Osea. Capitolul 6. William Kelly

Categorie: Cartile Bibliei
 

Aceasta îl face pe profetul chinuit să adreseze un apel remarcabil. „Veniţi şi să ne întoarcem la Yahve! Pentru că El a sfâşiat, şi El ne va vindeca; El a lovit, şi El ne va lega rana“. Este cumva aici vreo dezordine? Ce ar fi fost mai potrivit? Avem dovadă vinovăţiei tuturor, nu numai avertismentul Solemn al Domnului, ci declaraţia clară că El se depărata de ei pentru a-i lăsa să se descurce singuri – nu în mod absolut, ca şi cum ar fi terminat definitiv cu ei, cu toate că ei au terminat cu el pentru un timp, şi aceasta deoarece el spune: „în strâmtorarea lor Mă vor căuta devreme“. El i-a abandonat. Dar aceasta îl stârneşte pe profet: dacă aşa era caracterul divin, dacă Dumnezeu era atât de îndurerat de adulterul lor spiritual faţă de el şi dacă, cu toate acestea, inima Lui era tot spre ei, atunci profetul spune: „Veniţi şi să ne întoarcem“. De ce să mai aştepte? De ce să continue răutatea până la capăt? „Veniţi şi să ne întoarcem la Domnul! Pentru că El a sfâşiat, şi El ne va vindeca; El a lovit, şi El ne va lega rana“. Şi cât de multă plăcere găseşte El în aceasta! Mâna lui Dumnezeu a lovit, dar tot El poate să şi vindece. „În două zile ne va reda viaţa“ – ceea ce pare a fi o mărturie suficientă – „a treia zi ne va ridica şi vom trăi înaintea feţei Lui“ – mărturia era acum deplină deoarece „prin gura a doi martori sau prin gura a trei martori să fie întemeiat un lucru“ (Deut 19 .15). Întâi este o mărturie suficientă despre ce suntem noi, apoi El va dovedi ce este El când va ridica pe poporul Său din morţi sub aspect naţional.

Putem oare să ne-ndoim că pasajul se referă, într-un mod indirect şi tainic, dar real, la învierea lui Hristos? El a devenit adevăratul Israel. Prin urmare, după cum a coborât în har şi în perfecţiune până în adâncimile unde ei căzuseră din cauza păcatelor lor, unde erau sub puterea naţiunilor care ăi persecutau, şi a fost chemat din Egipt, cum fuseseră şi ei chemaţi odinioară (o scriptură care este dată mai departe în Osea, pe care Duhul lui Dumnezeu o aplică în Matei 2 ), aşa nu mă-ndoiesc că aici avem, în mod similar, învierea Domnului reprezentată tainic. Totuşi este clar că sensul imediat este mai curând cu privire la Israel decât la Mesia. Indiferent care este subiectul – fie că este vorba de încheietori, de piei de bursuc sau de berbec, de stâlpi, de perdele sau de orice altceva, revelaţia trebuie să se îndrepte întotdeauna spre Hristos. Numele lui este piatra de temelie şi cheia de boltă pentru toate. Aşa este şi aici. Indiferent ce va spune Duhul despre Israel, Hristos este reperul fix şi steaua călăuzitoare după care se orientează Duhul Sfânt. Poporul ales poate provoca mânia, poate fi în declin şi chiar să dispară, dar El rămâne; chiar dacă este uneori ascuns de nori, El este Soarele care nu apune niciodată. Duhul a venit spre a-L glorifica pe Hristos şi este acum pe pământ pentru a lua din lucrurile Lui şi a ni le arăta. Chiar şi în Vechiul Testament, când acoperitorile şi perdeaua ascundeau tot ce era înăuntru, cuvântul Lui putea fi dat, după cum am remarcat. Totuşi Hristos nu era niciodată ascuns sub un văl.

Din versetul 4 avem durerea lui Yahve, căreia Osea îi dă glas: „Ce să-ţi fac, Efraime? Ce să-ţi fac, Iudo? Pentru că bunătatea voastră este ca norul de dimineaţă şi ca roua care trece curând. De aceea i-am cioplit prin profeţi; i-am ucis prin cuvintele gurii Mele, şi judecata Mea se arată ca lumina. Pentru că bunătatea Îmi place, şi nu jertfa; şi cunoştinţa lui Dumnezeu, mai mult decât arderile-de-tot!“ Acestea sunt cuvintele lui Yahve, după cum mai înainte era îndemnul profetului. Un profet era într-adevăr vocea lui Yahve şi, de aceea, începând ca profet, el se ridică şa ceea ce Îi este potrivit Domnului Însuşi. „Cioplirea“ poporului prin profeţi exprimă în mod viu tratamentul moral al lui Dumnezeu care nu a avut nici un pic de ăndurare faţă de cel rău. „I-am ucis prin cuvintele gurii mele,“ adaugă el pentru a face şi mai clar despre ce fel de ucidere este vorba. „Şi judecata Mea se arată ca lumina“.

Dar el vorbeşte despre îndurare: „Pentru că îndurare am dorit[1]“. Aceasta este ceea ce Îi place până la sfârşit, ca El să fie îndreptăţit moral să arate îndurare. „Pentru că am dorit îndurare, iar nu jertfă şi cunoştinţa lui Dumnezeu, mai mult decât arderile-de-tot“. Dar ei, „ca Adam au călcat legământul“. Aşa este corect: „ca Adam“, nu „ca oameni“. Cuvântul „oameni“ nu redă toată forţa expresiei, ba chiar redă ceva contrar adevărului, deoarece oamenii ca atare nu erau sub lege sau sub legământul Lui şi Adam nu avea o asemenea poziţie. În calitate de cap al rasei, Adam avea o poziţie bine definită şi specifică. Adam avea o relaţie cu Dumnezeu, dar căderea a făcut să înceteze starea de inocenţă şi Dumnezeu l-a alungat pe om în loc să-l păstreze în grădina plăcerii Lui pe pământ. De atunci omul are poziţia unuia care a fost expulzat din paradis. Dar Israel a fost chemat să aibă o poziţia de favoare de a fi separat pentru Yahve de tot restul omenirii. A fost o nouă încercare pentru om, deşi la aceasta a fost supus omul căzut. Acesta este scena probei la care a fost supus omul, fie că a fost în Eden, unde ne este prezentat Adam, fie afară din Eden, unde, la timpul potrivit, evreul a manifestat problema lui pe calea lui. Intervalul dintre Adam şi Israel, cu toate că nu au lipsit mărturii divine şi situaţii în care harul a intervenit în mod individual, ca să nu mai vorbim de judecata lumii prin potop, nu a fost unul în care Dumnezeu să aibă o relaţie cu omul deoarece omul alungat din prezenţa lui Dumnezeu nu avea altă poziţie oficială faţă de Dumnezeu decât acea de responsabilitate pentru a răzbuna chipul Lui când era atins (v. Geneza 9 .5-6).

Prin urmare, cu toate că în intervalul de la Adam până la Israel au fost multe lecţii instructive, la care este important să luăm aminte, totuşi Israel are o poziţie specială, fiind pus la probă aşa cum nu au mai fost alţii de la Adam până atunci. De aceea nu trebuie să avem nici o urmă de îndoială că, deşi cuvântul poate avea sensul „oameni“ la fel de bine ca „Adam“, contextul dovedeşte adevăratul sens ca fiind cel din subtext şi nu cel din text. „Dar ei (adică Israel), ca Adam, au călcat legământul“. Scriptura niciodată nu vorbeşte aşa despre om în general. Omul este numit păcătos. Dar naţiunile ca păcătoşi nu sunt – după părerea mea – călcători de lege. Întâlnim „păcătoşi dintre naţiuni“, dar niciodată „călcători de lege dintre naţiuni“. Oamenii în general nu erau într-o poziţie din care să calce legea, dar cu siguranţă erau păcătoşi şi nu puteau decât să păcătuiască. Călcarea de lege, aşa grozavă cum este ea, presupune ca aceia care se fac vinovaţi să fi avut revelaţie de la Dumnezeu cu privire la gândurile Lui şi voia Lui, pentru ca prin aceasta să fi fost aşezaţi pe terenul unei relaţii dine definite, din ale cărei limite au ieşit. De aceea „călcarea legământului“ este ceea ce se potriveşte omului când nu era lepădat, dar a ieşit din limitele pe care Dumnezeu a găsit potrivit să i le traseze. Adam era, cu siguranţă, sub o lege pe care a călcat-o şi astfel a ajuns să fie călcător de lege. Israel era sub lege şi, tot aşa, a călcat legea, devenind şi ei călcători de lege. Dar oamenii de la Adam până la Moise, cu toate că erau la fel de păcătoşi ca ambii, nu erau călcători de lege, cum au fost amândoi.

Aceasta pare să fie ceea ce se prezintă aici. De aceea sunt convins că pasajul nu spune despre oameni ci despre Adam. „Dar ei, ca Adam, au călcat legământul“. Relaţia lui Adam cu Dumnezeu este privită ca un legământ cu Dumnezeu, cu toate că nu este legământul legii. Adam a avut, cu siguranţă, un fel de lege, chiar dacă nu era legea lui Moise. Israel a avut legea şi primul sau vechiul legământ, în contrast cu cel nou, despre care vorbeşte Ieremia că va fi sub domnia lui Mesia în pace şi glorie. Dar Israel s-a răzvrătit, sau, cum se spune aici, „au călcat legământul“ şi „s-au purtat cu necredincioşie împotriva Mea“.

Apoi este menţionată regiunea Galaadului, care era dincolo de Iordan. Nu este menţionată pe nume nici o cetate de acolo, dar numele este dat printr-o figură de stil puternică ce reprezintă unirea lor in corpore în corupţie şi violenţă. „Galaad este cetatea lucrătorilor nelegiuirii, ea este plină de sânge“. Şi aceasta nu este totul pentru că aşa „cum pândeşte o ceată de hoţi pe cineva,“ tagma preoţilor se asociază în secret pentru a pândi şi a distruge. Cei care ar fi trebuit să fie o cetate de scăpare şi mijlocitori activi pentru cei în nevoie au ajuns să fie ei înşişi conducătorii relelor şi să fie, din toate punctele de vedere, mai vinovaţi decât toţi ceilalţi. Ei s-au învoit să ucidă, deci comit crimă cu premeditare. Aceasta este o durere care zdrobeşte inima. Dacă ar fi fost printre păgâni, atunci nu ar fi fost nici o surpriză, dar „am văzut un lucru înfiorător în casa lui Israel: curvia lui Efraim este acolo, Israel s-a întinat“. Capitolul se încheie cu asigurarea îndurării suverane din partea Domnului, care trebuie să judece nedreptatea potrivit cu sfinţenia Lui. „Şi pentru tine, Iudo, este hotărât un seceriş, când voi întoarce captivitatea poporului Meu“. Este cu neputinţă să aplicăm aceasta la întoarcerea din captivitatea în Babilon deoarece trebuie să observăm că profeţii de după captivitate, când vorbesc despre evreii care s-au întors, niciodată nu spun „poporul Meu“, cu excepţia prezicerilor cu privire la binecuvântarea viitoare sub domnia lui Mesia cu glorie şi putere pe pământ. Întoarcerea evreilor în urma decretului lui Cirus a fost un eveniment nemaiîntâlnit, contrar uzanţelor politice din orient, care poate fi explicat numai prin puterea care a lucrat în conştiinţa cuceritorului Babilonului prin cuvântul divin şi poate şi prin influenţa personală puternică a lui Daniel. Dar cei care s-au întors nu sunt numiţi „poporul Meu“. Aceasta aşteaptă o altă zi, când evreii „vor privi la Acela pe care L-au străpuns“. Comparaţi capitolele 1, 2 şi 3. Despre acea zi care este aşteptată vorbeşte Psalmul 126 , când va fi un seceriş cu bucurie după multe şi îndelungi dureri.

[1] N. tr.) Aşa este în KJV, Darby este: „Mi-a plăcut bunătatea“

sursa: https://comori.org/