Categorie: Cartile Bibliei
Prima parte a capitolului este consacrată contrastului dintre principiile legii şi cele ale credinţei, nu atât ale promisiunii, cât mai ales ale credinţei. A doua parte se ocupă de subiectul promisiunii, şi arată relaţiile mutuale între lege şi promisiune; dar primele versete tratează un domeniu mai larg. Pentru că trebuie să ne amintim, credinţa este în raport cu o serie întreagă de domenii şi de lucrări, în afară de promisiunea lui Dumnezeu. Fără nicio îndoială, promisiunile aparţin legii, dar credinţa poate cuprinde şi beneficia de mult mai mult decât de ceea ce nu a fost descoperit, ci promis. Pentru că atunci când vorbim de promisiuni, nu este vorba numai de binecuvântări generale despre care vorbeşte Dumnezeu, precum harul Său faţă de nişte păcătoşi vinovaţi, ci de anumite privilegii precise, atribuite dinainte lui Avraam, şi care sunt acum „da-ul... şi Amin-ul” (2. Corinteni 1:20 ) în toată puterea lor spirituală în Hristos - promisiuni care, într-un timp viitor, vor fi împlinite în literă şi în duh când Îi va plăcea lui Dumnezeu să convertească vechiul Său popor. Atunci va fi minunata arătare a tuturor binecuvântărilor cereşti şi pământeşti, împlinite de Domnul Isus Hristos, aceeaşi Persoană glorioasă, care este sursa şi centrul lor. Dar în partea de capitol care ne preocupă, nu este vorba atât de promisiune, cât de felul în care este obţinută binecuvântarea.
Întoarcerea la Galateni 2:19-21 - Hristos, viaţa mea
Galatenii fuseseră făcuţi de curând să se bucure de puterea şi de binecuvântarea creştinismului, sub efectul predicării apostolului (ce imens privilegiu!). Dar acum, lucru trist de spus, erau în pericol să se întoarcă, după ce au pierdut sentimentul harului în sufletul lor. Prin ce mijloc, la origine, primiseră binecuvântarea lui Dumnezeu? Această problemă fusese ridicată în ultimul verset din capitolul 2 unde apostolul insista deja cu deamănuntul asupra subiectului important al Duhului Sfânt în această epistolă, anume că nu legea, ci harul lui Dumnezeu în Hristos este cel care dă fără plată orice binecuvântare de care se bucură creştinul. El ne condusese deja (Galateni 2:19 ) până în acel punct în care „prin lege, am murit faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu”. Arătase cum se întâmplase aceasta în propriul său caz, al lui care era iudeu şi care, prin urmare, era neapărat sub legea lui Dumnezeu într-un fel care nu putea fi partea niciunui păgân ca atare. Mai arătase cum se făcea că fusese eliberat de lege şi putea să adopte acum un limbaj atât de diferit. Spune: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20 ). Într-un sens, vorbeşte despre el însuşi ca fiind mort, şi într-un altul, vorbeşte despre el însuşi ca fiind viu; dar această viaţă era atunci a lui şi în care trăia, era Hristos în el. El tratează vechiul eu ca un lucru mort; tot ce constituia caracterul lui natural, vechiul eu subiect al legii, îl tratează ca răstignit. Motivul este evident: Care este sursa energiei unui om, şi scopul tuturor lucrurilor în această lume? Ce se amestecă în toate gândurile şi în toate dorinţele şi le strică? Eul. Că este vorba de curaj, sau de generozitate, sau de solicitudine pentru familia, ţara sau religia sa - toate aceste lucruri se găseau în Pavel înainte de convertirea sa; dar era un lucru ancorat mai adânc decât tot restul, eul. Ori acesta fusese dat morţii la crucea lui Hristos, care judeca întreaga sa fiinţă morală ca bazată pe ceva corupt - adică pe el însuşi. Caracterul lui Pavel fusese astfel atins până în colţurile sale cele mai ascunse. De atunci înainte el pornea de la principiul că un Altul - nu el însuşi - era viaţa lui: Hristos Însuşi. Când era văzut intrând în dragostea Sa, şi făcând voia Sa, Hristos, ca obiect pe care Îl viza, era puterea vieţii în el, prin Duhul Sfânt.
Toate acestea nu sunt ceva particular unora; dimpotrivă, Hristos este viaţa oricărui creştin, dar aceasta nu este întotdeauna evident. Putem vedea omul vechi eliberându-se şi făcând să ţâşnească orgoliul, vanitatea, dragostea de plăcerile sale, sau forţa vechilor obiceiuri. Bineînţeles, când este aşa, am permis firii vechi să se arate din nou, pentru că nu am fost destul de ocupaţi cu Hristos, nici destul de deprinşi în judecata de sine.
Hristos mort în noi, nu există; dar când în mod practic nu trăim prin Hristos, aceasta reiese şi se trădează în căile noastre: este ceea ce L-a dus pe Hristos la cruce. Apostolul ajunsese la punctul următor: Hristos trăia în el, nu legea. „Pentru că eu, prin lege, am murit faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu”. Tot ce putea face legea, era să-şi exercite puterea de moarte asupra celor care erau supuşi ei. Pavel nu căuta, ca deseori astăzi, să facă eforturi pentru a păzi legea în mod spiritual, după ce a fost convertit; ci „eu, prin lege, am murit faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu”. Această expresie: „ca să trăiesc pentru Dumnezeu” este foarte serioasă şi plină de frumuseţe. Legea nu a produs niciodată viaţa nici măcar într-un singur suflet: ea ucide. Aici, dimpotrivă, îl vedeţi pe Pavel mort faţă de lege, dar viu faţă de Dumnezeu pe un principiu total diferit. Se pune o întrebare: Cum a venit această viaţă? Dacă tot ce făcea legea era să aducă o moarte conştientă asupra sufletului său (aceasta se referă la faptul că a trecut prin sentimentul condamnării sale înaintea lui Dumnezeu), care este sursa vieţii noi? Nu legea, ci Hristos. El a terminat cu legea, în Hristos, şi este eliberat, şi viaţa care este în el este ca să trăiască pentru Dumnezeu. De atunci el spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20 ). Vedem deci aici nu numai sursa şi caracterul vieţii noi, ci această viaţă este în întregime susţinută de acelaşi lucru care i-a dat existenţa. Credinţa lui Hristos a produs viaţa, şi la fel, credinţa lui Hristos este puterea sa. O persoană poate admira ce este bun şi plăcut; dar este altceva să fii tu însuţi astfel. Şi ce dă puterea? Faptul de a privi la Hristos, faptul că sufletul se hrăneşte cu desfătările lui Hristos. Mijlocul, în mod obiectiv, este Hristos. „Ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine. Nu resping harul lui Dumnezeu (este ceea ce făceau ei); pentru că dacă dreptatea este prin lege, atunci degeaba a murit Hristos” (Galateni 2:20-21 ). Ei aveau ca principiu că dreptatea era prin lege, nu numai în Hristos mort şi înviat. Atunci, spune el, dacă este aşa, „degeaba a murit Hristos”. Dacă nu era vorba decât de problema legii, singurul lucru necesar ar fi fost ca Hristos să trăiască şi să ne întărească pentru a păzi legea. Dar El a murit. Efectul învăţăturii lor, insistă el mai sus, este că Hristos ar fi murit pentru nimic, în timp ce în realitate, moartea lui Hristos este lucrul esenţial, adevărata şi singura cale prin care harul lui Dumnezeu vine la suflet.
Capitolul 3: 1 - 14
După ce a abordat acest mare adevăr, nu se poate opri să facă o mustrare abruptă şi pătrunzătoare, pentru că resimţea, prin contrast, mărimea pierderii pe care o sufereau. „O, galateni fără minte! Cine v-a fermecat pe voi?” (3:1).
Textul Primit 3:1
În Textul Primit se adaugă: „ca să nu fiţi supuşi adevărului”; dar este o expresie din capitolul 5 versetul 7: „Voi alergaţi bine; cine v-a oprit, ca să nu fiţi supuşi adevărului?” Acolo este întrutotul la locul ei, fără îndoială, dar aici (3:1), cele mai bune manuscrise o omit. Nu susţin nimic prin aceasta, ci constat numai faptul în trecere, pentru că este bine să se facă aceasta când se prezintă ocazia. Unul dintre principalele moduri în care oamenii s-au amestecat în conţinutul Scripturii, a constat în a muta un text sau o frază dintr-o parte unde erau perfect la locul lor, într-o altă parte a Scripturii.
Importanţa crucii; ce arată ea
„O, galateni fără minte! Cine v-a fermecat pe voi, înaintea ochilor cărora Isus Hristos a fost răstignit?” (Galateni 3:1 ). Este clar că el atrage atenţia în mod deosebit asupra crucii lui Hristos - nu doar asupra sângelui Său, sau a morţii Sale, ci asupra crucii Sale. Dacă cercetaţi cu grijă Cuvântul lui Dumnezeu, veţi vedea că forma particulară de prezentare a morţii lui Hristos prin Duhul Sfânt este în mod sistematic în legătură cu folosirea sa practică care trebuie făcută. În toată Epistola către Evrei, în afară de o excepţie mică dar importantă, se vorbeşte nu de cruce, ci de sângele lui Hristos; în Epistola către Romani, este mai ales moartea Sa, deseori sângele - dar moartea formează marea ancoră a argumentului. De ce, aici, Duhul Sfânt nu spune pur şi simplu că Şi-a vărsat sângele (iată de ce vrea să se ţină un creştin fericit să cunoască iertarea), ci că Isus a fost arătat „răstiginit”? Ce este în Scriptură nu este degeaba; nimic nu este pus în evidenţă fără un motiv divin. Răstignirea acoperă omul de ruşine, şi carnea mai mult decât orice. Dacă se vorbeşte doar de moartea lui Hristos, aceasta nu-mi dă impresia că omul nu este nimic, nici că firea omenească este complet nedemnă înaintea lui Dumnezeu. Când apostolul vrea să arate despărţirea absolută a creştinului faţă de lume, el spune: „Dar departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume” (Galateni 6: 14 ). Ori este clar că acolo este o manieră mai gravă şi mult mai puternică de a prezenta subiectul. Nu este nebunie mai rea pentru lume decât crucea. Filosofii dispreţuiesc ideea că o Persoană divină putea muri astfel: acesta părea un lucru slab şi zadarnic. Ei nu aveau niciun sentiment drept al ororii păcatului, nici al vrăjmăşiei pozitive a omului faţă de Dumnezeu, nici al judecăţii solemne şi eterne a lui Dumnezeu. Curcea este modul de a face să reiasă toate acestea. Dar este mult mai mult: crucea nu arată numai ce este carnea şi ce este lumea; ci ea arată şi deşertăciunea de a privi în favoarea legii pentru a aduce binecuvântarea, dacă nu în mod negativ. Legea are cu adevărat puterea de a ucide, nu de a da viaţă: numai Hristos poate da viaţă.
Capitolul 3:2 - Cum primiseră galatenii binecuvântarea; Duhul Sfânt
Apostolul face apel la propriile lor amintiri şi la propria lor experienţă, şi îi întreabă cum se făcea că primiseră Duhul, că fuseseră făcute minuni şi că primiseră binecuvântarea. Fusese prin lege? Galatenii fuseseră păgâni, se proşternau înaintea lemnului şi pietrei, şi fuseseră scoşi din această stare nu prin lege, ci prin cunoaşterea credinţei. Aceasta pune problema în mod mişcător, dar eficace. Dacă mijlocul folosit de Dumnezeu fusese legea, nu s-ar fi folosit de apostolul Pavel pentru a le-o impune? Dar el nu era nimic. Fusese pus de Dumnezeu înaintea lor, în dragostea Lui sfântă şi mântuitoare. În discursul său către atenieni, în mijlocul Areopagului (Fapte 17:19 - 31 ), el dovedise nebunia idolatriei lor; arătase că era împotriva propriei lor raţiuni atât de lăudate, să adore ceea ce fabricaseră. Deasupra lor şi în jurul lor, în fiecare zi şi pretutindeni, exista un semn al degetului Creatorului tuturor acestor lucruri. Unul dintre proprii lor poeţi spusese chiar că ieşiseră din Dumnezeu (din rasa Sa), - nu invers, Dumnezeu n-a ieşit din noi (rasa noastră), şi încă şi mai puţin este lucrarea mâinii oamenilor, ceea ce tocmai făcea idolatria. Apostolul se adresează întotdeauna conştiinţei oamenilor, şi arată felul evident în care diavolul le tulburase minţile, întorcându-i de la faptele evidente care îi înconjurau, care arătau un Dumnezeu mai presus de ei, şi le oferea dovezi ale bunătăţii Lui binefăcătoare. Apoi prezintă adevărul solemn că Dumnezeu cheamă pe toţi oamenii, din toate locurile, să se pocăiască, să se plece înaintea Lui recunoscându-şi păcatul (ceea ce este unul din modurile de a exprima pocăinţa), pentru că „a rânduit o zi în care trebuie să judece în dreptate” (nu după lege, ci întrutotul în dreptate) „pământul pe care l-a destinat la aceasta, despre care a dat o dovadă sigură tuturor înviindu-L dintre morţi” (Fapte 17:31 ). Hristos fusese pus înaintea lor, şi nu legea, după adevărul prezentat în mod obişnuit de apostol; aşa a fost cazul şi cu galatenii. El le aminteşte felul în care primiseră binecuvântarea: „Numai aceasta doresc să aflu de la voi: din faptele legii aţi primit Duhul, sau din auzirea credinţei?” (Galateni 3:2 ). Este un pas înainte important în raport cu capitolul precedent, care vorbeşte numai despre viaţă; dar capitolul 3 introduce Duhul Sfânt. Până la sfârşitul versetului 15, veţi vedea Duhul la început, ca dovadă că Dumnezeu Îşi răspândeşte binecuvântarea peste oameni, şi Duhul la sfârşit. Scopul argumentului este să dovedească legătura dintre Duhul Sfânt şi credinţă, şi nu cu legea care nu are decât blestem de oferit omului vinovat. Hristos este viaţa noastră, şi El dă Duhul.
Naşterea din nou şi prezenţa Duhului Sfânt - starea creştină
Cunoaşterea dragostei lui Hristos
Este important de deosebit între viaţă şi Duhul. Într-adevăr, nu trebuie să uităm că cele două lucruri sunt cu totul distincte chiar dacă în mod obişnuit când un suflet primeşte Evanghelia, primirea vieţii şi cea a Duhului Sfânt au loc în aceeaşi clipă. Viaţa nouă pe care o primeşte creştinul în Hristos nu este Dumnezeu, deşi este de la Dumnezeu; dar Duhul Sfânt este cu adevărat Dumnezeu. Viaţa creştinului este o făptură sau o creaţie nouă, în timp ce Duhul Sfânt este Creatorul. Nu pentru că avem o viaţă nouă, trupurile noastre sunt făcute templul lui Dumnezeu, ci pentru că Duhul Sfânt locuieşte în ele. Când creştinii nu fac aceste distincţii îm mod corect, ajung să se folosească de această viaţă chiar ca şi mângâiere, pentru a se face comozi, mergând până la a spune: Ştiu că voi fi mântuit, inutil să urmez deprinderile spirituale. Cât de adesea sufletele se mulţumesc cu odihna şi satisfacţia de a avea viaţa, şi pun această viaţă în îndeplinire fără altă dorinţă decât de a aduce suflete la Hristos. Dar oricât de binecuvântată este o asemenea râvnă, rămâne un lucru mult inferior dragostei pentru Hristos, şi dragostea pentru Hristos rămâne un lucru inferior, bucuriei sufletului Său faţă de noi; şi cred că aceasta este adevărata ordine a lucrurilor în sufletul sfinţilor lui Dumnezeu. Lucrul mare la care mă cheamă Dumnezeu, este să admir dragostea lui Hristos, să-mi găsesc plăcerea în ea, şi să învăţ din ce în ce mai mult să cunosc această dragoste. Care este efectul? Dragostea pentru Hristos este produsă în aceeaşi măsură în care cunosc dragostea Sa faţă de mine. Ce mă îndeamnă să judec eul şi să-l ţin smerit? Ce ridică o persoană mai presus de o umblare şi de un scop neînsemnate şi pământeşti? Intrarea în binecuvântarea dragostei Lui. Fiind umpluţi de sentimentul acestei dragoste, iubim sufletele în mod diferit, pentru că le vedem în lumina Lui şi le apreciem după afecţiunile Lui, şi nu doar ca având oarecare legătură cu noi. Aici este adevărata taină a oricărei puteri spirituale, cel puţin în formele cele mai înalte ale acestei puteri.
Odihna în Hristos
Luaţi şi toate micile suferinţe pe care le îndurăm din cauza lui Hristos, lucrările pe care le putem întreprinde pentru El - toate lucrurile la care ne cheamă Dumnezeu: în toate aceste lucruri, adevărata binecuvântare pentru creştin este să nu le despartă de Hristos, ci să-L aibă pe Hristos ca sursa, modelul şi măsura întregii noastre slujiri, astfel încât toată slujirea noastră ar trebui să decurgă din bucuria noastră de la Hristos. Într-un sens, închinarea este un lucru unde există mai multă apropiere de Dumnezeu, şi ar trebui să fie mai scumpă copilului lui Dumnezeu, chiar mai mult decât orice altă slujire; ori nu rareori găsim slujitori plini de zel, dar care nu cunosc deloc adevărata închinare. Spun acestea, nu ca să-I slujim lui Hristos mai puţin, ci ca să ne bucurăm mai mult de El, şi ca să-I slujim în duhul care vine din bucuria a ceea ce este El, în mod independent de împrejurări. Care este baza acestui nivel de bucurie? Este pacea absolută şi întreaga odihnă a inimii noastre în El şi în lucrarea Sa. Vedem în ce măsură, în Hristos, există ceea ce trebuie pentru orice păcat şi pentru a satisface orice nevoie a sufletului nostru. Suntem aşezaţi, ca şi copii, în prezenţa unui tată; ori un tată foloseşte toate resursele lui pentru binele copilului său. La bietul păcătos există sentimentul nevoii, şi trebuie ca sufletul să treacă mai întâi pe acolo. În experienţa a aproape oricărui suflet regenerat, există o etapă - o stare - în care există viaţa, dar poate în mijlocul a multă ignoranţă, totuşi cu un profund sentiment de păcat. Nu aceea este propriu-zis starea creştină; aceasta din urmă, când este bine înţeleasă, presupune odihna în Hristos, cu conştienţa că totul îmi este dat de Dumnezeu în El. Am primit Duhul de înfiere şi nu duhul de robie. Nu numai că sufletul meu este trezit pentru a simţi păcatul, ci Duhul Sfânt locuieşte în mine; şi rezultatul acestei locuiri este că ştiu că am primit această plinătate a binecuvântării din partea lui Dumnezeu.
Capitolul 3: 2 - 5 - Primirea Duhului; Duhul de înfiere
În capitolul 2, după cum am văzut, este vorba de viaţă; dar la începutul capitolului 3, apostolul vorbeşte de primirea Duhului. Nu era doar o problemă de bucurie, ci o putere miraculoasă îl însoţea. În acea vreme când era dat Duhul Sfânt, existau demonstraţii exterioare în care Se arăta El Însuşi, dar aceasta nu a continuat în Biserică. El alătură aici două lucruri: „Din faptele legii aţi primit Duhul, sau din auzirea credinţei? Aşa de fără minte sunteţi? După ce aţi început în Duh, acum sfârşiţi în carne?” (3:2 - 3), altfel zis: „Aţi fost făcuţi desăvârşiţi de carne?” Era un proces prin care sperau să fie desăvârşiţi; deoarece carnea poate cu uşurinţă să se satisfacă pe ea însăşi. „În zadar aţi suferit atâtea?” (3:4). El nu vrea să-i părăsească; nu vrea să creadă că duşmanul va câştiga o asemenea victorie împotriva lor încât nu vor putea fi scăpaţi din această stare. „Cel care vă dă deci Duhul şi face lucrări de putere între voi, face acestea din fapte ale legii, sau din auzirea credinţei?” (3:5). Aceasta se referă la Pavel însuşi. Dumnezeu dăduse Duhul, dar lucra prin unelte: cei care fuseseră folosiţi la predicarea Evangheliei, dacă primiseră Duhul Sfânt. Auzirea credinţei este urmată de darul Duhului, după ce L-am primit pe Hristos; dar cele două lucruri sunt întotdeauna deosebite. Veţi găsi în Scriptură, cel puţin uneori, că primirea Duhului era posterioară credinţei în Hristos. Luaţi exemplul samaritenilor (Fapte 8 ): nu le-a fost dat Duhul la câtva timp după convertire? Şi fără a mai vorbi de Corneliu (Fapte 10 ), la fel a fost cu ucenicii din Efes în Fapte 19 .
Vedem într-adevăr persoane pline de bucurie când aud Evanghelia, dar iată că această bucurie dispare apoi; poate că va fi nevoie să treacă prin încercări foarte dureroase, fiindcă nu au înţeles cu adevărat aplicaţia lucrării lui Hristos la sufletul lor. Au înţeles doar realitatea unei Persoane binecuvântate şi divine, pline de dragoste, - şi anume Domnul Isus; dar după ce au primit aceasta, apare sentimentul lipsurilor lor, şi trec prin multe încercări în care inima le este zdrobită şi lucrată. Nu aş putea spune despre asemenea persoane că au primit Duhul lui Dumnezeu ca Cel care locuieşte personal în ele, ca sigiliul binecuvântării găsite în Hristos. Dar când sunt făcute să se odihnească în El, în sentimentul deplin al păcatului lor şi a ceea ce sunt ele, - ştiind ce este Dumnezeu, ce este Satan, ce sunt ele însele, ce este legea lui Dumnezeu - şi că în ciuda a toate acestea, sunt aduse să se odihnească în răscumpărarea care este în Hristos, fiind îndreptăţite pe principiul creaţiei, astfel încât în faţa a toate, au pacea cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos (Romani 3:24 ; 5:1 ), asemenea persoane au primit Duhul Sfânt; ele au nu numai viaţa, ci au Duhul lui Dumnezeu.
În vremurile de început ale creştinismului, această distincţie reieşea foarte clar; dar acelaşi principiu rămâne acum, bineînţeles. Toate sufletele privesc la Hristos, Dumnezeu le va da Duhul de înfiere şi ele vor fi astfel introduse în plinătatea binecuvântării. Dar acestea se întâmplă adesea doar pe patul de moarte, în timp ce nu aşa ar trebui să stea lucrurile cu un creştin.
Mărturie exterioară şi bucuria lui Hristos
Măsura de adevăr predicat în zilele noastre este atât de slabă printre creştinii adevăraţi, încât sufletele nu au conştienţa relaţiei lor, nici că răscumpărarea este deplină. Rezultă de aici că pot rămâne mult timp lipsite de mângâierea şi de bucuria la care au dreptul. Nu acesta era cazul galatenilor; apostolul menţionează că avuseseră o binecuvântare deplină. De la început fuseseră puşi în posesia Duhului Sfânt. Îl primiseră prin [pe principiul] auzirea credinţei: înţeleg că era vorba de primirea Duhului în orice fel; nu numai sub aspectul minunilor şi al manifestărilor de putere, ci mai mult, Duhul Sfânt era Cel care locuia în ei. Când suflete nu erau născute din Dumnezeu, şi nu aveau decât o mărturisire exterioară a lui Hristos, puteau primi Duhul pentru daruri de putere, dar nu ca sursă de comunicare. În Evrei 6 , găsim astfel persoane care au fost odată luminate, care au gustat darul ceresc, au devenit părtaşe Duhului Sfânt, au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi minunile veacului viitor, şi totuşi căzuseră.
Nu se spune nicăieri că fuseseră aduse la viaţă, nici că aveau viaţa; fuseră luminate şi gustaseră darul ceresc; fuseseră botezate şi avuseseră minunile veacului viitor toate acestea erau adevărate pentru aceste persoane, şi totuşi căzuseră - Îl părăsiseră pe Hristos şi Îl lăsaseră pentru a se întoarce la iudaism, pentru a-şi linişti conştiinţele faţă de Dumnezeu. Pentru asemenea cazuri, apostolul spune: Este imposibil „să fie reînnoiţi spre pocăinţă” (Evrei 6:6 ); sunt apostaţi, iată situaţia. La o scară mult mai mare, teribila judecată finală va veni în mod asemănător ca rezultat inevitabil al tăgăduirii creştinismului. Trebuie ca aceasta să se întâmple, pentru că Dumnezeu nu are nimic mai bun de introdus, nimic prin care să poată lucra asupra omului când acesta respinge descoperirea creştină şi harul lui Hristos. Ori aceasta era piesa de convingere împotriva galatenilor. Ştiau că predicarea pe care o auziseră nu era subiectul legii, şi că totuşi primiseră Duhul în mod personal. Trebuiau să considere ce implică primirea Duhului Sfânt - că nu este numai o manifestare de putere, ci ca o binecuvântare mai profundă care rămâne acum. Ce bunătate a lui Dumnezeu că este astfel, că nu a retras sursa bucuriei lui Hristos! Am fi putut gândi contrariul, dat fiind adâncimea căderii, că dacă ceva ar fi trebuit să fie retras, ar fi trebuit să fie această bucurie a lui Hristos.
La Rusalii, sfinţii erau toţi, sau aproape toţi, nişte copilaşi. Este o neînţelegere din punct de vedere moral a acelei zile şi a stării anterioare a ucenicilor, a presupune că minunata desfăşurare de putere din acea zi, arăta că se acordase o bucurie în Hristos mai profundă atunci, decât oricând altcândva mai târziu. Vedem astăzi un pericol similar la persoane care îşi imaginează că momentul convertirii este cel al celei mai bogate posibil recolte de pace şi de bucurie: ori, în cel mai bun caz, este bucuria unui copilaş. Există un sentiment puternic de eliberare; dar sentimentul eliberării nu este în mod necesar Hristos, nici felul cel mai dulce de a-L gusta pe Hristos. Este în legătură cu sentimentul nostru de dragoste faţă de Hristos şi este cu siguranţă privilegiul nostru de a ne bucura de acesta, dar există o cunoaştere a lui Hristos Însuşi şi a plăcerilor găsite în El, care este mai profundă, fiind bazată pe o intimitate în creştere cu gloria Sa personală, cu dragostea şi lucrarea Sa.
Capitolul 3: 4 - 6 - Binecuvântarea lui Avraam nu este prin lege
Galatenii se plasau sub lege, şi apostolul le pune înaintea ochilor nebunia acestui lucru. Căutau să se facă desăvârşiţi prin carne. Era pur şi simplu natura, lucrând asupra a ceea ce atinge eul, şi nu descoperindu-L pe Hristos sufletului. Galatenii gândeau că sunt obligaţi să facă anumite lucruri. Ei bine! le replică el, aceasta este carnea. „În zadar aţi suferit atâtea?” (3:4). Apoi arată că totul fusese prin [pe principiul] auzirea credinţei, şi ajunge până la însuşi Avraam. „Cum Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit ca dreptate” (3:6; Romani 4:3 ). Există o mare forţă în această aluzie la Avraam, pentru că orice evreu vroia să facă apel la el, ca rădăcină a circumciziei; şi felul în care legea fusese introdusă între galateni, era să acorde o mare importanţă dreptului circumciziei. - S-ar părea că argumentul acestor oameni iudaizatori era următorul: Nu puteţi avea binecuvântarea interioară a circumciziei fără să vă supuneţi formei sale exterioare. - Apostolul face apel la Avraam pentru a dovedi contrariul: în cazul său, era vorba de o problemă de credinţă, şi nu de lege, nici de circumcizie. Când L-a crezut Avraam pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca dreptate? Înainte ca circumcizia să fi fost introdusă; pentru că istoria este formală şi arată clar că acest rit a fost prescris după ce Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, şi Dumnezeu i-a socotit aceasta ca dreptate.
Capitolul 3: 7 - 9 - Binecuvântarea tuturor fiilor lui Avraam este prin credinţă
„Să ştiţi deci”, continuă el, „că cei din credinţă, aceştia sunt fii ai lui Avraam” (3:7). Aceasta este concluzia pe care o trage. Dacă Avraam a fost introdus în această poziţie de binecuvântare prin credinţă. Toată sămânţa lui [=descendenţa lui] este binecuvântată în mod asemănător. El începe prin sămânţa naturală, evreul, apoi introduce păgânii. „Şi Scriptura, prevăzând că Dumnezeu va îndreptăţi naţiunile din credinţă, i-a vestit dinainte lui Avraam: În tine vor fi binecuvântate toate naţiunile. Deci din credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu credinciosul Avraam” (3: 8 - 9). Vom vedea mai târziu că el nu raţionează numai după promisiunea făcută lui Avraam însuşi, ci după cea care a fost făcută seminţei sale; dar aici omite intenţionat sămânţa. Face referinţă la prima promisiune făcută lui Avraam, pentru că, atunci când a fost făcută, nu avea niciun gând despre circumcizie. El spune: „Şi Scriptura, prevăzând că Dumnezeu va îndreptăţi naţiunile din credinţă, i-a vestit dinainte lui Avraam: „În tine vor fi binecuvântate toate naţiunile” (3: 8). Aceasta arată că ei erau binecuvântaţi ca păgâni - şi nu devenind în mod virtual iudei; căci binecuvântarea ajunge la ei ca păgâni. „Deci cei din credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu credinciosul Avraam” (3: 9). El termină aici această parte a subiectului, dovedind că binecuvântarea depindea de credinţă şi nu de faptele legii, nici de circumcizie. Avraam fusese binecuvântat pe principiul credinţei, şi Dumnezeu îi promisese: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Genesa 12:3), nu în circumcizie, ci în Avraam; vedem astfel că în cazul lui Avraam, este introdus principiul unei promisiuni. În fapt, Avraam era un idolatru în momentul în care Dumnezeu i s-a descoperit, după cum aflăm din Iosua 24 : adevărata binecuvântare este întotdeauna efectul descoperiri pe care Dumnezeu o face cu privire la El Însuşi sufletului. Efectul acestei descoperiri făcute lui Avraam, este că el, îşi părăseşte ţara şi casa tatălui său şi pleacă, ascultând de Cuvântul lui Dumnezeu, „neştiind unde merge” (Evrei 11: 8 ). Se baza pe bunătatea lui Dumnezeu faţă de sufletul lui. Primeşte de la Dumnezeu promisiunea binecuvântării, şi de asemenea binecuvântarea pentru alţii; cum s-a spus: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:3 ). Şi iată cum a avut loc aceasta: „Deci cei din credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu credinciosul Avraam” (3:9). Şi raţionează astfel: Cum în acest caz binecuvântarea depindea de credinţă, la fel este şi în cazul vostru.
Capitolul 3:10 - 12 - Blestemaţi sunt cei care sunt sub lege
Apoi, într-o fază solemnă şi maiestuoasă, care poartă pecetea lui Dumnezeu, adaugă: „Blestemat este oricine nu stăruie în toate cele scrise în cartea legii, ca să le facă” (3:10). O! Dacă cei care vor să înveţe legea că ar înţelege numai un cuvânt ca acesta! Nu se spune că toţi cei care au călcat legea sunt sub blestem, ci că toate persoanele care ocupă o poziţie pe o bază a legii; oricine încearcă să placă lui Dumnezeu pe acest principiu a căzut sub blestem. Şi de ce? Pentru că există păcatul. Şi dacă omul cu păcatul asupra lui, sau în el, încearcă a-şi face cauza mai bună prin intermediul legii, este sub blestemul legii în aplicarea acestui principiu. Nu avem nevoie să aşteptăm o dovadă despre aceste fapte; cel care ocupă acest loc este condamnat. Dacă Dumnezeu ar trebui să lucreze cu oamenii cum lucrează ei cu Dumnezeu, ar trebui să fie condamnaţi la moarte, fără speranţă de ajutor, nici de eliberare. Regenerarea nu eliberează şi nu ar putea fi citată ca mijloc de apărare. Dacă sunt sub guvernarea legii ca regulă de drept, cei care o calcă sunt în mod necesar condamnaţi. Aceasta înseamnă concluzionând: „Toţi cei care sunt din faptele legii sunt sub blestem” (3: 10) etc. Astfel deci, dacă mă plasez pe acest teren, nu există nici cea mai mică resursă în caz de lipsă, cel puţin dacă nu trag folos şi din jertfele şi darurile pentru păcat. Dar dacă stăruiesc în toate lucrurile care sunt scrise în cartea legii, dacă nu reuşesc să le respect pe toate fără greşeală, sunt blestemat. O asemenea poziţie poate conveni vreodată unui creştin? Imposibil şi din acest motiv, totul este incoerent la cei care vorbesc astfel, pentru că la urma urmelor ei se bazează în realitate pe Hristos. Dar ce spune Pavel? „Iar că prin lege nimeni nu este îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu este lămurit, pentru că „cel drept va trăi prin credinţă” (3:11). Este o eroare totală a presupune că dreptatea şi viaţa sunt prin lege ca sursă, sau ca putere, sau ca măsură. „Iar legea nu este din credinţă; ci „acela care va face acestea va trăi prin ele” (3:12).
În versetul 13, apostolul termină această parte a subiectului şi arată că poziţia noastră ca şi creştini este complet diferită. El începe cu iudeul. „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi (pentru că este scris: „Blestemat este oricine este atârnat pe lemn”)”. Este o mare binecuvântare a descoperi că Hristos a fost făcut păcat pentru noi, conform 2. Corinteni 5:21 , şi la fel aici, se spune că S-a „făcut blestem pentru noi”. În Epistola către Corinteni, Pavel se plasează pur şi simplu cu credincioşii, fără să facă un contrast între noi şi iudei, şi prin urmare „noi” din Corinteni îi cuprinde pe toţi. Dar aici (3:13), „noi” semnifică partea iudaică a credincioşilor, pentru că el vorbeşte apoi de păgâni în mod particular şi distinct: „Pentru ca binecuvântarea lui Avraam să ajungă la naţiuni în Hristos Isus” (3: 14); apoi îi pune pe toţi împreună: „Ca să primim, prin credinţă, promisiunea Duhului” (3:14). „Hristos, ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi” (3:13). „Noi” din acest verset 13 este emfatic, în timp ce în versetul 14 „noi” nu este emfatic deloc, ci este folosit în mod general pentru a desemna toţi credincioşii, fie iudei, fie păgâni. Astfel deci, acest punct este foarte clar. Mai întâi, fiind vorba de iudei, este ca şi cum ar zice: „noi am avea la fel toţi nevoie de Hristos, pentru că noi nu am stăruit în toate cele scrise în cartea legii, ca să le facem; şi Hristos a venit şi ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi”. Apoi în ceea ce vă priveşte pe voi, păgânii - pe voi care n-aţi avut niciodată nimic de-a face cu legea, veţi căuta voi binecuvântarea chiar pe terenul de pe care noi nu putem aştepta decât blestem? Apostolul citează în versetul 10 un pasaj din Deuteronom 27 , unde găsim o descoperire foarte uimitoare, precum un altul a remarcat bine. O jumătate dintre triburi trebuiau să rămână pe un munte pentru a binecuvânta, şi cealaltă jumătate pe un alt munte pentru a blestema, dar imediat după aceea, când este arătat ceea ce trebuia făcut, numai blestemele sunt menţionate, şi nu este nicio binecuvântare! De ce? Pentru că „toţi cei care sunt din faptele legii sunt sub blestem” (v. 10). Dumnezeu spusese să se despartă seminţiile în două pentru a binecuvânta şi a blestema; dar când au ajuns la fapte, apar numai blestemele, nu şi binecuvântările. Ce mare şi solemnă confirmare a adevărului pe care tocmai l-am cercetat! Dumnezeu nu prevedea nimic pozitiv pentru ca cineva să obţină binecuvântarea astfel. Plasându-se pe un teren al legii, nu puteau să primească decât blestemul; şi prin urmare, nu auzim rostite decât blestemele.
Apostolul termină deci în mod triumfător această parte a subiectului. Credinciosul, după ce a ajuns să recunoască deplin blestemul legii din cauza păcatului, poate să spună atunci, prin harul lui Dumnezeu: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi” (3:13). Nu numai că a fost blestemat în locul nostru, ci a devenit blestem. Ce putea face să simţim mai tare în ce măsură S-a identificat deplin cu această stare în totalitate? Consecinţa este că cei pe care îi reprezenta în har sunt eliberaţi deplin; mai mult, din clipa când binecuvântarea începe să curgă, se revarsă mult peste vechile limite. De aceea spune el: „Pentru că este scris: „Blestemat este oricine este atârnat pe lemn, pentru ca binecuvântarea lui Avraam să ajungă la naţiuni în Hristos Isus” (3: 13 - 14). Trebuia înainte de toate ca Dumnezeu să îndepărteze blestemul; odată făcută aceasta după sfinţenia divină, pentru aceşti credincioşi evrei, aceeaşi cruce a lui Hristos a făcut să se reverse îndurarea faţă de păgâni. Hristos împlinise lucrarea de răscumpărare, şi deşi prima sa aplicaţie este pentru iudeu, totuşi eficacitatea şi gloria nu puteau, bineînţeles, să rămână ascunse. Binecuvântarea lui Avraam ajunge la păgâni în Hristos Isus - „ca să primim, prin credinţă, promisiunea Duhului” (v. 14).
Aceasta împlineşte argumentul bazat pe promisiunea Duhului, şi iată concluziile: - legea nu a adus niciodată binecuvântare celor care erau sub ea, chiar dacă erau sămânţa lui Avraam, şi aceasta, pentru că erau păcătoşi; - ea nu a fost niciodată mijlocul pentru ei de a primi Duhul Sfânt ca putere pentru a se bucura de Hristos. - Pe de altă parte, auzirea credinţei, ca altădată pentru Avraam, este unicul şi singurul mod pe care Duhul Sfânt îl foloseşte pentru toată pacea reală şi pentru orice binecuvântare reală; şi aceasta are valoare nu numai pentru iudeul orgolios dar blestemat, ci chiar pentru bietul păgân, acum cuprins în mod expres în binecuvântare, chiar în partea ei cea mai bogata, Duhul promis.
Rezumat 3: 5 - 14
În prima parte a capitolului, am văzut contrastul dintre partea care revine credinţei şi partea care revine legii. Am văzut că legea aducea în mod necesar blestemul, nu că ar fi rea în ea însăşi, ci pentru că oamenii, pentru că Israel - erau păcătoşi. Legea deci, tocmai pentru că este sfântă, şi dreaptă, şi bună, trebuia să condamne pe cei care nu erau buni, ci răi. Pentru asemenea oameni, prin urmare, concluzia legii era blestemul. Era într-adevăr legea lui Dumnezeu, dar tot ceea ce legea Sa putea sau trebuia să aducă unor păcătoşi, era condamnarea şi blestemul. Ori pe de altă parte, lui Dumnezeu Îi place să binecuvânteze. Cum se împacă toate acestea? Unde se găseşte posibilitatea ca Dumnezeu să introducă o binecuvântare pentru omul mizerabil şi pierdut? Răspunsul este că „cei din credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu credinciosul Avraam” (3:9). Avraam a primit o binecuvântare, şi nu un blestem, şi aceasta din cauza credinţei, şi nu a legii. După aceea, apostolul dovedeşte că, fiindcă legea nu poate aduce decât blestem asupra oricărui suflet care se află pe acest teren în raport cu Dumnezeu - independent de a şti dacă ea este bună în ea însăşi - „toţi cei care sunt din faptele legii sunt sub blestem” (3:10). Nimic nu putea fi mai universal, nici mai determinant. Legea nu are nimic altceva decât blestemul asupra oricărui copil al lui Adam, care încearcă să se plaseze pe acest teren ca mod de relaţie cu Dumnezeu. Caut să ascult de Dumnezeu, promiţând că o voi face, pentru a obţine de la El o binecuvântare? Nu voi secera decât blestem. Trebuie să ascult; dar fiind eu însumi păcătos, efectul legii este de a arăta păcatul meu şi de a mă blestema. Pe de altă parte, credinţa mă introduce în binecuvântare prin harul lui Dumnezeu, da, chiar în orice binecuvântare.
Capitolul 3: 15 - 19 - Promisiunea
Capitolul 3: 15 - 16 şi Geneza 22: 17-18 - Păgânii binecuvântaţi în sămânţa unică şi iudeii binecuvântaţi ca sămânţa numeroasă
Ajungem acum la problema promisiunii, un subiect foarte diferit. Credinţa implică într-un fel sau altul, starea sufletului persoanei care crede, în timp ce promisiunea priveşte la ce lucrează Dumnezeu; după ce am văzut că cei care primesc binecuvântarea sunt cei care au credinţa, nu cei care încearcă să împlinească legea, trebuie să cercetăm promisiunile lui Dumnezeu şi darul legii. „Fraţilor (vorbesc în felul omului), nimeni nu desfiinţează un legământ confirmat, chiar al unui om, nici nu adaugă la el. Iar promisiunile au fost rostite „lui Avraam şi seminţei lui” (3: 15 - 16). Avraam a primit promisiunile, dar nu legea; nu ştia nimic de lege şi nici sămânţa sau fiul său. Dar cu toate acestea nu se putea nega că Avraam a primit binecuvântarea. Îl vedem deci aici stând pe un teren nou. Există mai mult decât suflete având credinţa şi primind binecuvântarea: de ce să nu avem credinţa şi în lege? Ultima parte a capitolului tratează această chestiune şi arată că Dumnezeu a dat promisiuni. Întrebarea este atunci: Cum să conciliem legea lui Dumnezeu cu promisiunile Sale? În ce scop le-a dat pe fiecare? Erau ele presupuse să producă acelaşi rezultat? Erau ele pe acelaşi principiu? Duhul Sfânt reglementează aceste chestiuni: „Iar promisiunile au fost rostite „lui Avraam şi seminţei lui”. Nu spune: „şi seminţelor”, ca multora, ci ca uneia: „şi Seminţei tale”, care este Hristos” (3:16). Este clar că se face aluzie aici la două ocazii distincte şi remarcabile ale istoriei lui Avraam; prima dată, era vorba numai de Avraam (Geneza 12 ), şi a doua oară, promisiunea îi este făcută lui Isaac, sau mai degrabă numai în Isaac (Geneza 22 ). În acest ultim capitol, este vorba atât de sămânţa numeroasă, cât şi de sămânţa unică. Dumnezeu adaugă seminţei numeroase posesiunea porţii duşmanilor săi (Geneza 22:17 ), adică supremaţia evreilor. Dar nu aceasta se obţine ca şi creştin. Nu doresc ca duşmanii mei să fie răsturnaţi, ci mai degrabă să fie aduşi la Hristos. Evreii ca atare, dimpotrivă, vor avea curând binecuvântările prin Hristos, dar în acelaşi timp vor vedea zdrobirea duşmanilor lor. Israel va fi înălţat pe pământ, ceea ce Dumnezeu nu a promis niciodată păgânilor. În Geneza 22 , cele două lucruri sunt cu totul distincte. Când se vorbeşte de sămânţă fără aluzie la număr, intervine binecuvântarea neamurilor; când se spune că va fi înmulţită ca stelele şi ca nisipul, atunci binecuvântarea este caracterizată fără ambiguitate de prezenţa evreilor. Aceasta este, cred eu, argumentul apostolului. Când este vorba de Hristos, a cărui imagine este Isaac, este doar „sămânţa ta”, fără un cuvânt despre sămânţa fără număr, ca stelele sau nisipul. „Iar promisiunile au fost rostite „lui Avraam şi seminţei lui” (3:16), şi anume cele ale binecuvântării păgânilor, şi nu doar supunerea păgânilor. Promisiunile au fost făcute mai întâi lui Avraam, şi apoi confirmate în sămânţa lui. „Nu spune: „şi seminţelor”, ca multora, ci ca uneia: „şi Seminţei tale”, care este Hristos” (3: 17). Îl ia pe Hristos, ca pe Cel care era în vedere prin intermediul lui Isaac.
Îngăduiţi-mi să amintesc circumstanţele în care Dumnezeu a făcut promisiunea în Isaac ca imagine a lui Hristos. În Geneza 22 , Isaac era pe punctul de a fi adus ca jertfă, şi până în ultimul moment, Avraam nu a ştiut decât un lucru: că fiul lui avea să moară. Timp de trei zile Isaac era sub o sentinţă de moarte. Avraam avea încredere în Dumnezeu, care promisese că în Isaac va avea ţara; şi era prin urmare sigur că în acelaşi Isaac promisiunea trebuia să fie împlinită. Nu era vorba ca Sara să aibă un alt fiu, ci era vorba de acel fiu, singurul său fiu. Era deci perfect sigur că Dumnezeu îl va învia şi i-l va da, pentru a fi capul familiei ebraice. Este o imagine magnifică a lui Dumnezeu necruţându-Şi propriul Lui Fiu. Era ca şi cum Avraam l-ar fi jertfit efectiv pe fiul său, şi Dumnezeu nu numai că l-a dat pe Isaac, ci chiar în acel moment şi în acel loc, a adăugat promisiunea: „În sămânţa ta vor fi binecuvântate toate naţiunile pământului” (Geneza 22:18 ). La fel, primim binecuvântarea în Hristos înviat. Hristos mort şi înviat este perfect liber să binecuvânteze păgânii. Atât timp cât era doar viu pe pământ, spune: „Nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15:24 ); dar după învierea Sa, totul se schimbă, şi Îl vedem încredinţând o misiune ucenicilor Săi: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile” (Matei 28:19 ). Şi la fel prezice Evanghelia „va fi predicată în toată lumea” (Matei 24:14 ). Apostolul atrage atenţia asupra faptului că această profeţie din Geneza 22:18 unde Dumnezeu vorbea de binecuvântarea păgânilor nu este legată de sămânţa numeroasă, ci de sămânţa unică, şi anume de Isaac ca imagine a lui Hristos, şi de Hristos după ce a intrat în moarte şi a trecut prin înviere. Importanţa acestui lucru este imensă, pentru că, atunci când era pe pământ, Hristos era El Însuşi sub lege. Înviat dintre morţi, ce avea El de-a face cu legea? Legea nu atinge un om când este mort. Argumentul apostolului este că un creştin aparţine lui Hristos în înviere. Când cineva este botezat pentru Hristos, iată ce mărturiseşte: Aparţin lui Hristos mort şi înviat, fiind scos afară din vechea mea poziţie de iudeu sau păgân. Iudeii aveau de-a face cu un Mesia care trebuia să domnească peste ei pe pământ, şi în acea zi, păgânii vor fi coada şi nu capul (Deuteronom 28:13 ), şi regii vor fi cei care vor alăpta Sionul şi prinţesele lui îl vor alăpta, plecându-se cu feţele la pământ înaintea lui şi vor linge ţărâna picioarelor lui Israel (Isaia 49: 23 ); dar noi, creştinii, începem prin moartea şi învierea lui Hristos. Toate binecuvântările noastre sunt în Hristos înviat dintre cei morţi.
Capitolul 3: 17 - 18 - Legea într-adevăr distinctă de promisiune: 430 de ani între cele două
„Dar eu spun aceasta, că legea care a venit după patru sute treizeci de ani nu anulează un legământ confirmat mai înainte de Dumnezeu astfel încât să facă promisiunea fără putere” (3:17). Dumnezeu a avut grijă ca între promisiunea dată lui Avraam şi lui Isaac şi lege, să se scurgă o perioadă de mai mult de patru secole. Dacă ar fi dat legea la puţin timp după aceea, ei ar fi putut spune că totul era unul şi acelaşi lucru. Dar aceasta este de neînchipuit, având în vedere aceşti 430 de ani interveniţi între timp. Promisiunea îşi are scopul ei special care îi este propriu, şi legea la fel; cele două nu trebuie amestecate. Nici una, nici cealaltă nu trebuie pusă deoparte. Dimpotrivă, menţin că nu putem avea o apreciere justă a promisiunilor lui Dumnezeu dacă dispreţuim legea Sa. Recunosc valoarea imensă a legii: dar care este obiectul ei? Avem aici răspunsul, el nu este lăsat la propriile noastre presupuneri. Legământul legii intervenit 430 de ani după promisiunea dată lui Avraam, nu poate anula ceea ce Dumnezeu a spus mai înainte. Dacă un om care oferă o recompensă, leagă de ea o condiţie, are perfect de bine dreptul să o facă. Dar să presupunem că aţi spune cuiva: Am intenţia să vă las casa mea cu grădină, fără o condiţie anumită, apoi, după un an sau doi, aţi spune acestui om: plătiţi-mi o anumită sumă pentru casă şi grădină; el ar avea într-adevăr dreptul să vă răspundă: Ce vreţi să spuneţi? Vă căiţi de promisiunea dumneavoastră? Mi-aţi dat proprietatea fără condiţie, şi acum cereţi o plată! Exista promisiunea absolută a lui Dumnezeu faţă de Avraam; ea trebuie să rămână neschimbată pentru totdeauna. Dar după 430 de ani, intervin condiţii: „Dacă veţi asculta de glasul Meu cu adevărat... veţi fi” etc. (Exod 19: 5 - 6 ). Dumnezeu face atunci să depindă binecuvântarea de ascultare. Pune Dumnezeu unul dintre aceste principii în opoziţie cu celălalt? În niciun fel. El îngăduie această perioadă de timp, mai ales pentru a arăta că cele două lucruri sunt perfect distincte, în natura şi obiectul lor. După raţionamentul apostolului aici, principiul condiţiei introduse cu legea, nu poate anula principiul harului introdus cu promisiunea. Când Dumnezeu îi spune lui Avraam: „Îţi voi da ţie şi seminţei tale după tine... toată ţara Canaanului, în stăpânire pentru totdeauna” (Geneza 17: 8 ), nu a adăugat nicidecum: Dacă faceţi aceasta sau aceea. Domnul trebuia să-i dea anumite binecuvântări, depinzând în întregime de bunătatea lui Dumnezeu şi de favoarea Lui nemeritată. Iată cum a lucrat Dumnezeu în promisiuni. Dar în lege, totul depindea de respectarea ei de către cel care era supus ei. Glasul legii este o binecuvântare pentru cel drept, un blestem pentru cel vinovat. „Acela care va face aceasta va trăi prin ele” (3: 12). „Blestemat este oricine nu stăruie în toate cele scrise în cartea legii, ca să le facă” (3:10).
Apostolul dovedeşte apoi că „dacă moştenirea este din lege, nu mai este din promisiune” (3:18). Dacă un om are un lucru în schimbul a ceea ce a dat sau a făcut pentru a-l avea, aceasta nu mai este pe principiul promisiunii, ci pe cel al meritului. Este ca o persoană care face o anumită muncă pentru un anumit salariu. Fără îndoială, dacă un stăpân face un cadou slujitorului său, omul este recunoscător; dar dacă ceea ce primeşte corespunde unei munci pozitive pe care a efectuat-o, este ceea ce i se datorează, nu un dar. Legea este principiul a ceea ce se datorează, atât cât este posibil să se găsească aceasta printre oameni; dar omul fiind păcătos, tot ce era meritat a devenit blestem. „Dar Dumnezeu i-a dăruit-o lui Avraam prin promisiune” (3:18), şi nu prin lege.
Capitolul 3: 19 - De ce legea? Pentru a arăta starea omului
Atunci vine întrebarea: La ce bun legea? Dacă Dumnezeu vroia să dea moştenirea prin promisiune, de ce să introducă legea? Este o întrebare foarte importantă, care merită efortul să ne oprim asupra ei. Dacă studiaţi căile lui Dumnezeu cu poporul Său la început, veţi vedea că Dumnezeu le promite o binecuvântare şi că ei o iau din mâna lui Dumnezeu, fără a privi la ei înşişi pentru a vedea dacă o merită sau nu. Această încredere care nu pune nimic în discuţie, este cu totul binecuvântată; dar nu este spre binele omului să nu cunoască ce este el. Este foarte important să aflu care este cu adevărat starea mea. Ori obiectul legii era să facă să reiasă adevărata stare de suflet a păcătosului, nu să-l introducă în binecuvântare; era să arate ruina teribilă în care căzuse omul prin păcat. Legea nu era destinată să fie o regulă de viaţă; de fapt ea este mai degrabă regula morţii. Dacă omul nu ar avea păcat, ea ar putea fi regula vieţii; dar pentru că este păcătos, a numi legea regula vieţii este o desemnare absurdă şi falsă.
„Atunci pentru ce este legea? Ea a fost adăugată din cauza călcărilor de lege” (Galateni 3:19 ). Nu se spune: din cauza păcatelor. Dumnezeu nu ar face niciodată nimic pentru a-l face pe om păcătos - ci „ea a fost adăugată din cauza călcărilor de lege”. Care este diferenţa? Păcatul este în orice copil al lui Adam; păcatul era în om înainte de lege, ca şi după lege. Când lumea întreagă s-a stricat, când orice carne a devenit atât de plină de violenţă încât Dumnezeu a fost obligat s-o judece prin potop, era mai mult decât evident că erau toţi păcătoşi. După ce Dumnezeu a dat legea lui Israel, ei nu mai erau numai păcătoşi, au devenit călcători efectiv ai legii Lui. „Legea nu este dată pentru cel drept, ci pentru cei nelegiuiţi şi nesupuşi” (1. Timotei 1:9 ). Cine a fost făcut vreodată drept prin lege? Este cinstit cel care se abţine să vă ia ceasul numai din teama de a nu fi pedepsit? Singura persoană cu adevărat cinstită, este cea care are temerea de Dumnezeu înaintea ochilor săi. Legea are ca efect pedeapsa celor care o încalcă; dar ea nu te face cinstit, nici într-un sens omenesc, şi mai puţin în sensul divin. Prin credinţa lui Hristos, devii un om nou, ai o natură nouă, dependentă şi ascultătoare, căreia îi place să facă voia lui Dumnezeu, pentru că El o doreşte şi nu numai din teama de a nu merge în iad. Este foarte îndreptăţit să fim conştienţi că merităm iadul; dar dacă cineva are aceasta ca sursă a motivului de a asculta, am putea noi spune despre o asemenea persoană că este cu adevărat convertită?
Avem deci aici obiectul legii: de a dovedi că oamenii erau păcătoşi, făcând să reiasă faptul că cei care îi sunt supuşi o călcau şi secerau blestemul ei. „Dar legea a intervenit, ca să prisosească greşeala” (Romani 5:20 ) - nu tocmai ca păcatul să prisosească. Niciodată Dumnezeu nu ar putea face să prisosească păcatul; dar oamenii fiind deja păcătoşi, legea chiar prin sfinţenia ei provoca păcatul până la a-l face evident pentru ei şi pentru toţi. Copiii lui Israel erau păcătoşi ca toţi ceilalţi; dar nu voiau să-şi recunoască păcatul, şi de aceea Dumnezeu a introdus legea prin Moise. Înaintea celor zece porunci, ei ar fi putut spune: Nu vedem nimic rău în a ne proşterne înaintea chipurilor cioplite, sau în a nu respecta ziua de sabat. Legea era de ajuns pentru a-l lăsa pe israelit fără scuză. Astfel deci (şi acesta este lucrul asupra căruia insistă apostolul) „legea nu este dată pentru cel drept” (1. Timotei 1:9 ), deşi este aplicată astfel în zilele noastre, adică făcând din ea o regulă de viaţă. Dar acum Hristos aduce îndreptăţirea credinciosului, şi nu numai aceasta, ci este mijlocul de a-l face drept, şi de a-l păstra astfel, sau de a restaura sufletul; nu există altă soluţie eficace. La fel cum Hristos este viaţa şi adevărul, este şi calea (Ioan 14:6 ). Nu există nici cărare, nici putere de dreptate şi de sfinţenie, în afara lui Hristos descoperit prin Duhul Sfânt. Dacă luaţi legea în acelaşi timp cu Hristos, deveniţi cel puţin pe jumătate iudeu. Suntem chemaţi să privim la Hristos, şi numai la Hristos (2. Corinteni 3 ), ca la Cel care creează, modelează şi generează fiecare particulă de dreptate avută de creştin. Astfel apostolul se roagă pentru filipeni ca să fie din ce în ce mai „umpluţi de rodul dreptăţii” (Filipeni 1:11 ). Omul firesc ar consimţi să recunoască necesitatea faptelor de dreptate cerute de lege; dar nu ar şti nimic despre acest rod „al dreptăţii, care este prin Isus Hristos spre gloria şi lauda lui Dumnezeu” (Filipeni 1:11 ). Legea este regula de moarte pentru cel păcătos; Hristos este regula de viaţă pentru cel sfânt. Legea „a fost adăugată din cauza călcărilor de lege, până când urma să vină „Sămânţa” (adică Hristos) „căreia I s-a făcut promisiunea” (3:19). I-a plăcut lui Dumnezeu să folosească acest program în mod negativ, cel puţin pentru un timp; dar acum Sămânţa a venit, şi programul a dispărut pentru creştin. Legea este de mare importanţă pentru a-l convinge pe păcătos; ea este modelul a ceea ce un om păcătos ar trebui să facă pentru Dumnezeu. Dar ea nu este reflectarea lui Dumnezeu, nici modelul pentru sfinţi: Hristos este şi una şi celălalt, şi numai Hristos.
Capitolul 3: 19 - 21 - Nu există mijlocitor pentru promisiune
Pe lângă aceasta, ea a fost „rânduită prin îngeri, în mâna unui Mijlocitor” (3:19). Se spune aceasta pentru a arăta contrastul cu promisiunea, care era directă şi imediat între Dumnezeu şi om, fără intervenţia îngerilor, nici a vreunui mijlocitor care să fie o simplă creatură. În cazul legii, mijlocirea unei creaturi este afirmată. De aici imensa superioritate a promisiunilor în comparaţie cu legea. Totul arăta distanţa dintre Dumnezeu şi popor. Dar în promisiuni, Dumnezeu vine, vorbeşte, lucrează personal şi în dragoste. El are direct de-a face cu orice suflet convertit astăzi ca altădată cu Avraam: mai mult, acum că răscumpărarea a fost înfăptuită şi Hristos a înviat, avem de-a face cu Dumnezeu într-un mod şi mai intim.
Apoi adaugă: „Iar Mijlocitorul nu este al unuia singur, însă este Unul singur” (3:20). Sub lege, Dumnezeu şi omul sunt ca două părţi contractante, şi cu un mijlocitor între ei. Moise stătea astfel între Dumnezeu şi oameni; care a fost rezultatul? Din partea lui Dumnezeu, totul era ferm şi sigur; dar omul a dat faliment. A fost aşa, era inevitabil, nu din cauza vreunui defect al legii, din cauza vinovăţiei omului şi a răului care este în el. Legea este ca un pod extrem de solid în el însuşi dar care, la unul din capetele sale, nu se sprijină pe nicio temelie: rezultatul este de neînlăturat. La fel este cu încercarea omului sub lege. Legea nu depinde numai de Dumnezeu, în afară de ceea ce cere; dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, promisiunea depinde numai de El. Sub lege omul este, într-un sens, actorul principal; el trebuie să dea ceva lui Dumnezeu, nu invers. Dimpotrivă, când Dumnezeu i-a promis ţara lui Avraam, nu a spus că aceasta depindea de ce făcea Avraam. Era darul Lui, gratuit şi absolut. În lege există două părţi şi totul se prăbuşeşte, pentru că omul este pivotul de care depinde toată funcţionarea; ori cum te poţi baza pe el? În promisiune nu există decât o singură parte şi nimic nu poate ceda pentru că Dumnezeu nu poate nici da greş, nici minţi: promisiunea Lui trebuie să se împlinească. Iată deci raţionamentul final al apostolului. „Iar Mijlocitorul nu este al unuia singur” (3:20); adică, când se cere o mijlocire legală, trebuie neapărat să existe două părţi; dar una dintre ele este păcătoasă, şi astfel totul este pierdut. „Însă Dumnezeu este Unul singur” (3:20): acesta este caracterul şi forţa promisiunii. Dumnezeu este singur, El împlineşte tot ce a spus, şi credinciosul nu mai are decât să aducă mulţumiri, să se bucure de binecuvântare şi să caute să umble într-un mod care să fie demn şi care să răspundă acestui lucru.
Capitolul 3: 21 - 25 - Legea, îndrumătorul până la Hristos
„Este deci legea împotriva promisiunilor lui Dumnezeu? nicidecum! Pentru că, dacă ar fi fost dată o lege care să poată da viaţă, cu adevărat dreptatea ar fi din lege; dar Scriptura a închis toate sub păcat” (Galateni 3:21 - 22 ). Iată unde erau copiii lui Israel, legea îi închisese pe toţi împreună sub păcat; şi aceasta era „pentru ca promisiunea să fie dată din credinţa în Isus Hristos, celor care cred” (3: 22). - nu iudeilor ca atare, ci „celor care cred”. „Dar, mai înainte de a veni credinţa, eram păziţi sub lege, închişi pentru credinţa care urma să fie descoperită. Astfel că legea a fost îndrumătorul nostru spre Hristos” [în franceză: până la Hristos] (3:23 - 24; nu: ca să ne conducă la Hristos). Sensul pasajului este că legea era un îndrumător - sau învăţător - ocupându-se de aceşti iudei, până ce a venit Hristos; cum s-a spus mai înainte (3:19): „ea a fost adăugată din cauza călcătorilor de lege, până când urma să vină Sămânţa căreia I s-a făcut promisiunea”. Nu este vorba de legea ca aducând acum persoanele la Hristos: efectul ei este mai degrabă de a administra moartea şi condamnarea, cum ni s-a spus atât de clar în altă parte (2. Corinteni 3:7, 9 ). Dumnezeu poate permite ca persoanele să vină astfel sub sentinţa de moarte, apoi să-i scoată din ea, prin Hristos; dar nimeni nu poate spune că o putere care omoară este, în ea însăşi, un mod de a aduce oameni la Hristos. „Legea a fost îndrumătorul nostru” (3:24); ea a făcut slujba robului care avea grija copiilor mici. Galatenii erau păgâni care nu fuseseră niciodată sub lege, şi cărora Pavel le descrie felul în care Dumnezeu lucrase cu iudeii care erau sub lege. Vorbind acestora din urmă, el spune: „Legea a fost îndrumătorul nostru [nu: vostru] spre Hristos. Când a venit Hristos, un nou scop [sau: obiect] a fost arătat, şi mersul negativ al disciplinei legale a luat sfârşit „pentru ca să fim îndreptăţiţi din credinţă” (3:24). Legea făcea ca sufletele să simtă starea lor; dar Dumnezeu le deschidea ochii că erau în această stare, ca să vadă că singura speranţă de dreptate era în Hristos. „Însă, după ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumător” (3:25): chiar iudeii care credeau nu mai erau sub lege! Din moment ce Hristos fusese descoperit, încetau să fie sub stăpânirea legii şi treceau la supunerea faţă de Hristos. Hristos este Stăpânul şi Domnul creştinului. Iudeul avusese legea ca tutore. Când Îl primea pe Hristos, slujba legii luase sfârşit, şi el intra într-un domeniu cu totul nou.
Capitolul 3:26 - 29 - Credinciosul înviat cu Hristos şi mort faţă de lege
Observaţi schimbarea remarcabilă începând cu versetul 26. Nu mai este „noi”, ci „voi”. „Pentru că toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus” (3:26). Acum se adresează galatenilor care, fireşte, fuseseră „păcătoşi dintre naţiuni” (2:15), şi se bucurau totuşi de intimitatea de fii ai lui Dumnezeu. Iată ce vrea să spună limbajul său: sunteţi introduşi în această relaţie înaltă prin credinţa în Hristos Isus, fără intervenţia legii, care la urma urmelor se ocupă de oameni care îi sunt supuşi, sau cel puţin, îşi tratează supuşii ca şi cum ar fi robi. Pavel nu predica legea mai întâi şi pe Hristos apoi, ci mai degrabă pe „Isus şi învierea” (Fapte 17:18 ). Aceasta era suma şi substanţa predicării lui; aşa o primiseră galatenii la început. Ei erau toţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus - păgâni, ca şi iudei.
„Pentru că toţi câţi aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos” (3:27). Marele punct al întregului argument, era că sămânţa fusese înviată, sămânţa Isaac, după ce fusese aleasă ca să moară şi după ce fusese înviat dintre morţi în imagine, pentru a arăta care este starea în care suntem primiţi, noi păgânii, ca având de-a face cu Hristos. Era Hristos sub lege când a înviat dintre cei morţi? Deloc. La fel este cu noi, creştinii acum, spune apostolul. Nu aveţi nimic de-a face cu îndrumătorul iudaic. Credinţa a intervenit în acelaşi fel pentru noi, iudeii, şi pentru voi, păgânii, aţi devenit fii ai lui Dumnezeu fără a trece deloc sub lege. „Pentru că toţi câţi aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos” (3:27). Ştiţi ce semnifica botezul vostru? Ce mărturiseşte un om când este botezat? Că aparţine unui Mântuitor mort şi înviat. Apostolul spune în altă parte (Romani 6:3 ): „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi pentru Hristos Isus, am fost botezaţi pentru moartea Lui?” Moartea lui Hristos este ceea ce desface, pentru totdeauna, chiar relaţia unui iudeu cu legea. Până la moarte, legea avea un drept cuvenit asupra iudeului, dar din clipa în care a mărturisit pe Isus mort şi înviat, chiar iudeul este deîndată eliberat şi este trecut într-o stare cu totul nouă. Din faptul că are, ca viaţa şi Mântuitorul său, un Mântuitor înviat dintre cei morţi, treaba lui este să umble ca un om care este unit cu El: legătura cu fostul soţ este ruptă. Şi el este al Altuia (Romani 7:2, 3, 6 ). Dacă ar încerca după aceea să-L aibă totodată pe Hristos şi legea, ar fi ca o femeie care ar avea doi soţi, adică un adulter spiritual. Rezultatul este foarte concret. Cine n-a văzut un creştin o zi bucuros, a doua zi foarte abătut în duhul său, nesigur că are sau nu viaţa eternă, tremurând la gândul venirii Domnului, şi cu toate acestea acelaşi om Îl admiră pe Hristos, iubindu-L şi adorându-L! De unde vine aceasta? Nu ştie ce înseamnă să fii mort faţă de lege. Nimic uimitor că este într-o stare atât de mizerabilă. Legea îl copleşeşte şi Hristos nu este cunoscut decât atât cât să-i ţină capul deasupra apei, cu tendinţa continuă de a fi scufundat. Ce bine este pentru sufletul lui să afle că Dumnezeu a zdrobit orice legătură de această natură prin moartea lui Hristos! Chiar botezul meu este mărturia că, şi dacă aş fi fost iudeu, am murit faţă de lege - „fiind morţi faţă de ceea ce ne ţinea” (Romani 7:6 ); „Astfel că şi voi, fraţii mei, aţi fost făcuţi morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos, ca să fiţi ai Altuia, care a fost înviat dintre morţi” (Romani 7:4 ). Fireşte aceasta ar fi o stare într-adevăr nefericită, dacă fiind morţi faţă de lege, nu am fi ai Altuia. Ce mare ar fi pericolul de a gândi că avem libertatea de a face ce vrem! Dar dacă aparţin lui Hristos, atunci vin noile sentimente proprii unui suflet adus astfel aproape de El. Acum aparţin lui Hristos, şi trebuie să fac ce-I place Lui; soţul nostru ne dă libertatea pentru a face voia Lui, nu a noastră - „ca să aducem rod lui Dumnezeu” (Romani 7:4 ). Aceasta prezintă botezul într-un creştin: mărturisirea morţii şi învierii lui Hristos. Credinciosul ar trebui deci să ştie că a terminat cu legea, şi că e chemat să trăiască pentru Dumnezeu. „Pentru că toţi câţi aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos” (3:27), - nu cu legea, ci cu Hristos.
Scopul a toate acestea este să arate că, oricât de importantă este legea pentru a pune călcările de lege ale persoanelor înaintea lor, totuşi creştinul, ţinând ce are în Hristos, şi-a mărturisit deja păcatele, şi are de-a face cu o cu totul altă stare de lucruri. „Nu este nici iudeu, nici grec; nu este nici rob, nici liber; nu este nici bărbat şi femeie” (3:28). Pavel cuprinde marile deosebiri naturale între oameni pentru a arăta că aceste lucruri nu îi caracteriza ca şi creştini. Singurul lucru care mă marchează în mod distinctiv ca atare, este că-L am pe Hristos şi că m-am îmbrăcat cu Hristos. „Pentru că toţi sunteţi una în Hristos Isus: iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci sămânţa lui Avraam, moştenitori potrivit promisiunii” (3:29). Altfel spus, nu aveţi de trecut prin circumcizie, sau prin vreun alt ritual al legii, pentru a obţine promisiunile. Duhul Sfânt introduce în aceste promisiuni prin faptul că-L avem pe Hristos. Dacă vă străduiţi să le câştigaţi pe principiul legii, le pierdeţi; dacă Îl primiţi pe Hristos, le aveţi în mod sigur. El este adevărata sămânţă a lui Avraam, şi dacă Îl am pe Hristos, am toate promisiunile lui Dumnezeu. „Pentru că, oricâte promisiuni ale lui Dumnezeu ar fi, în El este da-ul şi în El Amin-ul, pentru gloria lui Dumnezeu prin noi” (2. Corinteni 1:20 ). Astfel prezintă ultimul aspect marelui argument al Duhului Sfânt în tot acest pasaj: şi anume că cel credincios dintre naţiuni nu are nimic de-a face cu legea ca mijloc de binecuvântare din partea lui Dumnezeu; că se poate folosi de lege ca de o armă împotriva celor nelegiuiţi, dar că în Hristos a terminat cu chestiunea legii - că s-a eliberat foarte clar de toate acestea, şi că acum este în Hristos. Dacă sunt acolo, am tot ce poate da Hristos. Important este să dăm toată gloria lui Hristos. Forţa pasajului trebuie să impresioneze orice suflet care reflectă, considerând ce se petrece în jurul lui în timpul prezent. Răul împotriva căruia îi punea Pavel în gardă, acum s-a generalizat. Sub o formă sau alta, legea este amestecată cu Hristos; şi în această stare de lucruri, vedeţi bieţi creştini silindu-se să păstreze cei doi soţi în acelaşi timp. Nu este ceva ce înfăţişăm numai în raport cu altul, ci cea mai mare parte dintre noi cunoaştem aceasta din experienţă. Am simţit atât mizerie, cât şi binecuvântarea de a fi eliberaţi. De ar vrea Dumnezeu să acorde aceeaşi eliberare tuturor acelora dintre copiii săi care, până în prezent, nu au gustat decât mizeria, şi încă nu au gustat eliberarea!
sursa: https://comori.org/