"Osea. Capitolul 12"

Categorie:  Cartile Bibliei
 

Osea 12 continuă cu mustrarea lui Efraim şi îl acuză pe Iuda că L-a ofensat. Astfel, Iacov este prezentat nu numai ca neascultător în fiii săi, ci ca fiind personal obiect al planurilor divine, pentru ca prin exemplu lui să dea în prezent sfaturi poporului. Un apel extrem de interesant este unde Yahve face apel nu atât la conştiinţa poporului Său, nu atât făcându-le cunoscut cât de mult Îl doare că îi loveşte, ci îi îndeamnă stăruitor să-şi amintească de îndurările de care a avut parte părintele lor Iacov în trecut, ca ele să fie lecţii pentru fiii lui. Câte suflete oare nu au fost întoarse la Dumnezeu când şi-au amintit de bucuriile pe care le-au gustat odată şi pe care le-au uitat demult? Yahve va folosi orice mijloace pentru a face ca poporul Său să se întoarcă la El. Astfel, aici le aminteşte de Iacov. „Efraim se hrăneşte cu vânt“ – ce nebunie! „Şi urmăreşte vântul de răsărit“ – exact cel mai uscat şi mai fierbinte dintre toate. „Toată ziua înmulţeşte minciunile şi pustiirea“ – rele înşelătoare care îşi au răsplata şi acum şi în final. „Şi ei fac legământ cu Asiria, şi untdelemnul este dus în Egipt“. Le-ar place din nou să atragă favorurile celor puternici, dar inima lor plină de înşelăciune, călcarea legământului şi faptul că ei căutau să câştige de partea lor Egiptul dând daruri i-a făcut pe asirieni să le fie şi mai vrăjmaşi, astfel încât eforturile de a folosi o putere împotriva celeilalte nu au reuşit. Aşa ceva este nevrednic de un om, cu atât mai nevrednic este pentru poporul lui Dumnezeu!

„Domnul are o controversă şi cu Iuda şi va cerceta pe Iacov după căile lui; îi va răsplăti după faptele lui“. Nu numai Efraim ci şi Iuda era pe aceeaşi cale, chiar dacă nu ajunsese încă la fel de departe. Aceasta oferă prilejul de a aminti legătura dintre ei prin aceea că au un strămoş comun. „În pântece, el a apucat călcâiul fratelui său şi în tăria lui s-a luptat cu Dumnezeu“. Chiar de la început Iacov a făcut ceea ce arăta dorinţa de a-l înlătura pe fratele său, chiar înainte de a se fi dezvoltat caracterul lui, dar, pe de altă parte, Dumnezeu aminteşte ce a făcut harul când i-a dat putere peste ceea ce era el în slăbiciunea lui naturală. Când a fost lovit în tendonul de la coapsă el a fost întărit de Dumnezeu pentru a învinge îngerul şi a căpătat numele care este garanţia binecuvântărilor harului şi a victoriei seminţei lui Avraam. „Da, s-a luptat cu Îngerul şi a învins; el a plâns şi i-a făcut cerere“. Cum? Să fie acela omul care tremura şi plângea de teama lui Esau? Acelaşi om, cu aceeaşi ocazie, când avea o mulţime de planuri, deşi nu fără rugăciune, alarmat de venirea lui Esau, a învăţat că harul este suficient şi că puterea aceasta se arată desăvârşită în slăbiciune. „L-a găsit în Betel şi acolo El a vorbit cu noi, chiar Domnul Dumnezeul oştirilor; Domnul este amintirea lui. Iar tu, întoarce-te la Dumnezeul tău! Păzeşte îndurarea şi judecata şi aşteaptă pe Dumnezeul tău neîncetat!“ Ce reproş care seacă găsim în versetele 7 şi 8! „El este negustor (Canaan), în mâna lui sunt cântare ale înşelăciunii; îi place să asuprească. Şi Efraim a zis: «Totuşi am ajuns bogat, mi-am dobândit avere; în toate ostenelile mele nu vor găsi nici o nelegiuire sau păcat»“.

În versetul 9 Yahve leagă eliberarea lui Israel din Egipt cu îndurarea pe care o va arăta în ceea ce este ilustrat prin sărbătoarea corturilor, iar în versetul 10 El le reaminteşte de această mărturie extraordinară când ei erau ruinaţi din cauză că încălcaseră legea şi Îl părăsiseră pe El; în versetul 11 El le pune înainte starea lor jalnică şi mărturia falimentară prin idolatria lor. Apoi, în versetul 12, Iacov este încă o dată prezentat ca pentru a-i mustra: cel care a fugit în slăbiciune, dar a slujit cu fidelitate – trist contrast cu fiii săi. Cu toate că prin cuvântul şi puterea lui Dumnezeu fusese scos din Egipt, Efraim L-a provocat la mânie şi de aceea Domnul avea să lase vina sângelui să se abată asupra lui şi să-i răsplătească.

sursa: https://comori.org/