Categorie: Cartile Bibliei
Osea 3 prezintă un sumar şi mai concis al trecutului, prezentului şi viitorului lui Israel, dar această schiţă, aşa scurtă cum este. cuprinde trăsături noi şi izbitoare. Chiar şi evreii care recunosc că profeţii lor sunt inspiraţi divin mărturisesc că Osea 4 descrie exact starea lor prezentă, aşa cum este de multe secole: fără altar al lui Dumnezeu, dar şi fără idolatrie, fără nici o mângâiere prin preoţi adevăraţi, nici prin idoli, cu toate că ei tot se mai laudă că se alipesc de Yahve, în pofida păcatelor lor. Cât de orbi sunt că trec cu vederea faptul că ei nu mai sunt în relaţie cu Yahve şi că numai după ce va lua sfârşit îndelunga stare anormală din prezent îl vor căuta pe Dumnezeul lor!
După cum am spus, acest capitol încheie partea introductivă a profeţiei. Osea este se ocupă în continuare cu planurile lui Dumnezeu. „Şi Yahve mi-a zis: «Du-te din nou, iubeşte o femeie iubită de un prieten şi adulter㻓. Din nou avem cel mai dureros contrast dintre obiectul afecţiunii Domnului şi josnica purtare a lui Israel reprezentată de Gomer, care i-a fost necredincioasă profetului, după cum înainte de căsătorie s-a sugerat că avea să fie. Exactitatea limbajului şi curăţia slujitorului lui Dumnezeu care a primit un ordin atât de deosebit sunt extrem de frumoase. Ea nu mai este numită „soţia ta“, ci „o femeie“, dar necurăţia ei a fist după căsătorie, aşa că ea este numită pe drept adulteră. I se spune să meargă din nou să o iubească pe acea femeie iubită de „un prieten“. Nu este vorba de iubirea conjugală, dar ea trebuia să fie iubită, aşa cum a şi fost: păcatul ei nu găsea nici o scuză în vreo lipsă de afecţiune. Îndemnul nu era în felul oamenilor, nici măcar după regulile legii care prevedea cum să se poarte Israel. Era har şi era „aşa cum este iubirea lui Yahve pentru fiii lui Israel, deşi ei se întorc spre alţi dumnezei şi iubesc turtele de stafide“. În legătură cu relaţia dintre turte şi idolatrie vedeţi Ieremia 7 .18 şi 44.19. Preţul, jumătate în orz, jumătate în bani, este acela al unei sclave, fapt ce arată la ce degradare a ajuns femeia vinovată, sigur că nu este o zestre, din vreme ce ea era deja măritată cu el. Şi profetul i-a zis „Rămâi pentru mine multe zile, să nu comiţi adulter şi să nu fii a altuia, şi voi fi şi eu pentru tine“. Adică nu era nici în păcat, nici în relaţia de căsătorie legală, ci inima lui şi grija lui era nu „a ei“ în calitate de soţ, ci „spre ea“ în afecţiune ca un prieten. Semnificaţia acestui fapt în legătură cu Israel este explicată în ceea ce urmează: „Pentru că fiii lui Israel vor rămâne multe zile fără împărat şi fără căpetenie şi fără jertfă şi fără stâlp şi fără efod sau terafimi. După aceea fiii lui Israel se vor întoarce şi-L vor căuta pe Yahve Dumnezeul lor şi pe David, împăratul lor, şi se vor întoarce cu frică la Yahve şi la bunătatea Lui, la sfârşitul zilelor“.
Aici sunt multe aspecte importante pe care nu le-am fi putut înţelege nici din primul capitol, nici din al doilea. Am văzut poziţia generală până la sfârşitul Osea 1 , iar în Osea 2 am avut câteva detalii despre Israel, dar Osea 3 ne furnizează dovada solemnă a umilirii lui Israel, care avea să implice o izolare specială şi avea să fie nu ceva trecător, ci o stare care se prelungeşte mult, iar în final harul va binecuvânta mai mult ca oricând. „Pentru că fiii lui Israel vor rămâne multe zile“. Acest fapt nu putea fi dedus din capitolele precedente, aşa că imaginea ar fi fost incompletă fără acest cuvânt. Apoi, fidel ţelului divin, Duhul lui Dumnezeu ne prezintă în aceste câteva cuvinte destul de mult pentru a întâmpina obiecţiunile celui care s-ar plânge că creştinismul presupune o perioadă atât de imensă de orbire şi depărtare de Dumnezeu pentru Israel. Răspunsul este că profetul evreu spune atât şi că, prin aceasta, Domnul lasă loc pentru tot ce trebuie să intervină între timp. Nu că „multe zile“ ar însemna, în mod necesar, secole, dar, pe măsura trecerii timpului se poate vedea că aceasta a fost prevăzut şi prezis.
Dar aceasta nu este totul, deoarece ei vor fi „fără împărat şi fără căpetenie şi fără jertfă şi fără stâlp şi fără efod sau terafimi“. Deci ei nu aveau să-şi facă statui sau imagini idolatre, cum făcuseră atât de des înainte de captivitate, dar vor fi şi fără efod, semnul distinctiv al veşmintelor preoţeşti, astfel încât ei nu se vor întoarce la divinităţile tutelare cum făceau ei pentru a ghici viitorul. Nu vor avea un rege, ca înainte de captivitate, nici o căpetenie, cum au avut la întoarcerea din Babilon. După aceea Israel nu a avut nici una după aceea şi până şi iudeii au pierdut ceea ce aveau la scurt timp după venirea lui Hristos. Şi aveau să fie şi „fără jertfă“, deci atât religia lor cât şi politica lor lua sfârşit, pentru că ce mai este legea fără jertfă? Astfel, aceasta este o stare mult mai adevărată acum, după ce Mesia a fost respins, decât a fost în perioada de tranziţie, când Mesia a venit la ei, deoarece atunci, chiar dacă nu aveau un rege, aveau totuşi un fel de căpetenie. Sigur că, în zilele Domnului, acea căpetenie era subordonat autorităţii Imperiului roman. Ei aveau să fie nu numai fără închinare către Dumnezeul cel adevărat, ci şi fără dumnezeii falşi cărora le căzuseră victimă în trecut. Este clar că aceasta descrie starea lui Israel din prezent – cel mai anormal spectacol pe care l-a văzut lumea – un popor care secol după secol îşi continuă existenţa fără a avea nici unul din acele elemente care se presupune că ar fi esenţiale pentru a menţine în existenţa unui popor. Ei au încetat să mai aibă rege sau căpetenie şi nu au nici pe Dumnezeu, nici vreun idol. Nu pot aduce jertfe pentru că nu au pe nimeni care să fie cunoscut ca fiind preot. În parte de la captivitatea în Babilon şi complet de la distrugerea Ierusalimului de către Titus, ei sunt literalmente fără acele genealogii pe care preoţii trebuiau să le aibă şi să le poată dovedi pentru a avea dreptul să slujească în locul sfânt. Indiferent ce ar pretinde ei, nu pot dovedi nimic, dar totuşi sunt ţinuţi de Dumnezeu.
Astfel, într-un singur verset din profetul nostru avem cea mai completă imagine a stării în care sunt ei în prezent, pe care nici un evreu nu o poate nega ca reprezentând starea lor actuală[1]. Cu cât sunt mai sinceri, cu atât ei trebuie să recunoască mai mult veridicitatea acestei reprezentări. Acum, ideea că Dumnezeu nu va avea nici o relaţie specială cu ceva de pe pământ – în sensul de a urmări în mod special ceva anume spre gloria Sa – este o noţiune monstruoasă, vrednică doar de cel mai excentric visător epicurian, pentru că ar fi practic negarea Dumnezeului cel viu. Prin urmare, faptul că Dumnezeu ar folosi această pauză în relaţiile Lui cu Israel pentru a împlini alte planuri este cel mai simplu lucru, pe care îl putem înţelege cu toţii. Evreul va mărturisi în cele din urmă că nu a avut nici o scuză pentru necredinţa pe care a manifestat-o în căile lui şi în gândurile lui greşite, el având aici aspectele negative ale tabloului, starea lui enigmatică, ca popor al lui Dumnezeu care totuşi nu este poporul Lui, ca naţiune fără guvern, şi, chiar mai ciudat, fără dumnezei falşi, dar în acelaşi timp şi fără Dumnezeul adevărat, fără preot şi fără jertfă. Duhul lui Dumnezeu prezintă în Noul Testament aspectele pozitive, unde avem chemarea naţiunilor şi, în cadrul ei, chemarea celor credincioşi pentru a alcătui biserica, trupul lui Hristos.
Dar, peste toate acestea, ultimul verset ne mai face încă o dezvăluire deosebită, pe care numai cine are prejudecăţi o poate trece cu vederea, aceea că Dumnezeu nu a încheiat definitiv cu Israel ca atare. Deci nu este adevărat că fiii lui Israel sunt încorporaţi în creştinătate. Se spune că după aceea ei se vor întoarce (nu că se vor schimba sau că se vor converti – v. 5) şi Îl vor căuta pe Yahve, Dumnezeul lor. Aceasta nu este o descriere a faptului că ar deveni mădulare ale lui Hristos sau că ar primi revelaţiile Noului Testament. Ei, ca naţiune, nu vor alcătui niciodată trupul ceresc al lui Hristos, nici în întregime, nici în parte. Prin harul lui Dumnezeu ei vor fi mântuiţi prin credinţa în Domnul Isus, dar aceasta mai curând potrivit măsurii promise părinţilor lor decât cum este pentru noi acum, aceasta având loc odată cu schimbarea care va avea loc la începutul împărăţiei Domnului. Comparaţi cu Isaia 11 , Luca 1 şi Romani 11 . Sigur că acum evrei trec la creştinism în mod individual şi sunt scoşi din starea iudaismului, dar există o altă stare viitoare, deosebită sub mai multe aspecte materiale de orice a fost şi este, deşi există un singur Mântuitor, un singur Duh şi un singur Dumnezeu şi Tată. „După aceea fiii lui Israel se vor întoarce şi-L vor căuta“ nu Capul glorificat în cer, nici evanghelia, ci „pe Yahve, Dumnezeul lor“. Sigur că este acelaşi Dumnezeu, dar este în relaţie cu ei ca Yahve. Nu este revelaţia numelui Său ca Mesia (când a fost respins, şi mai ales a murit şi a înviat) cunoscut ca „Tatăl Lui şi Tatăl nostru, Dumnezeul Lui şi al nostru“. Nu este nici numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, în care suntem botezaţi cu apă. Aici este mai curând forma şi măsura care le-a fost promisă în vechime ca naţiune. Pe scurt, este Dumnezeu făcut cunoscut în felul specific evreilor. Şi ceea ce confirmă aceasta este expresia ce urmează: „şi pe David, împăratul lor“ – aceeaşi persoană, Însuşi Mesia, care întruneşte ambele glorii în persoana Lui, deşi, bineînţeles, pe cea de mai înainte nu în mod exclusiv.
Evident că starea care ne este prezentată este deosebită de creştinism. Expozitorii Targum şi cei rabinici recunosc că David înseamnă aici Mesia. „Şi se vor întoarce cu frică la Yahve şi la bunătatea Lui, la sfârşitul zilelor“. Astfel, în acest pasaj ne este prezentată clar nu numai starea anormală a lui Israel din prezent ci şi restaurarea lui viitoare şi binecuvântarea lui mai mult ca niciodată[2]. Dacă „zilele din urmă“ înseamnă, potrivit binecunoscutei reguli a lui Kimchi şi al altor învăţători evrei, zilele lui Mesia, Noul Testament demonstrează că această chestiune trebuie să fie decisă dacă este vorba despre zilele primei Sale veniri sau cele din a doua venire. Contextul arată că în Vechiul Testament aceste zile sunt privite întotdeauna ca fiind zilele domniei Lui cu putere şi glorie; dar diferite părţi ale Vechiului Testament, din Psalmi şi profeţi mărturisesc despre profunda Lui umilire şi moartea Lui la fel de clar ca şi despre domnia Lui peste Israel şi peste întregul pământ. Şi evreii şi naţiunile greşesc destul de mult, chiar dacă nu în aceeaşi măsură, pentru că le lipseşte acea inteligenţă a sufletului sincer, care nu încurcă Noul Testament cu Vechiul.
[1] N. tr.) Chiar dacă din 1948 există statul Israel, s-ar putea oare spune că în forma actuală de republică parlamentară, ei au o „căpetenie“ sau un „principe“? Ca să nu mai vorbim că numai o mică parte din evreii din lume trăiesc în statul Israel.
[2] N. a.) Dr. Henderson redă ultima propoziţie „tremurând se vor grăbi la Yahve şi la bunătatea Lui“. Bunătatea Lui va atrage sufletele, dar le va şi copleşi. Este un sentiment real şi evlavios care se potriveşte relaţiei lor, dar care nu este potrivit pentru un creştin, aşa că Noul Testament nu vorbeşte niciodată exact la fel. A forţa scripturile arată lipsă de înţelepciune şi lipsă de credinţă.
sursa: https://comori.org/