Osea. Capitolul 4. William Kelly

Categorie: Cartile Bibliei
 

Restul profeţiei constă în apeluri pline de indignare adresate de Duhul Sfânt conştiinţei din cauza răului din ce în ce mai mare din Israel – nu atât de mult judecat lui Dumnezeu pe o scară largă şi harul Lui la final, ci poporul Lui este făcut să privească la sine iarăşi şi iarăşi, fiecare categorie socială să se cerceteze în prezenţa Lui, care este răbdător faţă de ei, dar drept în căile Sale. Nu vreau să spun că nu vom găsi aici, în special la sfârşit, ceea ce va face Domnul în bunătatea Lui, dar sunt mult mai multe schiţe ale lui Israel sub aspect moral. Modul în care îi tratează şi ceea ce denunţă compară starea lor actuală cu trecutul lor, dar Duhul profeţiei se lansează şi în viitor. Aceasta vom vedea în restul profeţiei, care se încheie nu numai cu o chemare la pocăinţă, ci cu asigurarea pe care Yahve i-o dă lui Israel cu privire la îndurarea şi iubirea Lui şi la binecuvântările bogate. Astfel, ambele părţi se încheie cu Israel binecuvântat în lăuntru şi în exterior, pe pământ, spre lauda lui Yahve Dumnezeul lor, în final fiind un apel moral şi un avertisment (v. 14.9).

În această parte a doua, capitolul patru începe prezentând motivele plângerii împotriva lui Israel. Ei sunt chemaţi să-L asculte pe domnul pentru că are „are o controversă[1] cu locuitorii ţării; pentru că în ţară nu este adevăr, nici îndurare, nici cunoştinţă de Dumnezeu“. Este bine să reţinem aceasta. Ipocritul sau teoreticianul poate avea o oarece cunoştinţă dar nu are roade bune, dar la cei care sunt sinceri cunoaşterea lui Dumnezeu nu poate fi separată de căi sfinte şi drepte deoarece răul în practică se asociază cu necunoaşterea lui Dumnezeu. Dacă primul verset prezintă lipsurile care caracterizau starea lor, cel de-al doilea arată răutatea care se manifestă cu o energie uimitoare: „jurământul şi minciuna şi uciderea şi furtul şi adulterul s-au răspândit şi sângele atinge sânge“. Nimic altceva nu vedea profetul. Blasfemia împotriva lui Dumnezeu şi corupţia şi violenţa între oameni umplu întreaga scenă, şi aceasta chiar în ţara asupra căreia era continuu ochiul lui Yahve, acea ţară ai cărei locuitori de mai înainte El îi nimicise din cauza nelegiuirilor lor. „Pentru aceasta ţara jeleşte şi oricine locuieşte în ea va lâncezi, cu fiarele câmpului şi cu păsările cerurilor. Da, chiar peştii mării vor fi îndepărtaţi“. Dumnezeu a făcut ca sentimentele Lui să se reflecte în creaţia de pe pământ până şi în acelea care par a fi cele mai greu de controlat sau de influenţat de om. Aşa de mare era dezastrul şi nenorocirea sub mâna lui Dumnezeu din cauza păcatului lui Israel. „Dar nimeni să nu se certe şi nimeni să nu mustre, pentru că poporul tău este asemenea celor care se ceartă cu preotul“. Degeaba ar fi vorbit atunci omul pentru că Dumnezeu trebuia să se ocupe de poporul care l-a respins pe cel care vorbea şi judeca în numele Lui. De aceea distrugerea lor era iminentă şi va fi continuu „tu“ şi „profetul“ şi „mama ta“ – totul, rădăcina şi ramura. „Şi tu te vei poticni ziua şi profetul se va poticni cu tine noaptea; şi o voi nimici pe mama ta“.

„Poporul Meu este nimicit din lipsa cunoştinţei. Pentru că ai respins cunoştinţa şi Eu te voi respinge, ca să nu-Mi fii preot; pentru că ai uitat legea Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe fiii tăi“ (v. 6). S-ar părea că sensul adevărat este că Israel a încetat să mai fie aproape de Dumnezeu ca popor al Lui (v. Exod 19 ) şi nu că ar fi vorba despre fii ai lui Aaron care ar comite nereguli în slujire şi ar aproba păcatul. Nu este vorba de individualităţi ci de „poporul meu“, după cum pare să se vadă în propoziţia ce urmează după cuvântul „preot“. Vom auzi şi despre preoţi, dar aici este vorba de popor. „Cu cât s-au înmulţit, cu atât au păcătuit împotriva Mea: le voi schimba gloria în ruşine. Ei se hrănesc cu păcatul poporului Meu şi sufletul lor doreşte nelegiuirea lor. Şi ca poporul, aşa va fi şi preotul; şi voi cerceta căile lor împotriva lor şi le voi răsplăti faptele“. Aici se trece treptat de la popor la preot, care sunt identificaţi atât în răutate cât şi în pedeapsă la sfârşitul versetului 9 – acolo este nu „ei“ ci „el“. Ei erau asemenea în rău. Nici o clasă socială nu era neîntinată: şi poporul şi preoţii erau la fel de stricaţi. Datorită poziţiei pe care o aveau preoţii puteau fi mai vinovaţi decât poporul, dar sub aspect moral erau tot una. Dumnezeu însă nu poate să nu judece.

„Şi vor mânca şi nu se vor sătura; vor curvi şi nu se vor înmulţi, pentru că au încetat să ţină seama de Domnul. Curvia şi vinul şi mustul iau mintea. Poporul Meu îşi întreabă lemnul şi toiagul lor le vorbeşte, pentru că duhul curviei îi rătăceşte şi au comis adulter, departe de Dumnezeul lor“. Morala laxă şi poftele duc la idolatrie deoarece Satan se foloseşte de patimi pentru a-i ţine pe oameni să trudească sub jugul religiei lui. Vedem deci cât de bine se potriveşte necurăţia morală cu inima care umblă după dumnezei falşi. „Ei jertfesc pe vârfurile munţilor şi ard tămâie pe dealuri, sub stejar şi plop şi terebint, pentru că umbra lor este bună; de aceea fiicele voastre curvesc şi nurorile voastre comit adulter. Nu voi pedepsi pe fiicele voastre când curvesc, nici pe nurorile voastre când comit adulter; pentru că ei înşişi se trag la o parte cu curvele şi jertfesc cu prostituatele. Şi poporul care nu înţelege aleargă spre distrugere“.  

Indiferent de ce vor fi fost vinovaţi unul faţă de altul, cea mai mare vină a lor era păcatul împotriva lui Yahve, Dumnezeul lor. Şi aceasta dă ocazia avertismentului că ei îşi vor pierde caracterul de preoţi ca naţiune, adică acea apropiere deosebită de Dumnezeu. Mai mult, ruina lor trebuie să fie o chemare pentru Iuda spre luare aminte. Aceasta pe pune înainte starea lui Israel în vremea când Osea era pe pământ. „Chiar dacă tu, Israele, curveşti, măcar Iuda să nu se facă vinovat! Şi nu vă duceţi la Ghilgal, nici nu vă suiţi la Bet-Aven“. Este o aluzie la idolatria notorie a lui Israel cu principalele ei sedii, unde Dumnezeu dăduse odată naţiunii să-şi judece răul ei sau lângă locul unde strămoşul lor, prinţul lui Dumnezeu, primise de la El promisiunile harului. Totuşi nu era vorba de Betel (casa lui Dumnezeu), ci de stricăciunea din vecinătatea ei, Bet-aven (casa deşertăciunii). „Nici nu juraţi: «Viu este Yahve!»“ adăugând astfel ofensă împotriva Lui după ce adevărul Lui a fost profanat, pentru că idolatria nu este nicidecum mai mică, ba chiar este şi mai fără scuze când mărturiseşte numele Lui. Această recunoaştere a lui Yahve împreună cu încercarea de a-L amesteca pe El cu tot ce este contrar lui Yahve constituie principalul cap de acuzare, aceste fiind, în ochii lui Dumnezeu, cel mai grav lucru. Acelaşi principiu se aplică şi acum: dacă un răufăcător se zice a fi credincios, atunci păcatul lui nu este mai puţin urâcios, ci chiar mai rău. Pentru că nu poate exista un principiu mai imoral sau mai distructiv decât acela de a afirma speranţa creştină şi a-i face nume rău prin păcat. Dimpotrivă, judecata morală şi despărţirea de rău sunt ceea ce se cuvine pentru numele lui Dumnezeu, ca să nu mai spun de iubirea pentru suflet, a cărui eliberare şi restaurare o dorim. Pentru că avem a face cu voia lui Dumnezeu şi cu căile Lui, potrivit cărora credinţa omului şi mărturisirea numelui Domnului îl aşează pe un teren unde se aplică disciplina, unde nu este niciodată tolerat păcatul. Dar gândirea liberă şi laxitatea caracterizează aceste zile şi, sub pretextul harului, acestea sunt mari rele în ochii lui Dumnezeu.

Remarcaţi un alt principiu solemn în versetul 17, după ce Iuda este avertizat prin trista ruină a lui Israel: lor le sta înainte o ţară pustie de exil. „Efraim s-a alipit de idoli: lăsaţi-l!“ Dumnezeu pedepseşte atâta timp cât mai este un cât de mic sentiment, dar atunci când El încetează să cu disciplinarea celui vinovat, atunci totul s-a terminat sub aspect moral. Când lui Efraim sau altuia îl lasă în pace astfel, aceasta este pentru că nu mai are nici o speranţă şi lasă răul să meargă până la capăt fără a-l mai împiedica. „Băutura lor este acră; se dedau în totul curviei, conducătorii lui iubesc cu patimă ruşinea“ – adică se dedau la ceea ce aduce, în mod inevitabil, ruşinea. „Vântul l-a învăluit în aripile lui, şi ei se vor ruşina de jertfele lor“. Au refuzat să înveţe de la Dumnezeu în pace şi dreptate, aşa că trebuie să fie luaţi de vânturi şi risipiţi departe de vrăjmaşii lor şi acolo să se smerească pentru că au refuzat să se smerească atunci când erau în ţara lor.

[1] N. tr.) Cuvântul este „controversă“ în traducerile Darby, KJV şi Diodati, iar în NTLR este „acuză“

sursa: https://comori.org/