Categorie: Cartile Bibliei
Din nou Galateni 5:19-26
Sfârşitul capitolului precedent ne-a arătat pe de o parte faptele cărnii, şi pe de altă parte roadele Duhului, cu porunca formală foarte solemnă pentru copiii lui Dumnezeu ca, dacă trăiesc prin Duhul (ceea ce este în mod necesar cazul, dacă sunt copii ai lui Dumnezeu), trebuie de asemenea să umble prin Duhul. Este în zadar să vorbim de privilegiile noastre, dacă suntem indiferenţi la umblarea noastră practică. Nu putem avea viaţa prin Duhul Sfânt, fără a fi în acelaşi timp obligaţi prin declaraţiile cele mai solemne, după care Duhul Sfânt trebuie să fie şi marea forţă directoare a umblării noastre. Acţiunea nu este decât expresia exterioară a unui principiu interior. În mod absolut, numai Dumnezeu poate şti dacă este viaţă: pentru oameni, umblarea este arătată înaintea lor. Apoi, după îndemnul (5:26) de a se păzi de glorie deşartă, sub orice formă ar fi - provocare sau invidie - capitolul 6 abordează un nou domeniu.
Capitolul 6:1 - Voi care sunteţi spirituali
„Fraţilor, chiar dacă va fi căzut un om în vreo greşeală, voi, cei spirituali, îndreptaţi pe unul ca aceasta cu duhul blândeţii, fiind atent la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu” (6:1). Să presupunem că cineva se rătăceşte complet şi este surprins în mod sigur într-un rău evident; ce să facem atunci? În ciuda acestora, Duhul Sfânt subliniază că cei care sunt spirituali trebuie să îndrepte „pe unul ca acesta cu duhul blândeţii”. Iată o expresie într-adevăr foarte importantă!
Învăţăm apoi care sunt cei mai îndreptăţiţi pentru a face faţă nevoii într-un caz de cădere prin lipsă de vedere şi de dependenţă de Dumnezeu. Este obligaţia tuturor pe un plan general; dar care sunt cei pe care Duhul Sfânt îi constrânge să acţioneze cum se cuvine în privinţa unui asemenea caz? „Voi, cei spirituali”. Dar cel care este născut din Dumnezeu nu este în mod necesar spiritual. A trăi prin Duhul este un lucru foarte diferit de a fi spiritual. O persoană spirituală nu numai că trăieşte prin Duhul, ci umblă prin Duhul. Fireşte, este supusă aceloraşi neputinţe ca şi ceilalţi oameni, şi poate arăta ocazional ceea ce este al firii; dar prin harul lui Dumnezeu, în mare şi în chip evident, a învăţat să judece eul şi nu să-l cruţe, să discearnă mai ales în ea însăşi orice depărtare de Domnul şi să o mărturisească sincer şi cu umilinţă înaintea lui Dumnezeu. O consecinţă a acestei judecăţi obişnuite de sine, este o gingăşie mult mai mare când se ocupă de păcat la alţii. Asemenea creştini pot avea o pricepere ascuţită, dar când este vorba de ceea ce este real şi foarte grav - ceva mergând până la a-i face pe mulţi să înceteze să se ocupe, ca într-un caz fără speranţă şi care îi face să creadă că persoana s-ar putea chiar să nu fie deloc creştină - aceşti creştini, pentru că ştiu mai bine subtilitatea cărnii, cât şi harul lui Dumnezeu, sunt capabili să se bazeze pe bunătatea Sa; sunt persoanele potrivite pentru a se ocupa de rău şi de restaurarea unui asemenea suflet. În cazurile care cer un tratament plin de har, veţi găsi deci întotdeauna că trebuie să acţioneze cei care sunt spirituali, nu cei care se poticnesc uşor, sau care au tendinţa de a fi indulgenţi cu carnea şi de a se îndepărta de Domnul. Unii ar considera că mai degrabă aceştia din urmă ar acţiona probabil cu compasiune faţă de cei care se poticnesc; dimpotrivă, cei care sunt chemaţi la această sarcină sunt cei care umblă cu grijă, în judecata de sine ca regulă generală, şi care sunt păziţi astfel de a greşi, pentru că au obiceiul să se sprijine pe un Domn credincios. Puterea care îi păzeşte să se rătăcească, este tocmai cea care le dă să înţeleagă harul lui Dumnezeu şi să se folosească de aceasta spre folosul altora. Deci acelora li se spune să-l îndrepte „pe unul ca acesta cu duhul blândeţii”.
Capitolul 6:1b şi Filipeni 2:3 - A-l considera pe fratele tău mai presus de tine
El mai adaugă: „Fiind atent la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu”. Este tocmai ceea ce omul spiritual va avea prezent în minte. El are sentimentul profund al propriei sale slăbiciuni, şi este deci mai prompt în a-i considera pe alţii superiori faţă de el însuşi. Cum se face aceasta? Nu este vorba fireşte, ca cel care a făcut progrese în căile lui Dumnezeu, să considere cunoaşterea unui copil mic ca fiind superioară alei sale. În Biserică, există pe de o parte cei care sunt puţin preţuiţi (1. Corinteni 6:4 ) şi pe de altă parte, oamenii care au o judecată deprinsă şi spirituală. Dar nu trebuie să credem că toţi sunt la fel de înţelepţi, puternici şi onorabili. Aceasta nu ar fi credinţă, ci fanatism, ceva contrar oricărui gând drept. În ce sens deci trebuie să îi considerăm pe alţii superiori nouă înşine (Filipeni 2:3b )? Un credincios oricât ar fi de puţin spiritual, când se gândeşte la el însuşi, resimte cât este de departe de ce era Hristos; este ceva obişnuit pentru el să aibă înaintea lui cât de mult greşeşte, chiar în aspectele căii lui, pe care o doreşte sub privirea lui Dumnezeu. Dar când îl priveşte pe fratele său, chiar pe cel mai slab posibil şi îl vede ca pe un preaiubit al lui Hristos, pe deplin acceptat de sentimentele iubitoare ale Tatălui şi obiect al acestora, aceasta face să izvorască atât dragostea, cât şi aversiunea de sine. Dacă deci harul este la lucru, ceea ce urcă imediat la inimă, este ceea ce este asemenea lui Hristos într-un alt sfânt şi ceea ce nu se aseamănă lui Hristos în sine însuşi. nu este vorba de a face eforturi pentru a întreţine sentimente înalte cu privire la aproapele său, nici de a-i vedea cum nu sunt, ci de a creşte într-adevăr ceea ce este adevărat despre ei şi în paralel, de a avea sentimente corecte faţă de noi înşine. Dacă ne gândim la ceea ce este un sfânt în Hristos şi pentru Hristos şi la ceea ce va fi prin intermediul lui Hristos, atunci inima înţelege minunea dragostei Sale şi ce mare importanţă dă Domnul acestui sfânt; dar când privirea este întoarsă asupra sinelui, ceea ce revine în memorie cu umilire, este toată nevrednicia căilor şi sentimentelor şi carenţelor noastre. Este de asemenea ceea ce vine în gândurile noastre când luăm seama la noi înşine, de teamă de a nu fi noi înşine ispitiţi (6:1b), cu această diferenţă, că nu este vorba atât de a considera ceea ce am fost, ci mai degrabă de ce trebuie să ne temem şi împotriva a ceea ce trebuie să veghem.
Capitolul 6:2 - Legea lui Hristos
În versetul următor, îi îndeamnă să-şi poarte „poverile unii altora”. Multe lucruri apasă asupra copiilor lui Dumnezeu: dificultăţi, încercări, motive de tristeţe, lucruri care au forma infirmităţilor, circumstanţe de natură variată şi penibilă. Ori dacă dorim să arătăm că sfinţii au valoare pentru noi, nu trebuie să pierdem prilejurile. „Purtaţi-vă poverile unii altora şi împliniţi astfel legea lui Hristos” (6:2). Coborâţi-vă şi ocupaţi-vă de ceea ce îl face să geamă pe fratele vostru. Cele zece porunci pot să nu o ceară, dar veţi împlini astfel legea lui Hristos. Aceea este legea pentru creştini. Nu este vorba de legea lui Moise, deşi ea este legea lui Dumnezeu şi este întotdeauna măsura după care lucrează Dumnezeu în privinţa omului firesc: într-adevăr, Dumnezeu se ocupă aici de cei care trăiesc prin Duhul, în timp ce la Sinai legea nu a fost dată omului spiritual, ci unui popor carnal, adică lui Israel. Legea se ocupă de omul firesc şi prin urmare, de ceea ce este rău în el. Cine poate spune omului nou: „Să nu ucizi”; „Să nu furi”? Omul nou pofteşte el vreodată, sau comite adulter? Ideea poartă semnul asupra ei înşişi că toată teoria este falsă. Legea celor zece porunci nu a fost niciodată adresată în niciun fel, omului nou. Omul nou se poate folosi de ea; dar aceasta este cu totul diferit de a se ocupa de ea ca exprimând propria lui responsabilitate înaintea lui Dumnezeu. Dacă suntem sfinţi, nu lucrăm ca să avem viaţă, ci trăim ca să facem voia Domnului nostru, fără să apese asupra noastră vreun gând ca moartea sau blestemul.
Pe voi care insistaţi să fie o regulă a legii, vă întreb: ce este această „lege a lui Hristos”? Hristos S-a ocupat întotdeauna de alţii. Nu a făcut niciodată voia Lui proprie, în niciun alt act din viaţa Sa. Iată exact ce înseamnă să fii sfânt în dragoste (Efeseni 1:4 ), ceea ce a fost Hristos: ascultător şi ţinând adevărul în dragoste (Efeseni 4:15 ), este ceea ce a caracterizat toată existenţa Sa aici jos. Să presupunem că ar trebui să ne împlinim toate sarcinile pur şi simplu deoarece credem că este drept: ar fi tot rău. Ca şi creştin, aş pierde în ceea ce este inerent apropierii lui Dumnezeu, pentru următorul motiv simplu: a ne face pur şi simplu datoria pentru că este datoria noastră, nu este decât orgoliu adus idolului celui mai ascuns al inimii. A face ceea ce consider eu că este bine, poate deci să nu valoreze mai mult decât o răzvrătire subtilă împotriva lui Dumnezeu. Nu am niciun drept să-mi aleg propria cale. Sunt în ascultare şi iau înaintea Lui locul creaturii şi mai mult, dacă sunt copilul Lui şi dacă mă recunosc ca atare. Întrebarea este deci: Care este voia Tatălui meu? În ce fel infinit de frumos a arătat-o Domnul nostru, chiar înainte de a intra în partea publică a slujirii Sale. El avea întotdeauna conştiinţa propriei Sale relaţii, şi aceasta în sensul cel mai înalt: „Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” (Luca 2:49 ). Aşa a fost în toate situaţiile. Consideraţi-L mai târziu în misiunea Sa. Chiar într-un lucru care făcea apel atât de tare la afecţiunile Sale ca om, când murea Lazăr, de ce a mai rămas două zile în locul unde Se afla, după ce a aflat că era bolnav? El nu se mărginea să lucreze doar pe baza a ceea ce era drept, şi a dragostei Sale faţă de cel pe care îl iubea; înainte de a merge, avea mai întâi nevoie de porunca Tatălui Său.
Aceasta avem nevoie să ne amintim. Cu legea dată la Sinai, Îl avem pe Dumnezeu cerând ceea ce îl condamnă pe păcătos. Dumnezeu nu Se descoperea acolo ca Tată. Luaţi exemplul suveranei Imperiului Britanic: îşi trimite armata afară ca să atace un duşman străin, sau rosteşte un cuvânt cu autoritate pentru a trata cazul unei provincii rebele. Cine ar pretinde că acţionează atunci ca mamă? Cine ar afirma că ea se arată atunci în raporturile ei cu copiii săi? Ca suverană acţionează astfel, şi ca suverană faţă de nişte supuşi rebeli. La Sinai era o naţiune, supuşi rebeli ai lui Dumnezeu; şi acolo, în mijlocul tunetelor şi fulgerelor, şi a unei voci şi mai cumplite (Evrei 12:19-21 ) Dumnezeu proclama ceea ce trebuia să ceară de la Israelul vinovat. Dar cum vorbeşte Dumnezeu acum, El care a vorbit atunci în mod atât de teribil? Prin Fiul Său (Evrei 1:2 ). Este acelaşi Dumnezeu, dar cu voce diferită! Dumnezeu Îşi menţine în continuare dreptul şi titlul, nu numai pentru a pune în evidenţă ceea ce a rostit în legătură cu Israelul de altădată, ci şi pentru a introduce ceea ce este nou. Ce ar însemna un nou legământ dacă nu l-ar face vechi pe cel care îl preceda? (Evrei 8:13 ).
La fel, aici avem legea lui Hristos (6:2) în contrast marcat cu legea lui Moise, care avea de-a face cu carnea rebelă. Legea lui Hristos îi călăuzeşte pe cei care trăiesc prin Duhul şi care trebuie să umble prin Duhul, dar care, cu toate acestea, au încă o fire rea. Dar cum vor fi ei întăriţi în firea nouă şi cum o vor birui pe cea veche? Apostolul le îndreaptă imediat privirile către Hristos, şi le spune: „Purtaţi-vă”, etc. (6:2). Aceasta este maniera plină de dragoste şi fără egoism, de a împlini legea lui Hristos. Sufletul vostru să se intereseze de sfinţii care sunt în nevoie şi în strâmtorare; şi chiar dacă s-ar găsi acolo rău pozitiv, aceasta vă va arunca asupra lui Dumnezeu pentru a prezenta ceva venind de la Hristos, potrivit pentru a ridica sufletul care a alunecat în mocirlă. Apostolul introduce apoi cazul flagrant al unei persoane care cade în păcat, apoi dezvoltă subiectul. Dacă vreţi să ştiţi care este calea lui Hristos acum, şi care este voia lui Dumnezeu, iată ce făcea Hristos. El a venit într-o lume plină de rău şi de împotrivire faţă de Dumnezeu, plină de orgoliu şi vanitate, - şi ce a făcut El? El „umbla din loc în loc făcând bine şi vindecând pe toţi cei asupriţi de diavolul” etc. (Fapte 10:38 ). Deşi noi nu am putea face miracole, totuşi, în tot ceea ce, în duh, se aseamănă lui Hristos, orice credincios are întocmai acolo principiul moral al vieţii lui Hristos aici jos. Dacă Îl aveţi cu adevărat pe Hristos, Îl aveţi pe Hristos nu numai în ce priveşte ispăşirea, ci ca viaţa voastră. Cine crede în Fiul are viaţa eternă (Ioan 3:36 ); şi viaţa eternă este Hristos (Ioan 5:20 ), - la fel de adevărat cum, fiind născut din Adam în această lume, am primit o viaţă veche naturală care iubeşte răul şi care creşte în capacitatea ei de a face propria ei voie, pe măsură ce creşte în tărie. La fel, dacă eu cred în Hristos, această viaţă nouă este produsă, şi ea se dezvoltă în măsura în care sufletul se hrăneşte cu Hristos şi priveşte la El, şi în măsura în care meditează la cuvintele şi la căile lui Hristos.
Există o putere de asimilare comunicată astfel credinciosului de Duhul Sfânt. Cuvintele Domnului nostru sunt duh şi sunt viaţă (Ioan 6:63 ). Nu numai că ele încep prin a produce viaţa, ci o susţin şi sunt mijlocul vigorii sale. Este ceea ce ne arată apostolul Petru (1. Petru 1 ). El vorbeşte de sămânţa care nu se strică, „Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna” (1. Petru 1:23 ); apoi arată că tocmai acest cuvânt al lui Dumnezeu, care este mijlocul de a comunica viaţa, iniţial prin revelaţia lui Hristos, este şi mijlocul dat pentru a o întări şi a o înviora. De aceea îi îndeamnă, ca nişte prunci nou-născuţi, să dorească mult laptele spiritual curat al Cuvântului (2:2). Cuvântul lui Dumnezeu, este mai întâi folosit pentru a introduce viaţa în suflet, făcându-L cunoscut pe Hristos, este ceea ce menţine acum această viaţă, faptul de a se dezvolta şi o face să se exercite în mod înfloritor. Avem aici un mijloc: „Purtaţi-vă poverile unii altora şi împliniţi astfel legea lui Hristos” (6:2). Este ceea ce făcea Hristos când era aici jos. El nu căuta să-Şi placă Lui Însuşi (Romani 15:3 ). Nu a ales niciodată calea uşoară; dimpotrivă, ceea ce Îl preocupa pe Domnul Isus, erau toate cazurile de mizerie şi de păcat şi de durere, numai să fi fost voia lui Dumnezeu. Când a luat loc ca om pe pământ, exista o exercitare continuă a comuniunii între Domnul Isus şi Tatăl Său, spiritul de dependenţă al Dumnezeului viu, care nu lucra niciodată fără îndrumarea Tatălui Său. Ar trebui să fie la fel pentru sufletele noastre. Dacă ne dăm astfel silinţa să ne purtăm sarcinile unii altora, avem nevoie să aşteptăm la Dumnezeu în această privinţă, pentru a cunoaşte care este voia Domnului. Nu este vorba de lege, nici de porunci, ci de a ne purta sarcinile unii altora şi de a împlini astfel legea lui Hristos.
Capitolul 6:3 - A nu fi nimic, a ne socoti că suntem ceva
„Pentru că, dacă se socoteşte cineva a fi ceva”, etc. Acesta este efectul invariabil al legii acţionând asupra minţii. Ea presupune că omul are putere - în orice caz, că este încă în viaţă ca om în lume. Dar este tocmai ceea ce declarăm că nu mai mărturisim, mai ales prin botezul nostru. Într-adevăr, ce prezintă botezul creştinului? Este recunoaşterea lui Hristos mort şi înviat, şi că în moartea Sa, eu am murit faţă de judecata lui Dumnezeu. Am ieşit de pe scena oamenilor în viaţă pe pământ, şi sunt introdus în noua stare înaintea lui Dumnezeu; am început o viaţă nouă; am murit faţă de lucrurile pentru care trăiam altădată, şi sunt viu faţă de cele în privinţa cărora eram mort. În toate acestea îl face Hristos să intre pe cel care crede.
Este deci clar că, „dacă se socoteşte cineva a fi ceva, nefiind nimic, se înşală pe sine însuşi” (6:3). Legea nu zdrobeşte niciodată orgoliul omului; şi omul va suporta tot ce presupune că el poate face ceva; aceasta place oamenilor, care sunt cu atât mai satisfăcuţi de ei înşişi. Dar aceasta este ceea ce Evanghelia distruge chiar din rădăcină. Rezultă de aici că persoane extrem de satisfăcute de ele însele, când sunt aşezate pe terenul de a face lucruri mari pentru Dumnezeu, vor fi profund mâhnite şi rănite dacă li s-ar spune net despre incapacitatea lor de a-L sluji. Ce puţin ar suporta să li se spună că L-au adorat pe Dumnezeu în toată viaţa lor, şi că nu o vor putea face atât timp cât nu sunt născute din Dumnezeu! O asemenea învăţătură îi ofensează, pentru că face ca eul să nu fie nimic, şi ca Dumnezeu să fie totul; ea pune înaintea lor pericolul îngrozitor la care sunt expuşi, pierzarea lor. Dacă ar crede acest lucru, ar striga la Dumnezeu în această privinţă, şi ar privi la Dumnezeu pentru a avea viaţă nouă. Dar atât timp cât nu sunt născute din Dumnezeu! O asemenea învăţătură îi ofensează, pentru că face ca eul să nu fie nimic, şi ca Dumnezeu să fie totul; ea pune înaintea lor pericolul îngrozitor la care sunt expuşi, pierzarea lor. Dacă ar crede acest lucru, ar striga la Dumnezeu în această privinţă, şi ar privi la Dumnezeu pentru a avea viaţă nouă. Dar atât timp cât ne adresăm oamenilor cu principii legale, distincţia între ceea ce este al omului dintâi şi ceea ce este de la omul al doilea este mai mult sau mai puţin pierdută. Ne adresăm omului ca atare, şi nu îl tratăm ca fiind sau complet păcătos, sau complet un sfânt; se confundă cele două lucruri, şi atunci sufletele nu ştiu dacă sunt mântuite sau pierdute, dacă au trecut de la moarte la viaţă, sau dacă sunt încă sub mânia lui Dumnezeu. Iată motivul pentru care atâtea suflete, chiar credincioşi adevăraţi, suferă frecvent de nori sau de eclipse în viaţa lor. Rădăcina este abuzarea de lege. Este ceea ce lucra printre galateni, şi este ceea ce a imobilizat şi legat prin lanţurile păcatelor lor de atunci mii de copii ai lui Dumnezeu. Aceasta acţiona asupra cărnii lor şi îi făcea să gândească faptul că erau ceva, şi când în realitate nu erau nimic. Când credem că suntem ceva, este evident, după cum adaugă apostolul, că ne amăgim singuri. Nimic mai tranşant decât aceste expresii.
Capitolul 6:4 - Să-şi încerce propria faptă
Dimpotrivă, dacă se supuneau Cuvântului şi consimţeau că nu sunt nimic, ci Îl lăsau pe Dumnezeu să acţioneze, atunci apostolul adaugă: „fiecare să-şi încerce propria faptă”. Dumnezeu începe pe baza că noi nu suntem nimic, şi că înţeleptul trebuie să devină nebun, ca să înveţe să fie înţelept (1. Corinteni 3:18 ). Omului nu-i place aceasta, şi se împotriveşte acestui lucru; de unde rezultă că nu iese din stupiditatea sa. Dimpotrivă, dacă un om acceptă adevărul cu privire la propria sa ruină, va găsi întotdeauna că Dumnezeu este acolo, în adevărul dragostei Sale, dându-i viaţa eternă în Fiul Său. „Să-şi încerce propria faptă şi atunci va avea laudă numai faţă de sine însuşi şi nu faţă de altul” (6:4). Să presupunem că cineva examinează într-adevăr totul, şi îşi cercetează astfel deplin fapta: va avea laudă atunci numai faţă de el însuşi, şi nu faţă de altul. Aici apostolul dă o lovitură impresionând adânc: să îşi încerce propria faptă. Fără îndoială Domnul va recunoaşte ceea ce este o slujbă adevărată, dar ori de câte ori un om examinează şi îşi încearcă sincer fapta, nu este niciodată determinat să se laude, ci este în orice caz profund umilitor. Dar în sfârşit, la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală (6:9).
Capitolul 6:5 - Povară, condamnare, judecată - Ioan 5:24 ; 1. Corinteni 11:29-32 ; Evrei 9:27-28
Nu este vorba de mântuire
Apostolul conchide această parte a subiectului său printr-un alt cuvânt aparent paradoxal în comparaţie cu versetul 2: „Pentru că fiecare îşi va purta propria povară” (6:5). De fapt, avem aici două mari principii practice ale creştinismului: unul este dragostea, activă şi energică, purtând poverile altora; celălalt este responsabilitatea personală. „Fiecare îşi va purta propria povară”. Remarcaţi într-adevăr că nu este vorba aici de mântuire. Dacă un om ar trebui să îşi poarte propria povară în raport cu îndreptăţirea sa înaintea lui Dumnezeu, orice speranţă ar fi distrusă. „Nu intra la judecată cu slujitorul Tău”, spune psalmistul, „pentru că înaintea Ta niciun om viu nu este drept” (Psalmul 143:2 ). În această chestiune, dacă Dumnezeu intră la judecată cu mine, sunt pierdut. Se spune: „Nu intra la judecată” (nu cu un om păcătos, ci) „cu slujitorul Tău”. Este vorba de un om convertit sau regenerat. De aceea Domnul nostru prezintă un principiu cu totul diferit în problema de a şti dacă un om va fi lăsat să piară prin propria sa moarte, sau va fi eliberat prin puterea vieţii lui Hristos. El spune: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude Cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24 ). Veţi remarca faptul că în acest pasaj am folosit cuvântul „judecată” şi nu „condamnare”, ca în versiunea autorizată a regelui Iacob; intenţionat, pentru că este singurul sens adevărat al cuvântului. „Condamnare” este o eroare pozitivă. Cuvântul tradus în altă parte pe bună dreptate prin „condamnare” este total diferit. Astfel: „Deci acum nu este nicio condamnare pentru cei în Hristos Isus” (Romani 8: 1 ); nu este deloc acelaşi cuvânt. Dar câteodată, acolo unde Domnul nostru şi Duhul Sfânt spun „judecată”, traducătorii s-au hazardat să se îndepărteze de Cuvântul lui Dumnezeu, şi au introdus cuvântul „condamnare”.
Traducerea cuvintelor povară şi judecată
Nu se limitează doar la un pasaj. În revelaţia remarcabilă cu privire la cina Domnului în 1. Corinteni 11 , există o eroare foarte asemănătoare. Traducătorii [versiunii regelui Iacob] au introdus un cuvânt şi o idee a lor, perfect eronate: s-au hazardat să spună că „cel care mănâncă şi bea în chip nevrednic, îşi mănâncă şi îşi bea condamnarea” (1. Corinteni 11:29 ). Nu este adevărat. Dumnezeu spune că „îşi mănîncă şi îşi bea judecata”. Niciun judecător competent, niciun creştin obişnuit cu limbajul Duhului Sfânt, nu va nega aceasta, dacă va examina dovada în mod sincer. Tradiţia omenească explică pornirea anumitor persoane de a pune deoparte principii ale adevărului totuşi destul de clare. Pentru că nu este atât vorba de a decide după baze de critică a textului; ci o asemenea schimbare contrazice tot scopul Duhului Sfânt în acest pasaj. Ce le spune apostolul acestor corinteni? Aţi tratat foarte nevrednic cina Domnului, făcând din ea o masă obişnuită. Unii dintre voi au mers până la a-şi uita datoria în mod public, înfăptuind un păcat grosolan. Există o solemnitate deosebită în cina Domnului, ca şi în ziua Domnului. Cel care pretinde că ziua Domnului este sabatul, şi că cina Domnului se aseamănă unei porunci iudaice, nu a înţeles nimic din sensul a două instituţii creştine dintre cele mai caracteristice. Ziua Domnului diferă de orice altă zi, este ziua harului şi a învierii (sabatul fiind semnul creaţiei şi al legii). La fel este cu cina Domnului: prin ea Domnul pune înaintea creştinului eliberarea desăvârşită al cărei obiect este, sângele şi trupul frânt al lui Hristos, şi El dă mărturie sufletului său că scapă de orice condamnare. Dar, Acum, spune apostolul, voi care aţi mâncat şi aţi băut ca şi cum ar fi o masă obişnuită, aţi luat parte în chip nevrednic. Pentru că este posibil, pentru o persoană convertită, să mănânce şi să bea în chip nevrednic. Aceşti sfinţi din Corint luau cina cu uşurinţă, ceea ce dăduse prilej diavolului să aibă avantaj asupra lor, şi unii chiar se îmbătaseră. A face aceasta, spune apostolul, însemna să-şi mănânce şi să-şi bea judecata, şi nu cina Domnului. Consecinţa era că unii dintre ei erau bolnavi, şi alţii mureau. Le face cunoscut că Domnul îi judeca, şi Îşi ridica mâna asupra lor. Dar nu există nici cea mai mică îndoială că era vorba de judecată, şi nu de condamnare. Care era scopul Domnului în toate acestea? „Ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea” (1. Corinteni 11:32 ). „Pentru că, dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea” (v. 31-32). Scopul nu era să evite condamnarea, cum lasă să se înţeleagă versiunea autorizată a regelui Iacob, în legătură cu soarta la care erau expuşi corintenii. Citiţi judecată în loc de condamnare şi veţi vedea într-o lumină cu totul nouă acest pasaj. Puneţi acolo expresia nepotrivită, şi veţi distruge echilibrul în mod cu totul ireparabil; din clipa în care veţi reveni la sensul real, sugerat de nota marginală a versiunii engleze, totul devine clar. Ceea ce era înainte obscur şi vă tulbura sufletul, vă apare acum cu totul simplu, solemn, sfânt şi în acelaşi timp mângâietor. Dacă aţi tratat cu uşurinţă amintirea suferinţelor Domnului, sunteţi în pericol să cădeţi sub mâna Lui. Unii fuseseră chiar îndepărtaţi din această lume; dar aceasta „ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea” (1. Corinteni 11:32 ). Ceea ce lasă el să se înţeleagă, este că erau copii atât de răi, încât nu mai puteau fi lăsaţi în această lume. De aceea Dumnezeu le trimisese boli şi îi luase prin moarte.
Semnificaţia cuvântului krima = κριμα în 1. Corinteni 11 este strâns înrudită cu cuvântul krisis = κρισισ în Ioan capitolul 5. Ceea ce Domnul nostru învaţă în Evanghelie, este că oamenii trebuie să Îl primească de la Hristos unul sau altul dintre aceste două lucruri: viaţa sau judecata. Principala diferenţă, este că în Ioan cap. 5, judecata este actul final şi etern al judecătorului, în timp ce 1. Corinteni 11 vorbeşte despre exercitarea disciplineai în această lume. Cuvântul corect în Ioan 5:24 este „judecată” şi nu „condamnare”. Domnul nostru arată că El Însuşi este Cel care dă viaţa în comuniune cu Tatăl, şi că va fi singurul care va executa judecata. Acum El dă viaţa: oricine crede în El are viaţa; oricine Îl refuză trebuie să vină la judecată. Nimeni nu ar trebui să fie totodată obiectul vieţii şi al judecăţii. Motivul pentru care vor fi unii care vor veni la judecată, este că Îl resping pe Fiul lui Dumnezeu şi viaţa eternă în El. „Cine Îl are pe Fiul are viaţa” (1. Ioan 5:12 ). Aceasta este forţa cuvintelor Domnului nostru. Ei puteau întreba: cum putem avea această viaţă eternă? Prin ascultare? Printr-o poruncă a legii? Nici prin una, nici prin cealaltă. „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude Cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa eternă” (Ioan 5:24 ). Cel care aude şi crede în acest fel, ştie că Dumnezeu Se interesează de suflete - că doreşte să le aibă fericite şi fără păcat prin Domnul Isus Hristos. Dar este mai mult decât atât: „nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24 ). Este absolut acelaşi lucru ca în Evrei 9:27 : „ ... după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”. Este acelaşi cuvânt. Aceasta este partea omului, de care nu poate scăpa. Omul, ca atare, trebuie să moară şi să fie judecat. Dar, remarcaţi bine, este vorba de cel care trăieşte şi care moare ca un simplu om firesc. Nu se spune că aceasta este soarta rezervată creştinului. Dimpotrivă, mulţi creştini nu vor muri niciodată, niciun sfânt nu va suferi judecata eternă.
Trebuie să dovedesc ce spun aici şi prin alte pasaje. „Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh” (1. Tesaloniceni 4:16-17 ). Altfel zis, sfinţii în viaţă vor fi răpiţi cu morţii înviaţi în prealabil. Dar conform unui alt pasaj, „nu toţi vom adormi” (1. Corinteni 15:51 ). Oamenii trebuie să moară toţi; dar noi nu vom adormi toţi. Nu vom muri neapărat toţi; „şi noi vom fi schimbaţi” (1. Corinteni 15:52 ). Creştinii morţi sau în viaţă, toţi trebuie să fie schimbaţi, să fie asemenea Celui Întâi-născut (Romani 8:29 ), să fie glorificaţi în trupul lor. Dar nu toţi sfinţii vor fi părăsit această viaţă şi nu vor trebui deci să fie toţi înviaţi: creştinii găsiţi în viaţă când va reveni Hristos, vor fi răpiţi pentru a fi cu El, şi vor fi transformaţi imaginii Lui glorioase, fără a trece deloc prin moarte, la fel ca Enoh; vor fi transformaţi pe loc asemenea gloriei lui Hristos. Este ceea ce noi toţi, ca şi creştini, ar trebui să aşteptăm fără încetare, fără a şti când se va întâmpla aceasta. De aceea se spune: „Nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi” (1. Corinteni 15:22 ).
Şi ce se va întâmpla cu cei care L-au refuzat pe Hristos? Trebuie să fie toţi judecaţi. „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9:27 ). Dar mai este ceva: „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, aşa şi Hristosul, după ce S-a adus o singură dată jertfă, ca să poarte păcatele altora, Se va arăta a doua oară, fără păcat, pentru mântuirea celor care Îl aşteaptă” (Evrei 9:27-28 ). Aveţi acolo două porţiuni, două destine: cel al omului, care este moartea şi judecata; cel al creştinului, care este Hristos, sigura jertfă pentru păcate, şi care revine curând în glorie pentru mântuirea Sa finală şi completă, nu pentru judecată. Problema păcatului a fost reglată atât de complet la prima venire a lui Hristos, încât nu va fi ridicată niciodată nici cea mai mică întrebare cu privire la ea. Când El va veni din nou, „Se va arăta a doua oară, fără păcat [adică separat de păcat, nemaiavând nimic de-a face cu el], pentru mântuirea...” (Evrei 9:28 ). A suferit El Însuşi pentru păcat - l-a îndepărtat El Însuşi. Consecinţa este că orice credincios, oriunde ar fi el, oricare ar fi ignoranţa lui, are dreptul să-l aştepte pe Domnul, care va veni pentru el şi pentru toţi cei care au adormit în Hristos înaintea lui; credinciosul are dreptul să ştie că Hristos nu-l va chema niciodată la judecată, deoarece Hristos fiind judecat în locul său, şi îndepărtând păcatul pentru totdeauna prin jertfirea Lui Însuşi, Se va arăta a doua oară, fără păcat, pentru mântuirea credincioşilor. Dar în ceea ce-i priveşte pe cei care Îl refuză pe Hristos, departe de a nu veni la judecată, vor fi mai târziu înviaţi dintre morţi special pentru a face obiectul judecăţii. Aceasta este „învierea judecăţii” (Ioan 5:29 ). Ea are desigur ca rezultat condamnarea, dar termentul folosit de Scriptură este cel de „judecată”. Este acelaşi cuvânt ca mai sus. Scopul acestei învieri a celor răi este judecata. Şi care este caracterul învierii credinciosului? Viaţa [„învierea vieţii” (Ioan 5:29 )] - pentru ca aceeaşi viaţă care este dată acum sufletelor noastre, să-şi dea drumul şi să aibă dezvoltare deplină în trupurile noastre - pentru ca să fim deplin umpluţi de viaţa lui Hristos, trup şi suflet.
„Povară” este în legătură cu greutăţile vieţii
Aceasta este aşteptarea creştinului. De aceea, în acest verset 5 („fiecare îşi va purta propria povară”), nu este deloc vorba de a ne purta povara ca judecată. Dacă ar fi astfel, niciun singur suflet nu ar putea fi mântuit - niciunul nu o merită. Pentru că cine nu a fost vinovat de păcate, de păcate grave şi mortale? - de păcate pe care Dumnezeu nu le-ar putea ierta, afară doar dacă ar avea un mijloc perfect de a o face, un mijloc care să-I fie potrivit; şi îl are. Dar acest mijloc L-a costat pe Fiul Său, şi crucea Fiului Său; ori crucea este triumful lui Dumnezeu. La cruce a îndepărtat Hristos păcatul pentru totdeauna, pentru orice suflet care crede în El. De aceea când spune: „fiecare îşi va purta propria povară”, este doar în legătură cu greutăţile şi încercările vieţii practice. Amintiţi-vă, spune el, să vă purtaţi sarcinile unii altora; - dar, la urma urmei, fiecare trebuie să aibă de-a face cu Dumnezeu pentru el însuşi. Nimeni altcineva nu poate răspunde în locul nostru. Unii se folosesc de Evrei 13:17 („ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care vor da socoteală”) pentru a învăţa că slujitorii Cuvântului răspund pentru sufletele altora; dar este o absurditate, sau mai rău. Principiul este fals. Nu există ca cineva să dea socoteală pentru sufletul altuia. „Fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu” (Romani 14:12 ). Păcătosul trebuie să fie judecat; dar sfântul, la fel ca şi păcătosul, va trebui să dea socoteală pentru toate lui Dumnezeu. Domnul spune că cel credincios nu va veni la judecată: în sensul de a fi judecat pentru a vedea dacă va fi mântuit sau nu. Acesta nu va fi niciodată cazul unui creştin. Toate lucrurile vor fi arătate înaintea Domnului - nu numai păcatele pe care le-am putut comite când suntem credincioşi, ci şi cele pe care le-am comis când eram neconvertiţi. Am putea presupune că va fi mai îngrozitor decât s-ar putea spune. Dar să ne amintim de starea în care va fi credinciosul când va da socoteală pentru el însuşi lui Dumnezeu; când va fi asemenea lui Hristos - neavând niciun sentiment care să nu fie de la Hristos, nicio dorinţă care să nu fie pentru gloria lui Hristos; orice sentiment de ruşine va fi dispărut, şi nu va mai rămâne decât ceea ce este după Hristos. Gândul că Hristos ne va aşeza pe toţi în mod desăvârşit, că El Însuşi, în glorie, este răspunsul direct la orice anxietate a sufletului. Deşi toate acestea sunt adevărate, este important să păstrăm în minte că acum este în curs o judecată foarte activă. Tatăl observă căile noastre şi Se ocupă de noi; trebuie să ne examinăm căile zi după zi. Fiecare, sfânt sau păcătos, va trebui să dea socoteală pentru el însuşi lui Dumnezeu; puterea lui Dumnezeu va împlini aceasta într-un sens sau altul; într-unul, pentru condamnarea sa deplină, într-altul, pentru a afla cât de dator este harului lui Dumnezeu în modul cel mai absolut. Dar este un lucru diferit de judecată. Nu vom putea insista prea mult asupra faptului că apare înaintea judecăţii lui Hristos, nu este neapărat o judecată. Niciun cuvânt al Scripturii nu poate pune niciodată deoparte acest adevăr că „cel care... crede... nu vine la judecată” (Ioan 5:24 ). Dumnezeu nu Se contrazice niciodată. Că fiecare trebuie să îşi poarte propria povară, se referă la responsabilitatea noastră. Ce minunat este că am terminat cu responsabilitatea noastră ca oameni, şi avându-L acum pe Hristos, o nouă responsabilitate începe pentru noi. Trebuie să ne purtăm acum ca cei care au viaţa eternă, care nu Îşi aparţin lor înşile, ci Celui care a murit şi a fost înviat pentru ei (2. Corinteni 5:15 ). Acum începe responsabilitatea noastră de a trăi pentru Hristos - de a-I consacra viaţa nouă pe care ne-a dat-o Dumnezeu, în conştienţa că Domnul trece prin sită căile noastre, zi după zi.
Capitolul 6:6 - Ajutor material pentru slujitorii lui Dumnezeu
Un alt punct este abordat apoi în capitolul nostru; se pare că aceşti sfinţi îl uitaseră: „Cel care primeşte învăţătură în Cuvânt să-i facă parte celui care-l învaţă, din toate bunurile” (6:6). Cred că şi noi suntem în pericol să uităm acest fel de relaţie cu toţi cei pe care Domnul i-a ridicat pentru binele Bisericii. Unele puncte de reper nu trebuie să fie niciodată mascate. Unul dintre ele este tocmai pentru cei care sunt învăţaţi, privilegiul şi obligaţia de a-şi aminti de creştinii care învaţă din dragoste. Nu se spune: „Celui care îi învaţă”, ci „celui care-l învaţă”. Ce sentimente de o mărinimie binecuvântată! Să presupunem că acolo unde locuiţi nu este o nevoie de acest gen; aveţi vederea scurtă de nu vedeţi ce cere Domnul în altă parte? Ar fi într-adevăr egoism. Când creştinii au părăsit răul care există puţin peste tot, şi ajung să nu mai facă ceea ce ei şi anturajul lor considerau aproape o obligaţie, nimic nu este mai degradant decât să profit de Numele Domnului pentru a avea o biserică la preţ redus, cum s-ar putea spune, şi să uite că aparţin Bisericii lui Dumnezeu văzută în ansamblul său. „Cel care primeşte învăţătură în Cuvânt să-i facă parte celui care-l învaţă, din toate bunurile” (6:6).
Nu este loc pentru a presupune că această instrucţiune a fost dată numai pentru biserica primară, nici că vreo circumstanţă ar putea schimba responsabilitatea sfinţilor în această privinţă. Este bine să ne amintim unii altora, că suntem mădulare ale trupului lui Hristos. Luaţi cazul unor muncitori care lucrează în străinătate: nu ne vorbeşte aceasta? Ce drept au ei la dragoste şi la simpatia noastră! Domnul aşteaptă acum o renunţare de sine mult mai mare, şi o slujire a dragostei mult mai mare, ca în vremea legii. Să nu ne mulţumim să încetăm să facem răul, ci să învăţăm de asemenea să facem binele (Isaia 1:16 ).
Capitolul 6:7-10 - Secerarea vieţii eterne
„Nu vă amăgiţi: „Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; pentru că ce seamănă omul, aceea va şi secera. Pentru că cine seamănă în carnea sa, din carne va secera putrezire” (6:7-8). Este vorba evident aici de cei care sunt indulgenţi cu ei înşişi. Dacă este inimă pentru Domnul, vom găsi repede cum să-L slujim din plin; dar aceasta cere deseori multă renunţare. Nimic nu permite să scăpăm de acest principiu. Este foarte greu şi totuşi atât de adevărat. Poate mi se va spune: Înţelesesem învăţătura voastră conform căreia cei care cred au deja viaţa eternă; dar aici se spune că „cine seamănă în Duhul, din Duhul va secera viaţa eternă” (6:8). Cele două declaraţii sunt de mare valoare, dar dintr-un punct de vedere total diferit. Dacă Dumnezeu îi îndeamnă pe ai Săi la sfinţenie în umblare, arată că viaţa eternă este încununarea şi urmarea unei asemenea umblări. Oricare ar fi mântuirea introdusă prin har, ea nu pune niciodată deoparte valoare unui devotament sfânt faţă de Dumnezeu. Cei care, deci, au adevărata credinţă, manifestă şi o sfinţenie reală, şi numai ei. Cele două sunt de nedespărţit. Cel care crede în Hristos primeşte viaţa eternă. Cu ce rezultat? El seamănă în Duhul şi seceră viaţa eternă. Viaţa eternă aici este evident ceea ce vom avea în glorie. Viaţa eternă de care vorbeşte Ioan este ceea ce sfântul are pe pământ. Cele două sunt adevărate. În glorie, el va găsi viaţa eternă fără amestec. O primesc acum, ca şi credincios, din partea lui Hristos, şi o găsesc în cer ca şi continuare a căii voiei sfinte a lui Dumnezeu. Învierea vieţii credincioşilor se compune din cei care au practicat binele aici jos. „Dar să nu obosim făcând binele, pentru că, la timpul potrivit, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală” (6:9). Există întotdeauna un mare pericol în a ne destinde în alergare. Începeţi bine şi în frumuseţe, apoi după un anumit timp, deveniţi rezervaţi şi bănuitori când descoperiţi că atâţia oameni au profitat de dumneavoastră.
Aceasta înseamnă să obosiţi făcând binele, sau rezultatul acestei oboseli. Hotărâţi să nu vă mai lăsaţi înşelat. Dar în adevăr, carnea deţine un mare rol în acest gen de discurs şi de sentimente. Când sufletele sunt ocupate cu harul lui Dumnezeu, nu sunt atât de uşor obosite. Este acesta un motiv valabil pentru un sfânt pentru a deveni atât de egoist, pentru că altul a fost? Starea normală a creştinului, este să aibă o inimă largă şi generoasă, şi să fie activ în a căuta mijloacele bune de a face binele. Domnul nu spune: Daţi ce cer ei; dar rămâne principiul că un creştin trebuie să rămână pe acest teren avantajos, să fie cel care dă. Dacă sunt pe terenul legii, nu voi face decât să mă tocmesc; dar pe terenul harului şi credinţei în Hristos, locul meu va fi mult mai binecuvântat, pentru că „Este mai ferice să dai, decât să primeşti” (Fapte 20:35 ). Secerarea aici, este clar în glorie. Să nu o aşteptăm aici. Putem întâlni bunătate şi recunoştinţă, dar nu trebuie să fim surprinşi dacă este astfel, şi dacă găsim atâtea lucruri penibile din partea oamenilor. Să ne amintim că Domnului Îi împrumutăm. Este aici un motiv de dezamăgire? Cel care priveşte la Domnul nu va fi niciodată dezamăgit. „Aşadar, când avem ocazia, să facem bine tuturor, dar mai ales celor din casa credinţei” (6:10). Aceasta este treaba creştinului: să facă binele, „dar mai ales celor din casa credinţei”. Există o relaţie specială cu sfinţii, dar nu trebuie să ne mărginim la aceasta. „Când avem ocazia, să facem bine tuturor, dar mai ales celor din casa credinţei”.
Capitolul 6:11 - 1. Corinteni 7:12, 25 ; 14:30 - 2. Timotei 3:16
Inspiraţie, revelaţie - 1. Corinteni 14:30
Este important să păstrăm în minte când citim un pasaj oarecare din Cuvântul lui Dumnezeu, că totul este dat sub inspiraţia directă a Duhului Sfânt. Într-un anumit pasaj din 1. Corinteni 7 , apostolul afirmă în mod expres că exprimă el însuşi, şi nu Domnul, o judecată anume cu privire la relaţiile naturale ale credinciosului: dar chiar o asemenea declaraţie nu a fost scrisă de apostol fără Duhul Sfânt. Era inspirat ca să spună că aceasta nu era de la Domnul, ci de la el. De aceea nu este nici cea mai mică contradicţie, chiar într-un mod de exprimare atât de excepţional. Luaţi şi cartea lui Iov, unde îl veţi găsi pe Satan care vorbeşte, ca şi în altă parte. Nicio persoană inteligentă nu ar vrea să susţină că ce spune Satan era inspirat; cu toate acestea scriitorul cărţii a fost inspirat pentru a ne da aceasta perfect; scriitorul era în întregime condus de Dumnezeu pentru a descrie în cuvinte bune sau rele, în joc (un om, Satan sau chiar Domnul), exact ceea ce trebuia pentru împlinirea scopului divin al scrierii sale. Nu există deci, în Biblie, absolut nicio excepţie de la marele adevăr că „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2. Timotei 3:16 ). Nu este o deducţie pur omenească, ci doctrina pozitivă a lui Dumnezeu Însuşi. Tot ce este desemnat ca „Scriptură” (πασα γραφη) este inspirat de Dumnezeu. Aceasta este declaraţia expresă a apostolului Pavel în ultima sa epistolă (2 Timotei), şi el nu o limitează, cred, la ceea ce exista deja, ci lasă loc pentru ceea ce rămâne încă de scris, ca Apocalipsa. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu”. Atât ceea ce fusese deja dat, ca şi puţinul care rămânea pentru a închide canonul biblic, totul era în aceeaşi măsură de la Dumnezeu, chiar dacă nu totul are un caracter la fel de înalt, şi chiar dacă nu totul îmbracă forma doctrinară sau forma revelaţiei - pentru că revelaţia şi inspiraţia sunt două lucruri diferite. Dând povestea vieţii Domnului nostru, scriitorii au relatat bineînţeles, ocazional, ceea ce văzuseră şi auziseră ei înşişi. Era ceva inspirat, dar o revelaţie este ceea ce omul nu a ştiut niciodată. Când apostolul Pavel zice: „Vă spunem aceasta prin Cuvântul Domnului că Însuşi Domnul, cu un strigăt de poruncă... va coborî din cer” (1. Tesalonicei 4:16), este mai mult decât un pasaj inspirat, este o revelaţie. Orice profeţie este deci neapărat, bineînţeles, o revelaţie; şi nu numai în cazul unei revelaţii pozitive era permisă oprirea cuiva pe cale de a vorbi; oricare ar fi importanţa a ceea ce comunica, dacă era descoperit ceva altuia care stătea jos, acela avea dreptul să-l oprească pe cel care vorbea (1. Corinteni 14:30 ). Prin urmare, aceasta a luat sfârşit, mi se pare. Revelaţia fiind completă, orice tentativă de a acţiona pe baza unei revelaţii ar fi nu numai contrară regulilor şi nepotrivită, ci ar însemna a pretinde o nouă revelaţie, ceea ce este sigur fals şi o dezonoare pentru revelaţiile existente. Când mai rămânea de comunicat o parte a gândurilor lui Dumnezeu, Dumnezeu Îşi păstra dreptul suveran al Duhului Său de a introduce o revelaţie. Dar când orice gând al lui Dumnezeu a fost pe deplin descoperit în Cuvântul Său, este normal ca o asemenea linie de conduită să fi luat sfârşit. În consecinţă, chiar dacă cineva are într-adevăr ceva din partea lui Dumnezeu, este totuşi datoria sa să aştepte momentul potrivit; carnea, Satan ar putea opri pe cineva, dar Dumnezeu este mai presus de toate greutăţile. Fac aceste remarci generale în legătură cu versetul pe care l-am cercetat.
Scrierea Epistolei
Acest verste ar putea părea puţin surprinzător într-o epistolă atât de plină de declaraţii doctrinare şi de apeluri la conştiinţă şi la inimă. În mijlocul a toate acestea, apostolul spune: „Vedeţi ce scrisoare lungă v-am scris cu mâna mea!” (6:11). Sau putem înţelege această frază în modul următor: „Vedeţi cu ce litere mari...” etc., ceea ce este şi mai frapant. Scrierea era puţin neobişnuită, chiar pentru apostolul Pavel. A scrie un document important nu era banal, dacă nu era cu ajutorul unui secretar, ceea ce era o meserie sau o ocupaţie în sine. Cei care aveau multă activitate şi sarcini de altminteri dificile, aveau obiceiul de a folosi pe cineva pentru a scrie în locul lor. În cazul prezent, apostolul scria el însuşi, şi cum nu avea acest obicei, atrăgea atenţia asupra literelor mari ale scrisorii sale. În comparaţie cu altele, era o scrisoare mai degrabă scurtă, dar scrisă în întregime de el; şi nefiind obişnuit să o facă, literele păreau a fi fost scrise cu semne mari, şi îi cauzaseră probabil o dificultate considerabilă. Facilităţile de a scrie din vremea aceea erau foarte diferite de cele de acum. Dar simplul fapt de a fi scris cu asemenea caractere nu era fără legătură cu maniera şi importanţa întregii epistole. Nu era un simplu detaliu al circumstanţelor, şi apostolul insistă în privinţa aceasta, din cauza stării galatenilor cărora li se adresa şi pericolelor la care se expuneau. Duhul Sfânt îl condusese să exprime dorinţa cea mai puternică şi mai arzătoare ca ei să fie eliberaţi; de aceea punea deoparte orice gând de a folosi un instrument între ei şi el; puţin conta dificultatea, le scria el însuşi. În alte ocazii l-a folosit pe Terţiu; dar cazul prezent era atât de urgent, miza atât de preocupantă şi atât de importantă, încât orice altă sarcină trebuia să dea întâietate. Era ceasul unui pericol grav, astfel încât nu mai ţinea cont nici de timp, nici de osteneală, nici de nimic altceva. Ce mărturie a intensităţii interesului pe care îl avea pentru aceşti sfinţi din Galatia, - mărturie cu atât mai frapantă cu cât nu existau salutările obişnuite, marcate de afecţiune personală şi frăţească. Este aici o confirmare minunată a felului remarcabil în care Duhul Sfânt menţionează fapte care poartă amprenta chiar a gândurilor lui Dumnezeu, a purtărilor Sale de grijă şi a dragostei Sale pentru ai Săi, şi a solicitudinii Sale profunde cu privire la ei. Apostolul însuşi atrage atenţia asupra circumstanţelor acestei epistole. Scrisese prin alţii, şi altora, mult mai liber; deoarece, cum s-a spus, nu există nicio salutare în epistolă. Nu că era în strâmtorare în dorinţa sa înaintea lui Dumnezeu, dar nu putea lăsa să se reverse sentimentele lui de afecţiune creştină faţă de ei. Era în purtarea lor ceva atât de dezastruos şi de contrar gloriei lui Hristos, chiar dacă era amestecat cu binele, încât nu ştia ce să creadă cu privire la ei; avea speranţă, dar nu mai mult. Avea încredere în privinţa lor prin Domnul; dar dacă privea la ei, la ce făceau şi spuneau, nu putea să aibă.
Răceala epistolei: lipsa de afecţiune din partea lui Pavel sau starea galatenilor?
Deci aceste două fapte - absenţa salutărilor personale şi scrierea scrisorii cu mâna lui proprie - fac, şi din una şi din cealaltă o mărturie remarcabilă a felului în care dragostea lui Dumnezeu lucrează prin intermediul inimii unui om. Simplele schimburi frăţeşti de amabilitate erau puse deoparte. S-ar fi putut spune: Ce lipsă de afecţiune din partea lui Pavel! Dar afecţiunea frăţească nu este dragoste, deşi ele sunt deseori confundate. Dacă apostolul, în starea în care erau lucrurile, trimisese un mesaj amical unuia sau altuia, acesta ar fi fost un lucru pur omenesc, nu de la Dumnezeu. putea să o facă scriind romanilor, şi chiar corintenilor, dar nu galatenilor. Ce idee dă aceasta despre starea lor! Şi totuşi aveau să fie urâciuni şi mai mari decât acestea; lucruri incomparabil mai rele trebuiau să se introducă pe furiş; dar i-a fost rezervat lui Ioan să vorbească despre ele. Şi deşi dintre toţi, Ioan fusese (pot să o spun?) campionul eminent al dragostei, cu toate acestea Ioan însuşi este atât de departe de a face aluzi personale directe în întâia lui epistolă, pe care nu o adresează deloc unei adunări, ci această epistolă începe fără titlu, într-o formă foarte generală; este motivul pentru care este numită în mod obişnuit o epistolă catolică sau generală. A fost poate scrisă astfel, pentru a fi prin excelenţă un fel de scrisoare circulară a întregii Biserici. Trag această concluzie pentru că pretutindeni unde există ceva care se referă la lucrarea lui Hristos, ca la galateni, sau la Persoana lui Hristos, ca în Ioan, toată consideraţia personală trebuie să acorde întâietate. Aşa cum Domnul, în misiunea Sa finală faţă de Israel (cei şaptezeci din Luca 10 ), interzice ucenicilor să salute pe cineva pe drum, la fel aici Duhul Sfânt lucrează puţin la fel, pentru că era în joc gloria lui Hristos, şi baza oricărei binecuvântări era ameninţată. Un alt lucru de remarcat este că cei care sunt copii ai lui Dumnezeu nu înţeleg în general cum amestecul legii cu Hristos este rădăcina a mii de dificultăţi. Este rar acum să găseşti un creştin care să nu fie în principiu acolo unde erau galatenii. În starea prezentă a creştinătăţii, am fost toţi formaţi astfel din copilăria noastră. Aceasta nu se limitează ici şi colo, la câteva locuri anumite ci, sub o formă sau alta, este un rău care biruie peste tot, răul stabilit, cronic şi fatal în creştinătate, care se insinuează în gândurile şi căile oamenilor şi infiltrează totul.
Capitolul 6:12 - O înfăţişare bună în carne
O înfăţişare bună în carne sau a fi trecut de la moarte la viaţă
După ce a vorbi cu această bruscheţe atât de remarcabilă conform caracterului său - într-adevăr am remarcat desigur cu toţii extrema rapiditate a trecerii de la un subiect la altul, care caracterizează atât de frecvent scrierile apostolului Pavel - acesta revine la subiectul care îi tulbura duhul, şi rezumă în aceste ultime versete pericolul, ca şi binecuvântarea. „Toţi câţi doresc să aibă o înfăţişare bună în carne, aceştia vă obligă să fiţi circumcişi, numai ca să nu fie persecutaţi pentru crucea lui Hristos” (6:12). Nu se ocupă de ce se va spune. Putea fi acuzat de a atribui motive, dar puţin contează. Se poate într-adevăr nega că legalismul fraternizează cu lumea, că îi plac plăcerile sale, că îi place să fie recompensat în prezent; poate într-adevăr să facă paradă de pietate: la urma urmei, legalismul nu este decât dorinţa de a avea „o înfăţişare bună în carne”. Ca şi creştini, ceea ce avem dreptul să aşteptăm, fără de care nu ar trebui să fim niciodată satisfăcuţi, este că sufletele noastre trec de la moarte la viaţă - că trebuie să fie eliberate din puterea lui Satan şi strămutate în Împărăţia Fiului dragostei lui Dumnezeu (Coloseni 1:13 ). Atât timp cât ele nu au trecut frontiera domeniului oamenilor către cel al prezenţei lui Dumnezeu, unde poate găsi cu adevărat creştinul un fundament pozitiv pentru bucurie şi recunoştinţă? Nu este vorba aici decât de lume şi de societate. Ştim că lumea este sub condamnare; de la crucea lui Hristos, judecata este suspendată asupra ei, la fel de sigur ca asupra unui criminal care ar fi deja judecat şi găsit vinovat; condiţia omului este ca cea a condamnatului; aşteptând în celula sa executarea sentinţei. Înţeleg creştinii aceasta? Destul de imperfect. Dacă ar face-o, ar putea ei să facă o cauză comună cu lumea? Poate intra cineva într-o celulă a unui condamnat şi să-i vorbească ca şi cum nu ar fi nimic deosebit? Cel care ar face-o, ar fi într-adevăr lipsit de orice sentiment potrivit. Ori este la fel, şi într-un mod mult mai îngrozitor decât pentru execuţia unui singur criminal. Ştim bine că se apropie ziua când nimeni nu va putea scăpa, nu mai mult ca în eternitate. „Şi, cum a fost în zilele lui Noe, tot astfel va fi şi în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a omorât pe toţi. Şi, la fel, cum a fost în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, plantau, zideau; dar în ziua când a ieşit Lot din Sodoma, a plouat cu foc şi pucioasă din cer şi i-a omorât pe toţi; la fel va fi şi în ziua când Se va descoperi Fiul Omului” (Luca 17:26-30 ). Dumnezeu cere tuturor copiilor Săi să dea în lume mărturia învăţată de la Dumnezeu Însuşi, că nu există mai multă certitudine decât atârnă de un fir; că judecata este suspendată asupra lumii şi că Hristos „este gata să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi” (1. Petru 4:5 ; 2. Timotei 4:1 ). El aşteaptă voia Tatălui Său. Totul depinde de aceasta. Ni se spune şi ştim că Hristos va veni, şi că vine în curând; Îl aşteptăm. Cu toate acestea în mijlocul acestei scene a unei lumi condamnate, cu Domnul pe punctul de a veni şi a executa judecata, există acest lucru ciudat: multe suflete care au trecut la viaţa eternă, prin credinţa în Hristos, şi care ştiu acest lucru - sau care cel puţin ar trebui să o ştie. Ele aparţin Celui care va judeca, nu scenei care va fi judecată.
Cei care vor să împace religia cu lumea
Care este efectul a toate acestea? În duh au părăsit circumstanţele în care oamenii se străduiesc să păstreze o înfăţişare bună; s-au pocăit faţă de Dumnezeu; s-au plecat înaintea Mântuitorului, Domnul Isus, şi au găsit în El viaţa eternă şi pacea. Totul este reglat între sufletul lor şi Dumnezeu. Cu Hristos, lumina, adevărul şi viaţa, înfăţişarea bună a dispărut. Şi în timp ce acestă mare lucrare urmează, o mare parte a lumii caută să fie atât de religioasă cât poate, adică să împace religia cu lumea. Şi prin efectul acestei strategii a duşmanului şi a propriei lor lipse de veghere, foarte mulţi copii ai lui Dumnezeu coboară la nivelul lumii, pentru că sunt în ea nume mari, pentru că sunt în ea aparenţe şi se ajunge să citeze Cuvântul lui Dumnezeu pentru a arăta că este bine să umble acolo. Maniera obişnuită de a o face este de a lua ceea ce Dumnezeu îi spune lui Israel, - poporul lui Dumnezeu după carne, guvernat de lege, - şi de a aplica aceasta poporului lui Dumnezeu de astăzi, celor care sunt chemaţi să umble sub har şi numai sub Hristos, care au Duhul Sfânt pentru a umbla prin Duhul şi pentru a nu ceda nimic din ceea ce este al cărnii. Amestecul acestor două lucruri îi seduce pe creştini şi îi antrenează în ceea ce nu este, la urma urmei, decât religia cărnii. Ei gândesc că un sistem pământesc de forme religioase trebuie să fie bun acum, pentru că avea aprobarea lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Ei văd că Dumnezeu recunoştea altădată „Sfântul Locaş din lume” (Evrei 9:1 ) şi trag de aici un argument pentru toate timpurile şi toate locurile. Şi astfel se găsesc antrenaţi într-o „înfăţişare bună a cărnii”, şi cu atât mai uşor cu cât ea este în mod obişnuit însoţită de absenţa persecuţiei, şi chiar de elogiile lumii. Oamenii simt bine că nu puteţi ridica lumea să umble cu voi deasupra propriului său nivel de vedere şi de logică. Dar din clipa în care vă coborâţi la nivelul lumii, părăsiţi terenul creştin. Trebuie o natură nouă. Credinţa este indispensabilă. Lumea nu are nimic din aceasta. Trebuie să coborâţi în calea lumii, dacă vreţi să acţionaţi în înţelegere cu lumea. Şi aceasta nu face ca lumea să devină creştină, ci face ca cei care sunt creştini să devină lumeşti. Acesta este singurul rezultat al tentativei de a asocia creştinii cu necreştinii în slujba şi închinarea la Dumnezeu.
Ascultaţi sentinţa solemnă: „Toţi câţi doresc să aibă o înfăţişare bună în carne, aceştia vă obligă să fiţi circumcişi, numai ca să nu fie persecutaţi pentru crucea lui Hristos” (6:12). Ei vor să vă supuneţi acestor forme religioase. Motivul este că ei se tem să sufere pentru Hristos. Crucea este sfârşitul lumii vechi, unde carnea este recunoscută, şi introducerea stării noi de lucruri unde nimic nu are valoare în ochii lui Dumnezeu, în afară de ceea ce este de la Duhul Sfânt. Apostolul arată că la urma urmei, egoismul este la baza acestei dorinţe de forme religioase. Când umblăm cu lumea, conştiinţa nu este niciodată liniştită. Nimic nu place atât lumii decât să-i facă pe adevăraţii creştini să umble cu ea. Cât de umilitor este un asemenea succes al lui Satan. Dumnezeu i-a chemat pe creştini afară din lume pentru a arăta un popor fericit în Hristos, chiar dacă nu au decât necaz în lume. Nu vorbesc aici de încercări obişnuite, zilnice. Dacă sfinţii acţionează nebuneşte şi suferă la fel ca alţii, au partea lor de rezultate ale propriei lor nebunii. Dar unele încercări cad asupra creştinului pentru că este creştin: dispreţul, respingerea, vorbirea de rău, calomnia, - toate acestea pentru că umblă cu Dumnezeu şi pentru că a luat partea lui Dumnezeu împotriva lumii; pentru că are parte la crucea lui Hristos şi aşteaptă gloria Sa, refuzând prin urmare nu numai lucrurile rele ale lumii, ci şi pe cele mai bune ale ei. Iată ce stârneşte atât mânia lumii. Ei pot într-adevăr să vorbească despre greşelile creştinilor; dar dacă aceleaşi greşeli ar fi făcute de lume, ce repede şi uşor ar fi uitate! Dar când un creştin este în cauză, există ceva care îi face să simtă că, în ciuda slăbiciunii şi nebuniei persoanei, există ceva mai presus de lume; ori aceasta este ceea ce, în realitate, îi face să fie indispuşi.
Dacă acei creştini despre care este vorba în acest pasaj ar fi vrut numai să consimtă să fie circumcişi! Dar oricine poate fi circumcis, chiar şi un neconvertit. Luaţi numai un angajament de temperanţă cu un om din lume; va fi mulţumit, pentru că vă coborâţi la un nivel pe care îl poate ocupa la fel ca dumneavoastră. Nu mă amestec cu eforturile lumii ca să reformez lumea; dar am multe de spus despre păcatul şi ruşinea creştinilor care se asociază cu lumea în eforturile sale pentru a opri o nenorocire prin intermediul promisiunilor şi hotărârilor forme făcute de oameni. Este un teren absolut fals şi contrar Evangheliei, al cărui punct de plecare este stricăciunea totală a naturii omului. Din momentul în care lucraţi să amelioraţi această natură, - ceea ce omul din lume poate să facă şi el (poate semna angajamentul de temperanţă la fel de bine ca dumneavoastră), - este clar că sunteţi aşezat pe un teren de părăsire a lui Hristos ca o singură armă a creştinului, având o oţelire divină, utilizabilă împotriva omului în carne; este, ca să spunem aşa, o întoarcere la arcul şi săgeţile constrângerii morale. Într-adevăr, sunt obligat să consider aceasta ca fiind inferioară chiar şi circumciziei care, cel puţin, era imaginea unui adevăr foarte binecuvântat - deplina dezbrăcare a cărnii. Dar când a murit Hristos, tot ceea ce nu a fost decât o imagine, şi care lipsise complet ca remediu eficace, a fost îngropat în mormântul Său. Acum El a înviat şi există o viaţă nouă în înviere, care nu are nimic de spus vieţii vechi, decât pentru a o umili. Realitatea vieţii a fost arătată şi cu ea are de-a face acum creştinul. Hristos a devenit viaţa şi obiectul ei. Marele scop al diavolului este să-i facă pe creştini să adauge un alt nume la cel al lui Hristos, marcat asupra copiilor lui Dumnezeu: puţin contează care, că este circumcizia ca imagine a binecuvântării spirituale, sau că sunt astăzi simpe restricţii morale naturale; în orice caz, înseamnă să ne înşelăm în privinţa scopului pentru care ne-a chemat Dumnezeu afară din lume. Creştinul este în afara acestui domeniu şi este chemat să ocupe un loc caracterizat de har. Locul magistratului nu este un loc al harului, ci al guvernării, care cere pedepsirea răului. Acesta nu este har. Harul nu este legea; ci, dacă cineva te loveşte peste un obraz, să i-l întorci pe celălalt (Matei 5:35 ). Ar fi sfârşitul oricărei dreptăţi, dacă magistraţii ar încerca să acţioneze astfel. Dar în timp ce creştinul nu are nimic de-a face în afara domeniului harului, trebuie să respecte guvernul, şi să nu vorbească niciodată înjosind demnităţile acestei lumi. Cu cât îşi cunoaşte mai bine privilegiile, cu atât mai mult este în stare să menţină onoarea magistratului. El o recunoaşte cu atât mai mult. El însuşi are un loc cu mult mai bun; dacă el cunoaşte secretul bucuriei şi libertăţii în această lume, să recunoască în acelaşi timp autorităţile care sunt mai presus de el, şi rânduite de Dumnezeu ca să conducă pământul. Persoane aparţinând aceluiaşi domeniu, sunt într-adevăr capabile de mai multă sau mai puţină rivalitate; pentru că oamenilor le place mai mult să guverneze pe alţii, decât să fie guvernaţi ei înşişi. Dar când un suflet este în întregime eliberat de lume, poate cu atât mai uşor să recunoască ceea ce este de la Dumnezeu aici jos, şi să vadă înţelepciunea ordinii pe care a rânduit-o El. Pe baza aceasta insistă Duhul Sfânt întotdeauna ca un creştin să respecte legile, şi să dea cinste regelui sau altor guvernanţi cărora se poate întâmpla să le fie supus.
Sabatul şi ziua Domnului - Respect sau lipsă de respect faţă de lege
Dar să revenim la subiectul nostru. Apostolul arată apoi, că la urma urmei, cei zeloşi pentru circumcizie nu păzeau legea. Ei o ţineau numai în parte, cu o bună măsură de inconsecvenţă, în ciuda sentimentelor înflăcărate împotriva apărătorilor libertăţii creştine. Tot aşa stau lucrurile şi astăzi. Cei care insistă asupra perpetuităţii sabatului, cum îl ţin? Deja nu păzesc niciodată adevărata zi; dar presupunând că ziua Domnului ar fi cu adevărat aceeaşi cu cea a sabatului, o ţin ei după lege? Deloc. Ei vă vor spune: creştinismul, pe lângă că a schimbat ziua, a modificat şi felul de a o ţine, Evanghelia temperează severitatea legii lui Dumnezeu, etc. Dacă acesta nu înseamnă desfiinţarea legii prin necredinţă, ce înseamnă? Tăgăduiesc faptele lor, învăţăturile lor şi concluziile lor. Creştinismul, departe de a atenua legea, sau de a reduce sancţiunile sale, este singurul care dă legii deplina sa valoare. „Deci desfiinţăm noi legea prin credinţă? Nicidecum: ci noi întărim legea” (Romani 3:31 ). Învăţătura credinţei, în loc să slăbească forţa obligatorie a legii, o ilustrează şi o menţine în cel mai înalt grad. Dar întărirea legii despre care vorbeşte apostolul în Romani 3 , nu are absolut nicio legătură cu problema unei reguli de urmărit pentru umblarea creştinului. Capitolul tratează despre ruina omului şi despre dreptatea lui Dumnezeu, nu a practicii, şi demonstrează că autoritatea legii este menţinută de credinţă în crucea lui Hristos, care recunoaşte dreapta şi totala condamnare a oamenilor, şi această cruce este baza unei dreptăţi divine care îndreptăţeşte, o dreptate care este descoperită credinciosului şi devine partea sa. Blestemul legii a căzut asupra lui Hristos, şi această lege a fost astfel slăvită în cel mai înalt grad, întreaga ei sentinţă fiind complet îndeplinită asupra capului Fiului lui Dumnezeu. Astfel, că Îl luaţi în considerare pe Dumnezeu, sau omul, sau Mântuitorul, credinţa întăreşte legea, aşa cum nimic altceva nu ar fi putut-o face. Cât priveşte ziua Domnului, departe de a se identifica ea cu sabatul, este ziua întâi a săptămânii şi nu a şaptea, şi se bazează pe fundamente complet diferite. Dacă îi testaţi pe aceşti oameni aşa-zişi învăţători ai legii, se va vedea curând zelul lor prăbuşindu-se în practică. Este uşor de demonstrat că am introdus schimbări şi modificări pentru a se adapta vremurilor, locurilor, climatelor şi oamenilor, adică pentru propriul lor interes în lucrurile lui Dumnezeu. Această teorie de îndulcire a legii, şi a unei legi flexibile, nu poate nicidecum să reziste la o examinare serioasă. Pe de altă parte, cei care susţin că ziua Domnului este un lucru cu totul nou, nelegându-se nici de creaţie, nici de lege, nu întâmpină nicio greutate, pentru că văd că acelaşi Dumnezeu care, la origine, a sfinţit sabatul şi a dat legea lui Israel, a găsit de bun să dea o cinste specială zilei întâi a săptămânii, în amintirea răscumpărării împlinite în moartea şi învierea lui Hristos. Dar ei văd această zi a Domnului ca având propriul său caracter, distinct de al sabatului. Ziua Domnului nu cere o simplă odihnă pe care o poţi avea în comun cu boul sau măgarul tău; şi odihna trupului este atât de departe de a fi cinstea principală care îi este proprie, încât, mi se pare, dacă un creştin putea în acea zi să umble de douăzeci de ori cât un drum de sabat pentru a face o slujbă specială pentru Domnul, ar avea nu numai libertatea de a o face, ci ar fi fost foarte plăcut Domnului. Fiecare dintre aceste zile este deosebită de alte zile prin autoritatea divină; dar în toate celelalte privinţe, ele diferă între ele, atât cât legea diferă de har, sau vechea creaţie diferă de cea nouă.
Capitolul 6:13 - Cei care ţin la lege dispreţuiesc adevăratul creştinism
„Pentru că nici ei înşişi, cei circumcişi, nu păzesc legea, ci doresc ca voi să fiţi circumcişi, ca să se laude cu carnea voastră” (6:13). Aceasta este pe deplin adevărat astăzi. Adevărul nu este piatra de încercare în lumea religioasă, nici Hristos Însuşi, nici slujba Sa. Dacă refuzaţi partida lor sau idolii lor, aşteptaţi-vă la oprobiu, la calomnie, la dispreţ şi la ură. Cedaţi sistemului lor iudaizant, şi puteţi păstra nepedepsiţi învăţături blasfematoare, - fără vreo reacţie din partea lor. Atingeţi-vă de abuzarea de către ei a legii, şi vor exclama: „L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus” (Ioan 20:13 ). Legea este domnul lor mai mult decât Hristos. Fac aluzie aici la un fapt care există literalmente în organul cel mai popular al mediului zis evanghelic, dar la drept vorbind, partida legalistă a vremii noastre.
Capitolul 6:14 - Crucea lui Hristos - Mort faţă de lege, faţă de carne, faţă de lume - A fi ocupat de Hristos
După ce a vorbit despre rău, apostolul trece acum la latura binecuvântată a subiectului: „Dar departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume” (6:14). Ei se lăudau în ceea ce înălţa natura omenească, pentru că în acest fel, puteau face lumea şi mulţimile ei să se alăture lor. În capitolul 3, crucea lui Hristos este considerată ca eliberarea de lege, deoarece Hristos a fost făcut blestem pentru noi. Dacă un om crede în Hristos şi Îl recunoaşte ca Fiu al lui Dumnezeu, veţi nega dumneavoastră că are viaţa eternă? Dar dacă un asemenea om nu primeşte învăţătura crucii în mod înţelept, şi nu o aplică poziţiei sale el este încă mai mult sau mai puţin sub lege şi nu înţelege că este complet scos din starea veche de lucruri şi aşezat pe un nou teren.
În capitolul 5, apostolul aplică învăţătura crucii cărnii, şi arată că „cei ai lui Hristos au răstignit carnea împreună cu patimile şi cu poftele ei” (v. 24). Găsesc aici că am dreptul de a considera că am terminat cu carnea mea înaintea lui Dumnezeu, şi de asemenea cu legea.
Acum, în capitolul 6, intervine al treilea lucru, lumea. Există o gradare bine proporţionată. Mai întâi este eliberarea de lege, care este susceptibilă de a afecta conştiinţa unei persoane evlavioase.
Apoi, când omul este eliberat de această anxietate, ajunge la problema cărnii cu patimile şi cu poftele ei. Dar i se spune că toate acestea au fost judecate la crucea lui Hristos. De aceea am dreptul, ca o chestiune de credinţă şi nu de simplu sentiment, de a şti că „cei ai lui Hristos au răstignit carnea împreună cu patimile şi cu poftele ei” (5:24), şi aceasta face parte din mângâierea pe care mi-o dă Dumnezeu. Apostolul nu spune că ei o răstignesc, ca şi cum ar fi un proces care urmează; ci este un lucru făcut când Îl primim pe Hristos răstignit. În ochii lui Dumnezeu, şi acum şi pentru credinţă, natura lor a fost pironită pe lemn şi s-a terminat cu ea înaintea lui Dumnezeu; ei au acum o natură nouă, cum spune Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (2:20). Desigur, vechea natură pe care o avem există în continuare; dar pentru credinţă, Dumnezeu a terminat deja cu ea la cruce; astfel încât problema creştinului este să se ocupe nu numai de restricţii, ci de Hristos. Prin energia Duhului, aceasta umple sufletul cu tot ce este bun, îl antrenează în ceea ce este demn de iubit; pe scurt, este adevărata putere a sfinţeniei creştine. Dacă un om este ocupat cu ceea ce este bine; îşi va urî carnea; dar aceasta este doar treaba lui Hristos, care dă putere sufletului pentru a aplica acestei cărni sentinţa lui Dumnezeu.
Acum vine al treilea şi ultimul lucru în experienţa creştină. Se întâmplă să găsim oameni care ştiu puţin ce înseamnă să fii mort faţă de lege şi carne, dar care mai cred că este datoria creştinului în această lume să slujească lui Dumnezeu în generaţia lui (conform Fapte 13:36 ). Dar cum vrea Dumnezeu să Îi slujim acum? Niciodată prin ceva care ar contrazice crucea lui Hristos. Slujirea creştinului trebuie să fie întemeiată pe cruce; ori ce declară crucea cu privire la lume? Că este acum în război deschis cu Dumnezeu. De la crucea lui Hristos, Dumnezeu nu a avut niciodată un alt legământ cu lumea. Înainte de ea, lumea era tolerată: nu era rău pentru Iosif să fie guvernator în Egipt, nici pentru Daniel să fie aşezat la uşa regelui Babilonului. Dar este pură ignoranţă să raţionezi pornind de la ceea ce era tolerat, pentru a deduce ceea ce este plăcut lui Dumnezeu acum că a intervenit crucea Fiului Său.
Dumnezeu nu ignoră crucea, dacă creştinii o ignoră. Chiar această cruce a lui Hristos, care este mântuirea mea, eliberarea mea de lege şi de carne, îmi arată că nu am nicio parte cu această lume, decât ca un străin binecuvântat care o străbate. Putem avea ocupaţii cu totul convenabile, dar aceasta nu este deloc ceea ce se poate numi un lucru al lumii. Domnul a trăit aici jos, a murit aici jos, a înviat aici jos, a mâncat şi a băut în această lume: aşa este şi trebuie să fie pentru creştin. Domnul nostru nu constituia o parte sau o bucată din această lume, susceptibilă de a-i perturba cursul, făcându-Şi apariţia sau părăsind-o. Absenţa Lui nu s-ar face simţită în lume. Dar din clipa în care un creştin devine parte integrantă a forţei motrice care acţionează roţile lumii, totul este pe dos în ce priveşte credincioşia faţă de Hristos. Un creştin ar trebui să fie un mijloc permanent de binecuvântare în această lume. Dar cum, şi sub ce caracter? Dând mărturie pentru Hristos, Mântuitorul Său; şi făcând ca Hristos, care nu a căutat niciodată interesul Său particular - care făcea întotdeauna binele, dar după voia Tatălui Său - care acţiona întotdeauna pentru motive care nu erau din această lume, ci de sus - care nu Se întovărăşea niciodată cu planurile oamenilor pentru a ameliora omul, - dar care realiza că lumea era duşmana lui Dumnezeu, şi că totuşi, dragostea lui Dumnezeu Îl trimisese în această lume pentru a le face bine: aşa era Hristos, şi aşa ar trebui să fie creştinul. Treaba creştinului este să fie epistola lui Hristos. Astfel deci, firul director şi testul cu privire la tot ce se prezintă în faţa creştinului ar trebui să fie aceasta: a face aceasta sau aceea, înseamnă a acţiona ca o epistolă a lui Hristos? Dar pentru a şti ceea ce se potriveşte unei epistole a lui Hristos, trebuie să căutăm căile Sale în cuvintele Duhului Sfânt. Este întotdeauna lumină în Scriptură pentru a arăta pe de o parte gândirea Sa pentru momentul prezent, şi pe de altă parte ceea ce nu mai are lor astăzi ca fiind legat de lege şi de lume şi de Israel, - adică de vechii martori ai lui Dumnezeu în lume. Ori martorul lui Hristos astăzi este creştinul, şi el nu este din lume, deşi este în lume (Ioan 17:14-16 ). Aici se află marele mijloc de a ne pune la încercare căile, şi de a cântări în ce măsură ne lăudăm în cruce. Deoarece creştinul şi lumea se bazează pe principii diametral opuse. Crucea lui Hristos este mai întâi ceea ce îl răstigneşte pe creştin faţă de lume, locul complet în afara lumii, ca cineva mântuit din lume; dar şi lumea este răstignită. Vedeţi acolo lumea cu toată vinovăţia ei care nu este îndepărtată, ignorându-L pe Tatăl, în ciuda venirii Fiului. Nu poate exista deci niciun teren comun între creştin şi lume, nu mai mult decât ar putea fi între două ţări în război deschis. Aşa stând lucrurile, nu arată aceasta cât de puţin înţeleg copiii lui Dumnezeu poziţia lor creştină, ca definită de crucea lui Hristos?
Se predică mai mult sau mai puţin pacea făcută prin sângele crucii; dar cât priveşte puterea morală a crucii şi cât priveşte importanţa ei asupra legii, cărnii şi lumii, nu există niciun grăunte, dacă nu ca motiv. Consecinţa este că asemenea creştini pot, cu o conştiinţă bună să vorbească de cruce şi în acelaşi timp să mai păstreze ceea ce Dumnezeu a judecat deja şi a pus deoparte pentru totdeauna. Astfel importanţa eliberării depline a creştinului este necunoscută, ca şi adevărurile fundamentale care ar trebui să fie înţelese de copilaşi. Pentru că Epistola către Galateni nu se ocupă de partea mai înaltă a adevărului creştin. Ci mai degrabă de fundamente indispensabile ale creştinismului.
Capitolul 6:15 - O nouă creaţie
Apostolul introduce acum un alt punct. Nu ajungea să vorbească doar despre a fi răstignit faţă de lume. Este mai mult decât aceasta în Hristos, pentru că în Hristos Isus „nici circumcizia nu este ceva, nici necircumcizia, ci o nouă creaţie” (6:15). Oamenii se pot lăuda cu formele lor, sau că nu au forme; dar în orice caz, toate acestea nu valorează nimic dacă nu am primit de la Dumnezeu o binecuvântare pozitivă şi reală, şi dacă nu avem parte de crucea lui Hristos şi de noua creaţie. Ca şi creştin, aparţin unui sistem deja stabilit în Hristos, în prezenţa lui Dumnezeu. Ştiu ce este noua mea natură când mă gândesc la Hristos. Îl văd înviat dintre cei morţi şi în glorie, plăcerea desăvârşită a lui Dumnezeu şi a celor care Îl înconjoară. Într-o zi, acolo vor fi toţi creştinii, şi aceasta este partea pe care o au deja acum în substanţă, Duhul Sfânt Însuşi fiind arvuna gloriei. Pentru că nu este vorba numai de lucrul în care vor străluci, ci ei au binecuvântarea înainte ca aceasta să fie arătată. Creştinul este noua creaţie în desăvârşirea în Hristos. „Cine Îl are pe Fiul are viaţa” (1. Ioan 5:12 ). Ea este numită aici (6:15) „o nouă creaţie”; motivul este că ea nu este privită numai ca o viaţă găsită, ci este pusă în contrast cu vechea viaţă care avea de-a face cu lumea. Aceasta implică nu numai Persoana lui Hristos, ci lucrarea Sa. Marea lucrare de răscumpărare este împlinită: legea lui Dumnezeu şi-a avut liberul ei curs, şi dreptatea este stabilită; vocea condamnării nu mai trebuie să fie niciodată auzită, în virtutea crucii Celui Drept, care a suferit pentru noi. Dar El a înviat apoi dintre cei morţi, şi a intrat într-o existenţă nouă şi binecuvântată ca om înviat înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este natura pe care ne-o dă. „Dacă grăuntele de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce mult rod” (Ioan 12:24 ). Altfel zis, fiind mort şi înviat, dă chiar această viaţă care era în El. Vorbind de oile Sale, El spune: „Eu am venit ca ele să aibă viaţă, şi să o aibă din belşug” (Ioan 10:10 ). Viaţa „din belşug” este această „nouă creaţie”, sau viaţa în înviere.
Capitolul 6:16 - Israelul lui Dumnezeu
„Şi cât despre toţi cei care vor umbla după această regulă, pace şi îndurare peste ei şi peste Israelul lui Dumnezeu” (6:16). În prima expresie, „toţi cei care vor umbla după această regulă”, apostolul îi ia în considerare în special, cred eu, pe credincioşii dintre neamuri, precum galatenii. „Această regulă” este regula noii creaţii - Însuşi Hristos. El adaugă: „Pace şi îndurare, peste ei şi peste Israelul lui Dumnezeu”. Singura parte a lui Israel care este recunoscută, se compune din iudei cu adevărat credincioşi. Expresia „Israelul lui Dumnezeu”, pare să fie folosită aici ca frază generală pentru a-i desemna nu pe toţi sfinţii, ci pe credincioşii lui Israel - aceşti iudei care renunţaseră la propriile lor fapte, şi găsiseră adăpost numai în Hristos Isus. Se vorbeşte despre două clase de persoane, nu numai despre una. „Toţi cei care vor umbla după această regulă” sunt mai degrabă credincioşii dintre neamuri; şi „Israelul lui Dumnezeu” îi desemnează pe sfinţii dintre iudei, nu Israelul pur literal; ci „Israelul lui Dumnezeu”; cu siguranţă israeliţi, pe care harul îi înduplecase să-L primească pe Mântuitorul.
Capitolul 6:17 - Semnele Domnului Isus în trup
El adaugă: „În rest, nimeni să nu-mi facă supărare, pentru că nu port în trupul meu semnele Domnului Isus” (6:17). Înţelepciunea carnală introdusese confuzia şi tot felul de lucruri rele, legea în locul dragostei, contestaţii asupra slujbei sale, etc. „Port în trupul meu semnele Domnului Isus”. El fusese biciuit şi pus în închisoare. Ce semne de necinste nu primise el? Iată unde erau „semnele Domnului Isus” - nu în circumcizie. La fel ca un sclav de altădată care purta numele stăpânului său în carnea sa cu fierul ars, la fel Pavel vrea să spună că purta în trupul său semnele Domnului Isus. - Alţii să poarte sau să caute ce vor vrea, iată semnele care au preţ pentru mine. - Acestea erau suferinţele îndurate pentru dragostea lui Hristos şi a Evangheliei (Marcu 8:35 ; 10:29 ). Nimic mai dulce, nici mai mişcător, dar, în acelaşi timp, ce condamnare deplină a acestor oameni care se înălţau pe ei înşişi, făcând ce le place, în faţa cuiva a cărui întreagă viaţă era să sufere pentru Hristos!
Capitolul 6:18 - Nevoie de har
„Harul Domnului nostru Isus Hristos fie cu duhul vostru, fraţilor! Amin” (6:18). Cât de plină de har şi de demnitate este aceasta! Apostolul nu cere ca ei să simtă trăsnetele acestei legi, sub care doreau să se aşeze, ci ca harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu duhul lor; apostolul arăta astfel cât de profund simţea poziţia avantajoasă pe care i-o dădea harul - în ce fel putea răspunde tututor acestor atacuri al căror obiect era - cum putea să le atragă atenţia asupra cicatricelor războiului său glorios, şi ei, la rândul lor, vroiau să vorbească despre circumcizia lor, în timp ce el nu vroia să se laude cu nimic în afară de crucea lui Hristos. Înţelepciunea noastră este Hristos, la fel cum nebunia noastră suntem noi înşine. Domnul să vrea să ne dea să învăţăm să înţelegem mai bine adevărata noastră înţelepciune şi să umblăm în ea; şi ţinând tare adevărul, să dorim cu înflăcărare binecuvântarea celor care i se împotrivesc, şi să căutăm eliberarea oricărui suflet din jurul nostru. Epistola către Galateni dă o lovitură mortală atât lumii religioase, rădăcină şi ramuri, ca şi a ceea ce este o reînnoire sau o continuare a aceluiaşi sistem ca cel denunţat cu atâta tărie de apostolul Pavel: acesta îl demască precum fiind duşmanul nu numai al sfinţilor, ci al crucii lui Hristos.
sursa: https://comori.org/