Osea. Capitolul 5. William Kelly

Categorie: Cartile Bibliei
 

În Osea 5 .1 este un triplu apel. Versetul începe adresându-se în mod cert preoţilor, apoi este adresată o chemare poporului, iar în cele din urmă este o chemare adresată casei împăratului. Ultimaul capitol s-a ocupat cu poporul şi numai prin tranziţie treptată a ajuns la preoţi, dar acum le este adresat un apel conducătorilor religioşi şi civili.

Se vehiculează idea că Osea este dezordonat, unii mergând până într-acolo încât spun că în carte nu este nici o metodă. Putem înţelege ca oamenii să recunoască faptul că nu reuşesc să înţeleagă un profet atât de concis şi atât de rapid în schimbarea subiectului, dar este foarte trist că tocmai un episcop care este considerat un învăţat a îndrăznit să se pronunţe că este ca foile Sibilei[1], ca şi cum vreun cuvânt inspirat, păstrând respectul care se cuvine, ar putea fi comparat cu oracolele mitice care nu au origine cerească, scrise pe frunze şi duse de vânt. Când oare vor ajunge oamenii să înveţe modestia şi să arate respect faţă de cuvântul lui Dumnezeu? Dacă nu pot explica un pasaj sau o carte, de ce nu-şi recunosc ei ignoranţa sau de ce nu tac? Când unul care se mărturiseşte a fi mare păstor al lui Hristos îndrăzneşte să vorbească astfel despre scrieri care îl depăşesc, aceasta arată orice numai fidelitatea smerită care se cuvine unui slujitor al lui Dumnezeu nu. Totuşi aşa este din ce în ce mai mult duhul omului în această epocă. Sunt convins, chiar fiind conştient de propriile mele lipsuri, că profeţia este, dincolo de orice îndoială, ţesută pentru a alcătui un lanţ sistematic, că ea tratează profund problemele întregului popor şi caută să-l facă pe Iuda să desprindă învăţăminte morale din ce se întâmplă cu Efraim cel insensibil şi apostat.

Răul idolatriei, asociat cu toate celelalte, este în desfăşurare şi a pervertit toate clasele de oameni din Israel, până la preoţi şi la casa împăratului: unii având controlul în chestiunile religioase, celălalt fiind sursa autorităţii pe pământ. Unde era acum sfântul lui Yahve sau martorul adevăratului David care avea să vină? Domnea neevlavia necugetată şi satisfacerea poftelor. Peste tot era răutate. Judecata se îndrepta acum împotriva celor care ar fi trebuit să judece drept. Vai! ei erau o cursă la Miţpa şi o plasă întinsă pe Tabor. La este de Iordan sau la vest nu era nici o diferenţă; îndurările de mai înainte, care se cuvenea să nu fie uitate niciodată erau rememorate numai pentru a da frâu liber manifestărilor idolatriei de care erau cuprinşi. Şi cei răzvrătiţi făceau măcel mare, deşi Yahve fusese o mustrare pentru ei toţi. Cu toate că poporul, în încăpăţânarea lui, nici nu gândea, el îl cunoştea bine pe Efraim şi Israel nu îi era ascuns, ci El vedea la lucru corupţia care întina totul peste tot. Faptele lor nu le permiteau să se întoarcă la Dumnezeu deoarece duhul desfrânării era în sânul lor şi ei nu-L cunoscuseră pe Yahve. De aceea, mândria lui Israel avea să fi umilită înaintea Lui şi Israel şi Efraim aveau să se împiedice în nelegiuirea lor, iar Iuda avea să cadă şi cu ei (v. 1-5).

„Vor merge cu turmele lor şi cu cirezile lor să-L caute pe Domnul, dar nu-L vor găsi; El S-a retras de la ei. S-au purtat cu necredincioşie împotriva Domnului, pentru că au născut copii străini! Acum luna nouă îi va înghiţi cu moştenirile lor“. În stadiul în care au ajuns, nici un fel de jertfe nu vor fi de folos: Dumnezeu rămâne departe de ei. Infidelitatea lor faţă de El a fost extremă şi răul s-a perpetuat, dar acum, spune profetul avertizând cu privire la judecăţile prin care vor fi măturaţi rapid, o lună le va devora toate posesiunile. De aceea, profetul spune: „Sunaţi din trâmbiţă în Ghibea, din corn în Rama! Sunaţi tare în Bet-Aven: înapoia ta, Beniamine! Efraim va fi un pustiu în ziua mustrării; am făcut cunoscut printre seminţiile lui Israel ce este sigur“ (v. 8-9).  

Dar vai! în loc să se pocăiască, Iuda a căutat să profite, aşa că mânia divină trebuie să vină peste ei. Efraim, în neascultarea de Dumnezeu, a fost destul de supus celui care l-a făcut pe Israel să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu, care de atunci este pentru el ca o molie şi pentru Iuda ca putreziciunea. Pedepsele nu i-au făcut să se întoarcă la Dumnezeu, ci spre asirian: dar pe cine poate acela să vindece sau să trateze? Era destul de rău că nu i-au fost fideli lui Dumnezeu, dar şi mai rău că ei şi-au expus neevlavia şi necredinţa apelând la un străin. Este trist când copii lui Dumnezeu se poartă rău unii cu alţii, dar este ceva groaznic când ei nu se ruşinează să caute ajutor în lumea care îi urăşte. Aşa a fost cazul cu Israel. Ei s-au făcut de ocară pe ei înşişi şi, prin aceea că ei erau poporul lui Dumnezeu, singura legătură a Lui cu pământul, l-au făcut pe el de ocară pe pământ. „Când Efraim şi-a văzut boala şi Iuda rana, atunci Efraim a mers în Asiria şi a trimis la împăratul Iareb[2]; dar acela n-a putut să vă vindece, nici să vă îndepărteze rana voastră“. Dumnezeu era de fapt Cel care făcea rana, deci nu-i de mirare că era incurabilă. „Pentru că voi fi ca un leu pentru Efraim şi ca un pui de leu pentru casa lui Iuda“. Astfel vedem că ei sunt asociaţi în pedeapsă ca şi în păcat, întâi decădere lentă, apoi violenţă. Iuda nu avea să primească avertismentul dat prin păcatul lui Efraim şi judecata care venea asupra lui. În consecinţă, Yahve spune: „Mă voi duce, Mă voi întoarce la locul Meu, până îşi vor recunoaşte vina şi vor căuta faţa Mea. În strâmtorarea lor Mă vor căuta devreme“.

[1] N. tr.) Sibilele erau personaje din mitologia greacă. Pentru aceste profetese erau renumite Delfi şi Persinos. Prima atestare a acestora este in secolul V în. Hr., când Heraclit scria: „Sibila cu gura îndrugând la repezeală lucruri care nu sunt de râs, neîmpodobită şi neparfumată, merge peste o mie de ani cu zicerile ei cu ajutorul zeului“. Episcopul se referă la o sibilă din Eritrea, care scria litere pe frunze pentru a alcătui cuvinte.

[2] N. a.) Nu cred că avem motive să considedăm că iareb ar fi un nume propriu, ci mai curând este un apelativ comun cu semnificaţia „el va susţine“ sau „va pleda“ sau „va răzbuna“ regele vrăjmaş. Aşa consideră mai mulţi antici şi moderni. Era asirainul.

sursa: https://comori.org/