezintă poziţia şi partea celui care, în timpul călătoriei sale în această lume, crede în Domnul Isus. Această poziţie formează baza tuturor îndemnurilor practice care urmează. În această importantă introducere, credincioşii sunt priviţi ca străini pe pământ (versetele 1,2), având o locuinţă în ceruri (versetele 3,4). În timp ce străbat această lume, ei sunt păziţi prin puterea lui Dumnezeu (versetul 5), încercaţi prin întristări (versetele 6,7), susţinuţi de Hristos, Obiectul credinţei şi al sentimentelor lor (versetul 8). Ei au primit mântuirea sufletelor lor (versetul 9) şi aşteaptă mântuirea finală în glorie la descoperirea lui Isus Hristos.
Meditarea la aceste versete de introducere va fi de mare folos pentru sufletele noastre, făcându-ne să înţelegem din nou adevărata noastră poziţie în această lume şi binecuvântarea care ne aparţine ca şi credincioşi în Domnul Isus.
Străini pe pământ
Versetul 1. Primul verset ne arată cui adresa apostolul epistola sa. El scria „către locuitorii temporari din împrăştiere“, care erau risipiţi în provincia Asia Mică. Apostolul le scrie deci creştinilor dintre evrei care fuseseră „împrăştiaţi“ printre naţiuni. La aceşti iudei făceau aluzie fariseii când, vorbind despre Domnul, au întrebat: „Se va duce la cei împrăştiaţi printre greci?“ (Ioan 7:35 ).
Faptul că apostolul se adresează vechiului popor al lui Dumnezeu ca fiind împrăştiat sau „risipit“ este dovada că naţiunea eşuase întrutotul şi că, pe moment, totul este în dezordine pe pământ. În fiecare poziţie în care a fost pus de Dumnezeu, omul a eşuat şi a pierdut tot ce fusese încredinţat responsabilităţii sale. Grădina Edenului, ieşită perfectă din mâinile lui Dumnezeu, a fost încredinţată lui Adam pentru a o cultiva şi a o păzi. El a eşuat şi a fost alungat din grădină; şi fiul său Cain a fost alungat dinaintea feţei lui Dumnezeu, condamnat să fie rătăcitor şi fugar pe pământ (Geneza 4:12-14 ). Apoi, lumea cea nouă i-a fost încredinţată lui Noe. El a dat greş şi urmaşii lui au fost împărţiţi şi împrăştiaţi „pe faţa întregului pământ“ (Geneza 11:9 ). Ţara Canaanului a fost dată lui Israel, poporul a dat greş întrutotul şi a fost, la rândul său, împrăştiat printre naţiuni, precum vestise Dumnezeu (Deuteronom 28:64 ). Biserica, în administrarea sa, a fost încredinţată responsabilităţii oamenilor; din nou omul a falimentat şi, din punct de vedere exterior, biserica este divizată şi împrăştiată. Totuşi, deşi noi am eşuat, Dumnezeu, în bunătatea Sa, poate să aducă pe unii pe terenul original al bisericii, dar şi acolo există faliment, diviziune şi ruină.
Să avem deci grijă să nu uităm că, dacă în această lume suntem străini prin chemarea lui Dumnezeu, suntem împrăştiaţi din cauza falimentului nostru.
Versetul 2. Al doilea verset ne duce direct la binecuvântările care rezultă din harul suveran al lui Dumnezeu prin care suntem aleşi; şi acolo nu există faliment. Iată ceea ce face ca aceste versete de introducere să fie atât de preţioase. Începând cu alegerea în eternitatea trecută, suntem conduşi către gloria unei eternităţi încă viitoare. Harul care şi-a avut începutul pe pământ se termină sus în glorie.
În ciuda amplorii falimentului nostru, Dumnezeu are întotdeauna oameni pe care i-a ales. Alegerea nu este nici naţională, nici colectivă; ea este personală şi individuală. Avem în acest verset o descriere minunată a ceea ce este fiecare credincios în mod individual. Ca atare, am fost aleşi din eternitate după precunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl.
Ni se spune apoi pentru ce am fost aleşi. Suntem aleşi spre ascultarea lui Isus şi spre stropirea cu sângele Lui. Prin sfinţirea Duhului, Dumnezeu ne-a pus deoparte pentru aceste două lucruri. Suntem aleşi pentru a da expresie vieţii Sale şi pentru a rămâne sub eficacitatea morţii Sale.
Sfinţirea Duhului este o lucrare efectivă a Duhului Sfânt în noi, prin care suntem născuţi din Duhul şi prin care primim o viaţă nouă şi o natură nouă. Aceasta produce o schimbare totală a tendinţelor noastre, fapt care se traduce printr-o dorinţă de a asculta. Apostolul Pavel a putut astfel să zică chiar înainte de a avea cunoştinţă de eficacitatea sângelui: „Ce trebuie să fac, Doamne?“. Ascultarea de Hristos nu este doar faptul că ne plasăm sub un nou regulament şi ascultăm de Hristos, ci că suntem puşi deoparte pentru a asculta cum a ascultat El. Avem o natură nouă căreia îi place să facă voia lui Dumnezeu, precum Hristos care putea să zică: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui“ (Ioan 8:29 ).
Sfinţirea despre care se vorbeşte aici nu este sfinţirea practică a credinciosului, care este tratată în alte pasaje şi care este în mod necesar relativă sau gradată, ci este acea sfinţire mult mai profundă, care este absolută. Este vorba de acea „lucrare efectivă a harului divin care separă la început pe cineva de lume şi pentru Dumnezeu, fie el iudeu sau păgân“ (W. Kelly). Ordinea în care este prezentat adevărul arată clar că nu poate fi vorba de sfinţirea practică. Sfinţirea practică urmează după îndreptăţirea prin sânge, în timp ce sfinţirea, în acest pasaj, precedă menţionarea sângelui.
Mai mult, cei aleşi sunt puşi deoparte prin Duhul pentru a fi aşezaţi sub stropirea cu sângele lui Isus Hristos. Prin credinţa în Hristos, credinciosul se pune sub protecţia sângelui scump care curăţă de orice păcat şi care îl aşază înaintea lui Dumnezeu într-o pace deplină. Lucrarea Duhului lui Dumnezeu într-un păcătos are ca scop să dea naştere în el vieţii lui Hristos şi să îl aducă sub eficacitatea morţii lui Hristos, care îndepărtează tot ce este contrar lui Dumnezeu. Dacă s-ar fi avut în vedere în primul rând nevoia noastră, s-ar fi menţionat prima dată sângele, deoarece numai prin el ne putem apropia de Dumnezeu. Dar Scriptura prezintă mai întâi marele scop pe care Dumnezeu îl are înaintea Lui când Duhul Său începe să lucreze în sufletul nostru, adică să reproducă viaţa de ascultare a lui Hristos.
Acest verset ne învaţă că am fost puşi în legătură cu fiecare dintre Persoanele Dumnezeirii. Am fost aleşi după precunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl; am fost sfinţiţi prin lucrarea Duhului în noi; aceste două lucruri, alegerea Tatălui şi lucrarea Duhului, au ca scop ca noi să ascultăm cum a ascultat Hristos şi să fim plasaţi sub stropirea sângelui Său.
Locuinţa noastră din ceruri
Versetele 3 şi 4. Primele două versete îl prezintă pe credincios ca străin pe pământ, despărţit de lume potrivit alegerii Tatălui, prin lucrarea Duhului şi prin lucrarea lui Isus Hristos. Acum aflăm că locuinţa credinciosului este în ceruri. Speranţa iudeului era pământească şi, pentru moment, moartea lui Hristos a pus capăt acestei speranţe. Poporul L-a răstignit pe Mesia al său şi a pierdut astfel binecuvântarea sa pământească. Dar, potrivit marii îndurări a lui Dumnezeu, aceşti credincioşi fuseseră născuţi din nou pentru o speranţă vie, prin învierea lui Isus Hristos dintre morţi. Toată speranţa credinciosului se întemeiază pe Hristos înviat. Speranţa noastră este sigură şi tare pentru că El este viu. Această moştenire cerească, în contrast cu cea pământească, este nestricăcioasă, neîntinată şi nu se poate veşteji; de asemenea, ea este păstrată în ceruri pentru credincios.
Păziţi prin puterea lui Dumnezeu
Versetul 5. Nu numai că moştenirea cerească este păstrată pentru noi, ci, în timpul călătoriei noastre, suntem păziţi de toate pericolele inerente trecerii noastre prin această lume. Puterea lui Dumnezeu ne păzeşte, dar această putere lucrează „prin credinţă“. Puterea lui Dumnezeu susţine credinţa alor Săi care sunt astfel păziţi pentru o mântuire gata să fie descoperită în timpul din urmă. Prin credinţă aşteptăm eliberarea finală care ne va introduce în bucuria moştenirii cereşti.
Întristaţi prin încercări
Versetele 6 şi 7. A fi păziţi prin puterea lui Dumnezeu de pericolele de pe cale nu înseamnă că nu întâlnim nicio încercare. Perspectiva moştenirii cereşti ne bucură mult, deşi acum suntem întristaţi prin diferite ispite. Ele au rolul să încerce credinţa noastră. În ochii omului, aurul este foarte preţios; pentru Dumnezeu, credinţa alor Săi este mult mai preţioasă decât aurul. Dacă oamenii încearcă aurul prin foc pentru a-l curăţi de zgură, cu atât mai mult Dumnezeu va trece prin focul încercărilor credinţa celor ai Săi, pentru a-i arăta realitatea, pentru a o curăţi şi a o întări.
Prin aceste încercări, suntem „întristaţi“. Dumnezeu nu aşteaptă de la ai Săi să fie impasibili înaintea încercărilor şi indiferenţi faţă de întristări; ci, aflaţi în nevoi şi în dureri, El vrea să ne facă să ne încredem în El. Pentru mângâierea noastră, ne sunt amintite trei adevăruri sigure în legătură cu aceste încercări.
Aflăm, mai întâi, că încercările noastre sunt „pentru puţin“. Dacă plăcerile păcătosului sunt doar „trecătoare“, întristările sfinţilor sunt şi ele „pentru puţin“ (conform Evrei 11:25 ).
În al doilea rând, ni se aminteşte că există o necesitate a acestor întristări, pentru că ele sunt „pentru puţin … dacă trebuie“. Tatăl nu-i face pe copiii Săi să verse nici o lacrimă inutilă. Acest „dacă trebuie“ este pentru încercarea credinţei noastre. Nu suntem încercaţi pentru a se vedea dacă avem sau nu credinţă, ci mai degrabă pentru a pune în lumină valoarea credinţei pe care o avem. Aurul nu se pune în foc pentru a se dovedi că este aur, ci pentru a scoate în evidenţă calităţile preţioase ale lui. La fel, Dumnezeu ne pune la încercare credinţa prin diferite ispite pentru a-i arăta calităţile preţioase.
Credinţa care se bazează pe Dumnezeu în încercare conduce la supunere faţă de ceea ce îngăduie Dumnezeu; credinţa în Dumnezeu face sufletul capabil de a aştepta cu răbdare (Iacov 1:3 ). Credinţa în Dumnezeu permite credinciosului să se opună cu tărie atacurilor duşmanului (1. Petru 5:9 ). Sufletul poate să aibă o credinţă adevărată, dar când intervine încercarea, aceste calităţi binecuvântate ale credinţei - supunerea, răbdarea, fermitatea, încrederea şi dependenţa de Dumnezeu - sunt puse în evidenţă.
În al treilea rând, aflăm că aceste întristări vor găsi un răspuns binecuvântat în ziua gloriei viitoare. Arătarea acestor calităţi în ziua încercării va fi găsită spre laudă, glorie şi onoare, la descoperirea lui Isus Hristos. Suntem înclinaţi să considerăm drept timp pierdut o perioadă de încercare dureroasă care ne împiedică să avem o parte activă în slujba Domnului. Dumnezeu zice: «Nu, ci încercarea va fi „găsită spre laudă“ la descoperirea lui Isus Hristos».
Susţinuţi de Hristos
Versetul 8. Oricare ar fi încercările prin care putem trece pe pământ, Hristos este Obiectul afecţiunilor noastre şi Cel în care ne putem încrede. Deşi nu Îl vedem, ne putem bucura în El cu o bucurie care este o anticipare a gloriei viitoare. Astfel, în mijlocul încercărilor, avem în Hristos un ajutor care nu eşuează niciodată.
Primind mântuirea sufletelor
Versetul 9. Aşteptăm moştenirea; aşteptăm mântuirea finală gata de a fi descoperită; aşteptăm onoarea, lauda şi gloria, la descoperirea lui Isus Hristos, însă nu aşteptăm mântuirea sufletului nostru. Prin credinţa în Hristos, în Cel pe care nu Îl vedem încă, noi am primit deja această mântuire.
Aşteptând mântuirea finală în glorie
Versetele 10-13. Acum apostolul vorbeşte despre mântuirea completă pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o. El indică cele trei etape prin care va fi arătată. În aceste versete vorbeşte de mântuire în plinătatea ei, adică despre deplina eliberare a sufletului şi a trupului de toate consecinţele păcatului. Această mântuire ne este oferită nouă, unor păcătoşi nedemni, apostolul numind-o pe bună dreptate „har“ în versetele 10 şi 13. Acest har, această mântuire, a fost mai întâi vestită de profeţii care, vorbind prin Duhul lui Dumnezeu, au prezis respingerea lui Mesia de către iudei şi binecuvântarea care va ajunge la naţiuni: patimile lui Hristos şi gloriile de după acestea.
De la Cincizecime încoace, această mântuire nu a mai fost anunţată doar în mod profetic; ci ea a fost proclamată de cei care vestesc Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer. În final, harul unei mântuiri depline ne va fi adus la descoperirea lui Isus Hristos, o mântuire care ne va scoate din toate încercările şi suferinţele noastre şi ne va introduce în glorie cu Hristos. Această glorie viitoare a fost vestită în vechime de profeţi; ea este predicată astăzi prin Duhul Sfânt; şi îşi va avea împlinirea deplină în ziua gloriei încă viitoare.
În vederea acestei glorii viitoare, trebuie să ne încingem „coapsele minţii noastre“, să fim cumpătaţi şi să nădăjduim deplin în harul care ne introduce în glorie. A încinge coapsele minţii sugerează că fiecare creştin trebuie să vegheze ca mintea lui să nu se preocupe fără control cu lucrurile pământeşti; el trebuie să se gândească la lucrurile de sus. Creştinul trebuie în egală măsură să fie cumpătat în judecata sa cu privire la tot ce se petrece în lume, nelăsându-se înşelat de eforturile oamenilor de a întemeia un mileniu fără Hristos. Orice se întâmplă în această lume, creştinul este chemat să privească în sus şi să nădăjduiască deplin în harul care ne va fi adus la descoperirea lui Isus Hristos. În partea introductivă a acestei epistole avem deci o frumoasă prezentare a ceea ce constituie partea credinciosului, începând cu alegerea lui Dumnezeu din eternitate şi conducând la gloria încă viitoare. Alegerea suverană a lui Dumnezeu este în vederea gloriei. Niciun eşec al nostru nu poate face să eşueze hotărârea lui Dumnezeu. Între alegere şi glorie sunt încercările de pe cale; dar Dumnezeu îi păzeşte pe cei pe care i-a ales, iar pe cei pe care îi păzeşte, îi introduce în glorie.
Purtarea potrivită în relaţiile creştine —1. Petru 1:14-2.17
După ce ne-a arătat, în versetele introductive, poziţia şi partea credinciosului, prezente şi viitoare, apostolul ne îndeamnă să ne purtăm în felul care decurge din această poziţie şi care este potrivit cu diferitele relaţii în care se găseşte creştinul. Credincioşii sunt priviţi sub şapte aspecte:
În primul rând, ca şi copii în relaţie cu Tatăl (1. Petru 1:14-17 );
În al doilea rând, ca răscumpăraţi în relaţie cu lucrarea lui Hristos (1. Petru 1:18-21 );
În treilea rând, ca fraţi în relaţie unii cu ceilalţi (1. Petru 1:22 - 2:1 );
În al patrulea rând, ca şi copii nou-născuţi în relaţie cu Cuvântul (1. Petru 2:2,3 );
În al cincilea rând, ca pietre vii în relaţie cu Hristos aflat în glorie (1. Petru 2:4-8 );
În al şaselea rând, ca o seminţie aleasă în relaţie cu Dumnezeu (1. Petru 2:9,10 );
În al şaptelea rând, ca străini şi călători faţă de lume (1. Petru 2:11-17 ).
Viaţa noastră practică în calitate de copii
Versetele 14-17. Prima caracteristică a copilului în relaţie cu Tatăl este ascultarea. Această ascultare, cum am văzut, este cea care a fost arătată în toată perfecţiunea ei în Isus Hristos. Umblarea Lui pe pământ a reprezentat o ascultare continuă de Tatăl. El putea zice: „Cum M-a învăţat Tatăl, aşa spun aceste lucruri“; şi: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui“ (Ioan 8:28,29 ). Când nu-L cunoşteam pe Dumnezeu, făceam voia noastră proprie, satisfăcându-ne poftele nelegiuite. Acum, ca şi copii, suntem îndemnaţi la sfinţenie, altfel zis, la despărţirea de rău. Apostolul citează legea, care insistă şi ea asupra sfinţeniei (Levitic 11:44 ). Caracterul dispensaţiei se poate schimba, nu însă şi natura lui Dumnezeu. Dumnezeu este sfânt în mod absolut: aceasta era adevărat sub lege şi rămâne adevărat sub har. De aceea, cei care sunt în relaţie cu Dumnezeu, fie sub lege, fie sub har, trebuie să fie sfinţi.
Dacă noi, ca şi credincioşi, eşuăm în ceea ce priveşte sfinţenia, chiar relaţia în care suntem cu Dumnezeu ne va pune sub disciplinarea sfântă a Tatălui. Pentru că suntem fii, Tatăl ne va pedepsi şi ne va disciplina ca pe nişte fii, ca să fim făcuţi părtaşi sfinţeniei Lui. Această guvernare dreaptă a Tatălui va fi exercitată potrivit faptelor noastre şi fără a căuta la faţa omului.
Să ne purtăm deci cu o teamă sfântă în timpul pribegiei noastre aici, jos. Astfel, viaţa noastră practică trebuie să fie conform sfinţeniei Celui care ne-a chemat şi pe care, la rândul nostru, Îl chemăm ca Tată; trebuie să fie caracterizată de ascultare, de sfinţenie şi de teamă sfântă. Îl chemăm pe Tatăl pentru protecţia, călăuzirea şi binecuvântarea noastră? Să veghem atunci să nu punem piedici rugăciunilor noastre şi să nu atragem disciplinarea asupra noastră, prin voia proprie sau prin lipsa de sfinţenie.
Viaţa noastră practică în calitate de răscumpăraţi
Versetele 18-21. Atunci când nu eram născuţi din nou, ne găseam departe de Dumnezeu, ducând aceeaşi viaţă deşartă ca şi generaţiile decăzute care ne-au precedat. Am fost răscumpăraţi din această stare, iar valoarea pe care o avem noi pentru Dumnezeu, ca şi oroarea pe care El o are pentru această stare decăzută au fost puse în evidenţă prin preţul imens al răscumpărării noastre. Nu am fost răscumpăraţi cu lucruri pieritoare, ca argintul sau aurul, ci „cu sângele preţios al lui Hristos, ca al unui miel fără cusur şi fără pată“. Mielul a fost cunoscut de Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii, dar a fost arătat la sfârşitul timpurilor pentru credincioşi, pentru ca prin El să putem fi aduşi la Dumnezeu şi să umblăm înaintea Lui în credinţă şi în speranţă, ştiind că Dumnezeu L-a înviat pe Hristos dintre morţi şi I-a dat glorie. Credinţa noastră este în Dumnezeul care poate învia morţii; speranţa noastră este într-un Dumnezeu care poate da glorie. Ca răscumpăraţi, trebuie să fim caracterizaţi de credinţa şi speranţa în Dumnezeu.
Viaţa noastră practică în calitate de fraţi
Versetul 22. În relaţia cu Tatăl, suntem copii; în relaţia cu lucrarea lui Hristos, suntem răscumpăraţi; în relaţia noastră unii cu alţii, suntem fraţi. Ca fraţi, suntem îndemnaţi să ne iubim „cu căldură unii pe alţii, din inimă curată“. Inima este „curată“ când sufletul, prin ascultarea de adevăr, este curăţit de orice rău şi de toate motivele egoiste care ar împiedica revărsarea dragostei.
Versetele 23-25. Relaţia noastră de fraţi nu îşi are temeiul în naşterea noastră naturală, ca în cazul israeliţilor, ci într-o naştere spirituală, pentru că am fost născuţi din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu. Prin această naştere din nou am primit o natură nouă, a cărei esenţă este chiar dragostea, astfel încât, în ciuda numeroaselor diferenţe de condiţie socială sau de caracter, suntem capabili să ne iubim unii pe ceilalţi. Viaţa şi relaţiile care decurg din această naştere din nou sunt permanente precum Cuvântul lui Dumnezeu prin care sufletul este născut din nou. Cuvântul lui Dumnezeu este „viu“ şi „rămâne pentru totdeauna“; de aceea, cel care este născut din nou intră într-o viaţă şi în nişte relaţii pe care moartea nu le poate atinge şi cărora timpul nu le poate pune capăt. Omul natural este, cu siguranţă, ca iarba care se usucă, iar gloria lui, ca florile care cad foarte repede, chiar înainte ca planta să se ofilească.
sursa: https://comori.org/