Categorie: Cartile Bibliei
Introducere
Examinând Epistola către Galateni, sper să pot arăta că această porţiune a Cuvântului este întocmită cu aceeaşi înţelepciune desăvârşită ca şi celelalte cărţi ale Vechiului şi Noului Testament (nu poate fi altfel pentru o revelaţie dată de Dumnezeu); vom vedea de asemenea apărând dovada unui scop divin; şi pornind de la acest obiectiv bine determinat, Duhul Sfânt modelează toate detaliile după marea gândire şi marea sarcină întreprinsă.
Chiar o privire foarte rapidă ne face să vedem că scopul epistolei nu era atât să afirme adevărul îndreptăţirii prin credinţă în contrast cu faptele legii, cât să o apere mai degrabă împotriva eforturilor duşmanului care încerca să o amestece cu poruncile şi sub o autoritate omenească; cu alte cuvinte, este antidotul împotriva otravei tuturor celor care iudaizau, mărturisind în acelaşi timp Numele Domnului.
În Epistola către Romani este vorba mai degrabă de a face să reiasă adevărul pozitiv; în cea către Galateni este vorba de a regăsi adevărul deja învăţat şi primit, dar pe care duşmanul căuta să-l înece introducând legea ca mijloc auxiliar de îndreptăţire. Duhul Sfânt, prin apostolul Pavel, Îşi dă silinţa să nimicească deplin tot acest efort al lui Satan; aceasta dă un ton deosebit acestei epistole.
Capitolul 1:1 – 3 Rău doctrinar şi rău moral – corintenii în raport cu galatenii
Ca de obicei, primele versete poartă marca ansamblului epistolei; ele arată ceea ce Duhul Sfânt va face să reiasă în fiecare din părţile sale. Găsim, fireşte, o serie de expresii extrem de bine alese, evitând elementele din afara subiectului, pentru a revela în mod condensat gândul lui Dumnezeu cu privire la starea de lucru din bisericile Galatiei. Aceasta explică relativa răceală a tonului epistolei – rezerva, am putea spune, cu care le vorbeşte apostolul. Cred că nu există niciun alt exemplu, nicăieri în Noul Testament. Motivul este următorul: starea rea în care căzuseră galatenii nu îşi avea izvorul în ignoranţă, ci mai degrabă în necredincioşie. Ori aceasta înseamnă o mare diferenţă. Dumnezeu arată o răbdare foarte mare faţă de o simplă lipsă de cunoaştere; dar nu tolerează ca sfinţii Săi să acţioneze cu uşurătate cu privire la cunoaşterea pe care le-a dat-o. Apostolul era pătruns de gândul lui Dumnezeu, şi ni l-a dat sub formă scrisă fără nici cel mai mic amestec de eroare omenească. Ne-a dat nu numai gândul, ci şi sentimentele lui Dumnezeu. Ori omul rezervă rigoarea cenzurii sale pentru ce este imoral – înşelăciune sau beţie, sau alte lucruri grosolane: orice persoană corectă este sensibilă la aceste lucruri. Dar aceleaşi persoane care sunt impresionate înaintea unui scandal moral, pot să rămână complet indiferente la un rău de o mie de ori mai rău în ochii lui Dumnezeu. Cea mai mare parte dintre oameni resimt imoralitatea, îndeosebi pentru că sunt atinşi ei înşişi; pe când în ceea ce Îl atinge pe Domnul, au nevoie întotdeauna de îndemnuri energice şi să fie luminaţi de lumina lui Dumnezeu focalizată asupra problemei de care este vorba. Satan nu are tendinţa de a pune pe tapet eroarea dezvăluită; dimpotrivă, o îmbracă în general cu o anumită măsură de adevăr, pentru a atrage mintea. Astfel seduce şi face oamenii să refuze ceea ce este bun şi să aleagă ce este rău.
Dumnezeu ne dezvăluie sentimentele pe care trebuie să le avem cu privire la răul doctrinar. Ca dovadă a ceea ce afirm, consideraţi Epistola către Galateni în comparaţie cu cea către Corinteni. Dacă aţi fi intrat într-o adunare din Corint, aţi fi văzut acolo o mulţime de oameni foarte mândri de darurile lor. Erau carnali şi etalau puterea cu care îi înzestrase Duhul lui Dumnezeu. Pentru că putem avea un dar real de la Dumnezeu şi să-l folosim întru totul carnal. La Corint, erau multe lucruri în mod deschis scandaloase. La începutul creştinismului, era obiceiul de a avea agape (sau: mese de dragoste), care erau o masă, sau o cină luată în comun când oamenii erau liberi să se adune, după sau înainte de munca lor. La Corint şi poate şi altundeva, asociau această agapă cu Cina Domnului. Se poate bine înţelege că exista cu uşurinţă provocare: să ne amintim că aceşti credincioşi tocmai ieşiseră din stricăciunea şi întunericul păgânismului. Beţia era foarte obişnuită printre păgâni: îşi făceau chiar un motiv de onoare de a se îmbăta în cinstea zeilor lor. Nu trebuie să-i judecăm pe aceşti sfinţi din Corint după lumina primită de atunci, cu atât mai mult cu cât, în mare parte, prin greşelile primilor creştini am învăţat noi ce este moralitatea creştină sau ce ar trebui să fie ea. Erau ca nişte copilaşi ieşind din mâinile doicii lor, paşii lor erau slabi şi şovăitori. Prea adesea existau la ei revărsări ale firii ca cele ale păgânilor. Erau, pe lângă aceasta, partide între sfinţi; unii se strângeau sub un steag, alţii sub altul; îşi urmau favoriţii. Unii căzuseră în păcate notorii; alţii se ridicau pentru a revendica şi a-şi apăra drepturile, şi aveau procese între ei. Erau toate felurile de delăsare în umblarea lor. Toate acestea se manifestau în mijlocul lor. Starea de lucruri morală era foarte jos. Dacă nu am avea scrierea unui apostol către asemenea persoane, am fi considerat absolut imposibil ca ei să fie creştini. De-a lungul întregii epistole, tonul rămâne la un nivel înalt de sfinţenie, cu o sfântă condamnare a păcatului lor, şi totuşi apostolul începe într-un fel foarte frapant, cu atât mai mult cu cât ne amintim starea acestor credincioşi din Corint. Începe prin a le spune că erau „sfinţiţi în Hristos Isus” şi „sfinţi chemaţi”. Le vorbeşte de asemenea despre credincioşia lui Dumnezeu, care îi chemase „la comuniunea Fiului Său Isus Hristos, Domnul nostru” ( 1:9 ). Ce contrast cu impulsul natural al minţilor noastre! Am fi fost dispuşi să ne îndoim că vreunul dintre ei era convertit, în afara unui mic număr.
Capitolul 1: 2 – Adresă de trimitere a scrisorii: răceală
Dar cum se face că erau expresii atât de puternice de afecţiune faţă de corintenii care trăiau într-o asemenea dezordine, pe când nu era niciuna faţă de galateni? Scriind celor dintâi, îi numeşte „adunarea lui Dumnezeu”. „Pavel, apostol chemat de Isus Hristos... către adunarea lui Dumnezeu care este în Corint, către cei sfinţiţi în Hristos Isus, sfinţi chemaţi... Mulţumesc Dumnezeului meu întotdeauna cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Hristos Isus; pentru că în toate aţi fost îmbogăţiţi în El, în orice cuvânt şi în orice cunoştinţă... astfel încât nu vă lipseşte niciun dar al harului, aşteptând descoperirea Domnului nostru Isus Hristos” (1. Corinteni 1:1 –7 ) etc. apoi abordează problema a ceea ce era rău, şi o urmăreşte de-a lungul epistolei. scriind galatenilor, dimpotrivă, el spune: „Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi, şi toţi fraţii care sunt împreună cu mine, către adunările Galatiei: Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Isus Hristos” (v. 1 – 3). Niciun cuvânt care exprimă poziţia lor în Hristos sau în Dumnezeu Tatăl! Niciun cuvânt care îi califică drept sfinţi în Hristos sau ca fraţi credincioşi. El rămâne la nivelul minimului strict posibil când se adresează în mod colectiv creştinilor de acolo. Vorbeşte despre ei ca despre „adunările Galatiei”, nu îi asociază altora, ci îi ia, ca să zicem aşa, ca ceva care nu valorează nimic. Invers, apostolul are grijă să spună: „toţi fraţii care sunt împreună cu mine, către adunările Galatiei”. Dacă nu vorbeşte despre sfinţi în general, vorbeşte universal despre fraţii care erau atunci cu el, tovarăşii lui de lucru, cărora li se alătură scriind galatenilor. Avea un motiv pentru a o face. Nu era singur în mărturia lui, în ciuda tuturor insinuărilor falşilor învăţători. Era ca şi cum toţi fraţii erau cu el, identificându-se cu ce era el pe cale să le scrie.
Capitolul 1: 1 – Slujba lui Pavel nu este de origine omenească
În felul în care vorbeşte despre el însuşi, există de asemenea ceva foarte remarcabil. „Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat dintre morţi”, etc. el începe dintr-o dată controversa. Primele cuvinte sunt deja o lovitură adusă noţiunilor iudaice în rădăcina lor. Ei socoteau să le repete apostolului pentru că nu fusese cu Domnul Isus, când El era pe pământ. Care este răspunsul lui Pavel? Accept, spune el, ce îmi spuneţi sub formă de reproş: nu sunt apostol de la oameni, nici prin om. Exclude complet orice operaţiune omenească tinzând să-l numească sau să-l rânduiască. Apostolul lui nu era nici „de la oameni” în ceea ce priveşte sursa sa, „nici prin om” ca agent intermediar, în niciun fel. Nimic nu ar fi fost mai uşor pentru Dumnezeu decât să-l convertească pe Pavel la Ierusalim; acolo fusese el crescut la picioarele lui Gamaliel; acolo începuse să izbucnească violenţa sa împotriva creştinilor. Dar când l-a întâlnit pe Dumnezeu, era departe de Ierusalim, tot înverşunat să-i persecute pe sfinţi: şi acolo, în împrejurimile Damascului, în plină zi, Domnul, nevăzut pentru ceilalţi, Se descoperă din cer lui Saul din Tars, spre marea lui uimire. El nu era doar un sfânt prin chemare, ci un apostol prin chemare; „apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi”. Şi pentru a face lucrul acesta şi mai frapant, la botezul lui, cine a fost ales de Domnul pentru a-l boteza? Un ucenic despre care nu ni se spune nimic altceva, şi despre care se spune aici că era evlavios şi locuia la Damasc. Dumnezeu dovedeşte o grijă deosebită în a arăta că apostolul, chemat la o poziţie eminentă şi importantă – cea mai importantă slujbă ocupată vreodată de un om chemat să-I slujească Domnului Isus Hristos în Evanghelie – în a arăta, zic eu, că Pavel fusese astfel chemat fără intervenţia, nici autorizaţia, nici recunoaşterea formală a omului, sub orice formă ar fi. Botezul său nu avea nimic de-a face cu calitatea sa de apostol. Eşti botezat ca şi creştin, niciodată ca apostol. Pavel plecase de îndată în Arabia; predicase acolo Evanghelia, şi Dumnezeu îl recunoscuse numaidecât ca slujitor al lui Hristos în Evanghelie, fără nicio interferenţă omenească. Aceasta este în realitate, adevăratul principiu al slujirii, deplin ilustrat în chemarea şi lucrarea lui Saul din Tars, de aici înainte rob al lui Isus.
Unii puteau totuşi să obiecteze că se vorbeşte în mod expres în altă parte în Noul Testament de persoane puse deoparte de oameni, şi care au primit punerea mâinilor. Recunoaştem deplin aceasta. Dar în anumite cazuri, este vorba de o persoană care se arătase deja calificată pentru lucrare, şi era pusă deoparte în mod formal de autoritatea apostolică pentru a-şi asuma o sarcină locală, şi ea era îmbrăcată cu o anumită demnitate în ochii sfinţilor, poate pentru că darul era modest. Să remarcăm cu privire la bătrân că nu se spune că trebuie să fie un „învăţător”, ci doar, „capabil să înveţe” (1. Timotei 3:2 ). O slujbă oficială nu este atât de necesară, când există o mare măsură de putere. Puterea se face simţită. La urma urmelor, sfinţii lui Dumnezeu vor fi întotdeauna nevoiţi s-o recunoască. De atunci, când un om a primit un dar de la Domnul, nu mai trebuia să-şi facă griji în ce-l privea: Dumnezeu ştie cum să facă să fie respectat darul, dacă oamenii nu-l văd, nici nu-l ascultă. Dar când oamenii au calităţi de seriozitate şi de evlavie, fără putere evidentă pentru toţi, au nevoie să fie investiţi cu autoritate, dacă trebuie să aibă greutate faţă de oameni nespirituali. De aceea, se pare, vedem un apostol, sau un delegat apostol făcând o călătorie, luând hotărârea în guvernare, numind, sfătuind pretutindeni unde ceva mergea prost sau lipsea sfinţilor.
Sarcina de bătrân şi slujirea; nu o slujbă plătită
În fapt, oamenii confundă sarcina de bătrân cu slujba. Bătrânii erau rânduiţi de cei care deţineau ei înşişi o autoritate mai înaltă direct din partea lui Hristos, dar nu există niciodată ceva care să se asemene ordinării unui om pentru predicarea Evangheliei. În Scriptură Domnul, şi numai Domnul, este Cel care îi cheamă pe oameni să predice. În tot Noul Testament nu există niciun exemplu contrar. A căuta să deţii o misiune omenească pentru a predica Evanghelia, sau pentru a avea un loc de învăţător în adunările creştine, este o dezordine pozitivă, în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu. În vremurile apostolice, nu a existat nimic care să se asemene cu o persoană fiind investită într-o slujbă de învăţător, nu mai mult decât în cea de profet. Printre bătrâni, puteau fi unii care erau evanghelişti, învăţători etc.; de aceea se spune: „Bătrânii care conduc bine să fie învredniciţi de onoare dublă, mai ales cei care se ostenesc în cuvânt şi în învăţătură” (1. Timotei 5: 17 ). Bătrânii, a căror treabă era să conducă, chiar dacă nu erau învăţători, erau în pericol să fie dispreţuiţi; ori ei trebuiau să fie „învredniciţi de onoare dublă”, dacă ei conduceau bine. Trebuiau să fie onoraţi ca şi categorie de persoane, „mai ales cei care se ostenesc în cuvânt şi în învăţătură”. Mai mulţi dintre ei, pe lângă activitatea lor de bătrâni, puteau să fie şi învăţători, şi aceia aveau şi mai mult drept la onoarea sfinţilor. Nu doresc nicidecum să pun deoparte faptul că existau persoane puse deoparte de om; dar ceea ce neg este faptul că acesta era cazul categoriilor obişnuite ale slujirii – păstori, învăţători etc. Aceştia nu au fost niciodată rânduiţi de om, în orice fel ar fi fost. Întreaga categorie a celor care sunt slujitori după Scriptură, este independentă de orice ordinare. Alegerea adunării intervenea pentru diaconi, care vegheau lucrările exterioare: ei erau rânduiţi cu împuternicirea apostolică – cel puţin aşa s-a pus în practică rânduirea celor şapte bărbaţi pentru problema meselor la Ierusalim. La fel mai este cu privire la administratorii dărniciei dintre naţiuni, despre care se vorbeşte în 2. Corinteni 8:19 – 22. Ei au fost aleşi pentru această lucrare de diverse adunări care le încredinţau contribuţiile lor. Bătrânii erau mai degrabă chemaţi să conducă şi să guverneze local, deşi gândul unei alegeri de către adunare nu este niciodată sugerat. Totuşi, ei erau aleşi în mod formal de către apostoli sau delegaţi apostoli; şi greutatea celor care îi alegeau era fără îndoială destinată să le dea importanţa cuvenită în mintea sfinţilor în general.
Cazul lui Timotei este fără îndoială deosebit. Fusese desemnat prin profeţie pentru o anumită lucrare cu totul specială, aceea de a păstra învăţătura sănătoasă; apoi, apostolul şi ceata bătrânilor şi-au pus mâinile peste el, prin care i-a fost dat un dar spiritual, pe care nu-l mai avea înainte (1. Timotei 4:14 ; 2. Timotei 1:6 ). Este evident că niciun om în viaţă acum nu a fost dăruit şi chemat la o asemenea lucrare, într-un asemenea fel.
Începutul unei slujbe – Fapte 13: 1 – 3
S-ar putea spune că în cazul lui Pavel, a existat punerea mâinilor, cum citim în Fapte 13 . Ce declară aceasta? Desigur, nu că era un apostol ales de om, pentru că Duhul Sfânt declară aici că era „apostol nu de la oameni, nici prin om” (Galateni 1:1 ). Ceea ce a avut loc în Antiohia nu era, în niciun fel, o ordinare a lui Pavel pentru a fi apostol. Este evident, conform multor părţi ale Scripturii, că fusese deja ocupat cu predicarea cu mulţi ani înaine să se pună mâinile peste el, şi că era unul dintre cei recunoscuţi ca profeţi şi învăţători în Antiohia (Fapte 13:1 ). Cred că era vorba atunci de a-i pune deoparte pe Pavel şi Barnaba pentru misiunea specială la care erau pe punctul de a pleca – pentru a implanta Evanghelia în noile ţinuturi. Cu siguranţă, când Duhul Sfânt spune: „Puneţi-Mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat” (Fapte 13: 2 ), aceasta nu înseamnă că până atunci predicaseră din propria lor voie, fără autoritatea Domnului; şi aceasta înseamnă încă şi mai puţin că marele apostol al naţiunilor ar fi fost rânduit atunci de cei care erau mai neînsemnaţi decât el. Este vorba, pur şi simplu, de o recomandare către harul lui Dumnezeu, pentru noua lucrare în care se angajau. Ceva asemănător ar mai putea avea loc în zilele noastre. Să presupunem că un om care a predicat deja Evanghelia în Anglia, se simte îndemnat în inima lui să meargă să viziteze Statele Unite ale Americii, şi că fraţii lui simt că el este tocmai omul pentru această lucrare; aceştia ar putea, pentru a-şi arăta acordul şi simpatia, să se adune, cu rugăciune şi post, pentru a-şi pune mâinile peste fratele care va pleca. Acest mod de a proceda ar fi, după părerea mea, pe deplin scriptural. S-a făcut astfel în cazuri asemănătoare. Dar aceasta nu este o ordinare; se recomandă pur şi simplu harului lui Dumnezeu, persoane deja înzestrate pentru lucrare şi care au înaintea lor un drum nou.
Dar ce consider eu antiscriptural, şi chiar ca un păcat pozitiv, este a se insista asupra unei anumite ceremonii care ar fi o trecere obligatorie pentru a fi efectiv recunoscut ca slujitor al lui Hristos. Chiar dacă acest lucru este larg răspândit, este o impostură a tradiţiei, care nu poate să se sprijine nici pe cea mai mică porţiune din Scriptură. Este doar ceva introdus de om, scos în principal din preoţia iudaică. Cel care aparţinea familiei de preoţi, nu putea intra în funcţiile sale sacerdotale înainte de a fi trecut printr-un mare număr de ceremonii. Este ceea ce catolicii romani au imitat după măsura lor, mai mult decât toţi ceilalţi. Uimitor este că oamenii care se ridică împotriva papismului în hotărârile lor, au continuat să-i imite cea mai rea parte; deoarece cred că tocmai asupra acestui punct este Duhul Sfânt cel mai întristat. Efectul acestui lucru este acrediarea unui mare număr de oameni care nu sunt slujitorii lui Hristos şi discreditarea unui mare număr de oameni care sunt slujitorii Săi, pe motivul că nu au trecut prin această inovaţie particulară. Aceasta are ca efect facerea oricărui rău posibil. Acest rău îşi are originea chiar în inima iudaismului, şi este cea mai mare frână imaginabilă a acţiunii Duhului Sfânt în adunare, astăzi ca în orice timp. Unii vor lua un aer grav înaintea acestor remarci, şi vor spune că este o lipsă de dragoste creştinească a vorbi astfel; dar nu ştiu ce înseamnă dragostea creştinească. O confundă cu indiferenţa, care nu este decât moartea dragostei creştineşti. Dacă v-aţi vedea copilul cu mâinile pe cărbuni aprinşi, nu v-aţi reţine să strigaţi foarte tare, nici să acţionaţi cu energie pentru a-l ajuta, fără a-i asculta pe cei care v-ar spune că este urât pentru un creştin să ridice tonul sau să acţioneze brutal. La fel, în subiectul care ne preocupă, suntem înaintea a ceea ce ţine de binecuvântarea Bisericii pe de o parte, de blestemul creştinătăţii pe de altă parte. Ce orori au ieşit din aceasta! Papa însuşi este un produs al acestui lucru: pentru că dacă aveţi preoţi, vă trebuie fireşte un mare preot; dacă aveţi pe fiii lui Aaron, aveţi nevoie şi ca Aaron să fie reprezentat. Papa a fost rânduit tocmai pe această bază, şi tot sistemul papismului depinde de aceasta. Vai! Este un demon pe care protestantismul însuşi nu a reuşit să-l exorcizeze.
Împotriva succesiuni apostolice sau clericale
„Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om” (Galateni 1:1 ): aceasta exclude în întregime omul, atât ca sursă a slujirii sale, cât şi ca agent intermediar care se leagă de ea în vreun fel. Marele punct pe care trebuie să ni-l amintim în raport cu slujirea, este că sursa ei este în mâinile lui Hristos; este ceea ce spune Pavel aici: „prin Isus Hristos”. Nu spune „din partea lui Isus Hristos”. În acest context particular, consider expresia „prin Isus Hristos”, ca mult mai tare – pentru următorul motiv: învăţătorii iudaizanţi ar fi putut spune: admitem deplin că este din partea lui Isus Hristos, dar trebuie ca lucrul să aibă loc prin cei care au fost aleşi şi rânduiţi de Domnul Însuşi când era pe pământ; trebuie ca apostolii să fie canalul. – Dar Dumnezeu a dat o lovitură de moarte noţiunii de succesiune apostolică. În marea Lui bunătate, a exclus, pentru orice om spiritual, orice pretext pentru un asemenea rău. Galatenii erau probabil tulburaţi şi perplecşi, deoarece, cu încuviinţarea tuturor, Pavel era un apostol complet în afara celor doisprezece. De ce nu s-a tras la sorţi în privinţa lui Pavel, dacă Pavel trebuia să fie unul dintre apostoli în sensul cel mai înalt al cuvântului? La aceasta răspundem aici. El leagă apostolatul său nu numai de Dumnezeu şi Domnul nostru ca sursă, ci şi de modul de transmitere – „prin Isus Hristos, şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat dintre morţi”. Iată o altă lovitură dată partizanilor succesiunilor. Stabiliseră un contrast între Pavel şi cei doisprezece apostoli, în dezavantajul lui Pavel. Dar apostolul arată că, dacă era vreo diferenţă între el şi ei, era că el era apostol prin Cel care-L înviase pe Hristos dintre morţi. Ceilalţi fuseseră chemaţi să fie apostoli numai când Domnul nostru era pe pământ, luându-I locul ca om aici jos. Pavel fusese chemat de Isus Hristos înviat dintre morţi. În cazul chemării lui Pavel pentru a fi apostol, era o putere mai mare, o glorie mai mare, o deosebire mai mare, decât pentru ceilalţi apostoli, atât cât erau diferenţe. Apostolul înlătură toate teoriile lor şi prezintă cu putere propriul său loc. Pavel este modelul slujitorilor până astăzi. Vorbind despre slujire, îi place să o plaseze pe acest teren, terenul pe care se baza propria lui chemare. Când este vorba de predicarea sa, el zice: „Am crezut, de aceea am vorbit” (2. Corinteni 4:13 ); ia lucrul pe baza cea mai simplă şi cea mai bună: dacă cineva cunoaşte adevărul, să vorbească despre el. Inutil de a aştepta orice altceva. În vederea acestui lucru lucrează Domnul în Biserică. De exemplu, care este baza darurilor cu privire la slujbe când vorbeşte Pavel despre ele în Epistola către Efeseni – acolo ne este prezentat subiectul sub cea mai înaltă formă? Baza este Hristos suit în înălţime şi dând daruri oamenilor: „Şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4:11 – 13). Întreaga slujire, de la slujbele sale cele mai înalte până la cele mai de jos, este aşezată pe acelaşi principiu. Dacă se insistă spunând: Tot ce aţi spus cu privire la Pavel este foarte bine, dar nu se aplică slujitorilor obişnuiţi, răspund că se aplică; pentru că prin exemplul apostolului Pavel, Duhul Sfânt ne învaţă că de la apostoli şi profeţi, până la păstori, învăţători sau evanghelişti, toţi sunt aşezaţi pe aceeaşi singură bază; toţi sunt daruri venind de la acelaşi Domn, fără intervenţia omului sub nicio formă şi în niciun fel.
Unii vor răspunde atunci: „Ce este cu bătrânii? Asupra acestui punct vă înşelaţi, pentru că nu-l aveţi”. Răspund: Nu avem bătrâni în mod formal, pentru că nu avem apostoli şi nu suntem apostoli. În această privinţă nu suntem mai defavorizaţi decât ceea ce se numeşte biserică sau sectă, pentru că niciuna nu are apostoli, după câte ştiu. Adevărata diferenţă între cei care se adună în jurul Numelui Domnului Isus Hristos şi ceilalţi, este că noi nu pretindem că avem ceea ce nu am primit, în timp ce aceasta este ceea ce fac cei care pretind că numesc bătrâni. Nu puteţi numi bătrâni dacă nu aveţi apostoli; este adevărat că putem avea anumite persoane care au calităţi cerute bătrânilor, şi trebuie să le recunoaştem; dar a imita numirea bătrânilor, acum că nu mai există apostoli, este un păcat. Nu vom spune mai mult despre subiectul slujbei.
Capitolul 1: 4 – Nu din lume; scoşi din veacul rău de acum
Ce era cu galatenii? Cu ce scop introduceau legea între creştini? Dacă Domnul Se dăduse deja „pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre” (1: 4), şi a pus în ordine această chestiune, a presupune că ar fi trebuit să Se dea „pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre” lăsându-ne păcatele neşterse, înseamnă a nega eficacitatea lucrării Lui, dacă nu gloria Persoanei Sale. El le arată adevărul cel mai elementar al Evangheliei, a şti că Hristos „S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre”. Nu este vorba deci deloc de omul căutând să dobândească o anumită dreptate, ci de Hristos, care „S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre”, atunci când nu aveam nimic, în afară de păcate. Nu a făcut-o cu scopul de a pune din nou oamenii sub lege, făcând din aceasta modelul urmat pentru creştini, ci „S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum” (1:4). Care este efectul produs asupra oamenilor când ei adoptă legea ca şi creştini? Aceasta îi face lumeşti; fără excepţie. Nu poţi fi despărţit de lume când eşti sub lege. Noi nu suntem în carne, ci în Duh. Iată norma credinciosului: nu numai a anumitor credincioşi, ci a tuturor. Noi nu suntem „în carne” (Romani 8:9 ). Există carne în noi, dar nu suntem în carne. Ceea ce vrea să spună apostolul prin aceasta, este că Dumnezeu nu ne mai priveşte ca simpli oameni muritori încărcaţi cu păcatele lor, nici nu ne tratează ca atare; ci Dumnezeu ne priveşte după ceea ce este Hristos, în care nu există păcat: dacă ne considerăm poziţia noastră ca şi creştini, nu există păcat în noi; pentru că firea noastră a fost deja condamnată în cruce, şi Dumnezeu nu cere să pronunţe de două ori sentinţa asupra ei. Ceea ce avem de făcut acum, este să trăim de Hristos, să intrăm în binecuvântarea acestui adevăr dacă El „S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum” (1: 4). Legea se adresa cetăţenilor lumii. Hristos S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne răscumpere, sau să ne scoată din lume, chiar în timp ce suntem încă în ea. „Ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume” (Ioan 17: 14 ). Suntem văzuţi ca despărţiţi de lume prin moartea lui Hristos, dar trimişi în această lume prin învierea Sa (Ioan 17: 18 ); totuşi suntem trimişi în ea fără a fi din ea, neaparţinând lumii mai mult decât îngerii. Moartea lui Hristos ne plasează în întregime în afara lumii. Învierea lui Hristos ne trimite din nou în ea, ca noi creaturi, mesageri ai păcii pe care o dă, complet separaţi de ceea ce se petrece în lume. Domnul nostru spune: „Şi ei nu mai sunt în lume, după cum Eu nu sunt din lume.. Cum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume” (Ioan 17: 11, 16, 18 ). El dă aceeaşi măsură şi pentru El, şi pentru ei; în consecinţă, după ce a fost înviat dintre morţi, spune: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20: 21 ).
Apostolul se aşează el însuşi cu ei înaintea lui Hristos, „care S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre”. Aceasta este binecuvântarea comună tuturor credincioşilor, „ca să ne scoată din veacul rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru”. Lucrul remarcabil este că, atunci când Dumnezeu Se descoperă ca Cel care dă legea – ca Domnul – nu-i desparte pe oameni de lume. Nu putem spune că iudeii erau despărţiţi de lume. Erau despărţiţi de naţiuni, dar erau poporul cel mai important din lume; şi fuseseră făcuţi astfel pentru a menţine drepturile lui Dumnezeu în lume. Ei nu erau chemaţi să fie afară din lume, ci ca un popor în lume. De aceea iudeii trebuiau să lupte împotriva canaaniţilor; şi tot pentru aceea aveau un templu magnific. Pentru că erau un popor din lume, aveau sanctuar al lumii. Dar nimic din toate acestea nu este adevărat pentru creştini, deoarece Hristos „S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru”. Este o stare de lucruri total diferită care intră în scenă când Dumnezeu face cunoscută voia Sa – nu numai legea Sa – şi Se descoperă ca „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” (Romani 15: 6 ), care a fost dat să moară pentru păcatele noastre. Intrăm în relaţia conştientă de copii cu Dumnezeu, Tatăl nostru şi sarcina nostră acum, este să-L onorăm pe Hristos după poziţia pe care a ocupat-o la dreapta lui Dumnezeu. Oamenii uită că Hristos „S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum”. Se afundă în lumea de care răscumpărarea ar trebui să-i fi eliberat; şi aceasta se întâmplă pentru că se pun ei înşişi sub lege. Dacă am de-a face cu voia lui Dumnezeu, Tatăl meu, privilegiul meu este să sufăr cum a suferit Hristos. Legea pune o sabie în mâinile omului, în timp ce voia lui Dumnezeu face ca cel care este creştin să fie gata să meargă la măcel, sau să sufere prin sabie din cauza lui Hristos: „După cum este scris: Pentru Tine suntem daţi morţii toată ziua, suntem socotiţi ca oi la înjunghiere. Dar, în toate acestea, suntem mai mult decât învingători prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8: 36, 37 ), dar suntem învingători prin suferinţe, nu prin lucrurile în care se laudă lumea. Dumnezeu este glorificat în Hristos după modelul crucii: iată modelul nostru, nu Israel, nici legea, ci crucea lui Hristos. Este ca şi cum Dumnezeu ar spune: Îl am pe Hristos în cer, mă gândesc la Cel care este singurul care M-a glorificat vreodată, şi este Acela la care trebuie să vă gândiţi şi voi.
Nimic nu este mai exact, mai complet şi mai potrivit pentru a face faţă pericolelor actuale, unde se caută a se face să reînvie principiul succesiunii clericale sau apostolice, şi poruncile religioase ca mijloc de a-L onora pe Dumnezeu. Scriptura tratează toate aceste cazuri, şi acest Cuvânt divin şi binecuvântat dă întotdeauna remediul. Înţelepciunea noastră constă în a căuta să ne folosim de el în totalitate, petru a fi „înţelepţi faţă de bine şi simpli în ce priveşte răul” (Romani 16: 19 ).
Capitolul 1: 5 – 6 – A trece repede la o evanghelie diferită
Felul abrupt în care apostolul abordează subiectul său este remarcabil. Tocmai le amintise că Domnul S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum (1: 4); şi aceasta făcuse să izvorască o scurtă mulţumire pentru Dumnezeu şi Tatăl nostru, „a căruia să fie gloria în vecii vecilor! Amin” (1: 5). Dar iată-l acum că ajunge imediat la marele subiect pe care îl are în vedere. Inima lui era, ca să zicem aşa, prea plină pentru a folosi mai multe cuvinte decât era nevoie. Nu putea zăbovi înaintea a ceea ce era atât de funest chiar pentru fundamentele pe care trebuie să se sprijine adunarea, sau mai degrabă creştinii în mod individual, înaintea lui Dumnezeu. „Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat la harul lui Hristos, la o evanghelie diferită” (1: 6). Cuvintele „treceţi”, nu „aţi trecut”, arată că erau pe cale să treacă. Erau pe cale să-şi schimbe poziţia, îndepărtându-se „de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos”. Răul şi pericolul nu erau încă definitive aşa încât să nu mai poată privi la Dumnezeu în ce îi privea. Când ne gândim că apostolul Pavel evanghelizase aceste suflete, şi că le mai predicase cu puţin timp înainte, nu există dovadă mai tristă a uşurinţei cu care Satan găseşte mijlocul de a îndepărta sufletele. Luaţi chiar copii ai lui Dumnezeu care au primit cele mai bune învăţături, şi veţi vedea în ciuda a toate, simptome care nu lipsesc aproape niciodată să apară: o înclinaţie faţă de ce este slab şi fals, o promtitudine de a urma sentimente omeneşti în lucrurile lui Dumnezeu, sentimente abătute de la adevăr de aparenţe fără realitate. Iată ce veţi găsi în afara unei puteri extraordinare a Duhului Sfânt pentru a opri lucrările lui Satan. Lucrurile fără valoare care pot fi introduse cu temelia, despre care vorbeşte apostolul în 1. Corinteni 3: 13 ; „lemn, fân, paie” – toate acestea ne arată cum se poate întâmpla că, deşi Dumnezeu a format adunarea, există o altă latură a adunării de care trebuie să se ţină seama: omul. Pavel vorbeşte despre el însuşi ca despre un „arhitect înţelept” (1. Corinteni 3: 10 ). Dintr-un anumit punct de vedere, Dumnezeu este Cel care zideşte adunarea, şi acolo nimic nu poate da greş. Ceea ce Domnul ţine direct în mâna Sa, ţine fără greş, prin propria Sa putere. Dar responsabilitatea omenească intră în această mare lucrare, cum o face aproape în toate lucrurile, fără creaţia şi răscumpărarea unde Dumnezeu este singur, şi nu poate fi decât singur. Dar pentru tot restul, în tot ce este preţios, că este chemarea sufletelor prin Evanghelie, sau orientarea sufletelor după ce l-au cunoscut pe Domnul, sau strângerea copiilor lui Dumnezeu într-un singur trup (Biserica), în toate aceste lucruri omul are partea sa, şi nu este decât prea adevărat că aduce în ele slăbiciunea naturii sale. Istoria pe care Dumnezeu ne-o dă în Biblie este că în tot ce a încredinţat în mâinile omului, acesta îşi arată slăbiciunea şi lipsa de energie. „Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos, la o evanghelie diferită”. La urma urmelor, astfel este şi istoria, nu numai a Vechiului Testament şi a diferitelor căi în care Dumnezeu l-a încercat pe om, ci şi a timpului când avem subiectul infinit mai binecuvântat al Noului Testament – ceea ce este Dumnezeu în Fiul Său, şi în căile Sale faţă de oameni prin Fiul Său, de când Domnul a urcat la cer, şi Duhul Sfânt a fost trimis aici jos – chiar în raport cu aceste lucruri, slăbiciunea omului se arată negreşit. Nu numai datorită oamenilor necredincioşi care au găsit mijlocul de a se strecura în Biserică, ci copiii lui Dumnezeu au şi ei carnea în ei. Aceştia îşi au sentimentele lor omeneşti, neputinţele lor omeneşti, şi ceea ce Satan poate găsi în orice creştin pentru a împiedica sau întuneca puterea lui Dumnezeu. Prin astfel de mijloace sfinţii din Galatia fuseseră rătăciţi, şi toţi erau în pericol să fie, în orice vreme. Trag de aici două lecţii importante. Prima, să nu fim surprinşi dacă există deviaţii printre sfinţii lui Dumnezeu. Nu trebuie să-mi permit să gândesc o singură clipă că este un semn al vreunei slăbiciuni în adevărul însuşi, sau în mărturia care ne-a fost încredinţată, nici că aceasta discreditează ceea ce este de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu poate să tolereze ce este contrar propriei Sale naturi, şi să îngăduie pentru un timp omului să arate ce este el. Dar ce este conform lui Dumnezeu rămâne, şi Dumnezeu Se va îndreptăţi în aceasta, şi va îngădui ca ceea ce nu este de la El să arate adevăratul Său caracter. Al doilea lucru pe care îl învăţăm, este îndemnul de a veghea şi îndemnul la judecata de sine. Acestor galateni, altădată atât de zeloşi că şi-ar fi scos ochii din dragoste pentru Pavel, acelaşi apostol trebuie acum să le scrie: „Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos”. Remarcaţi alegerea expresiilor: „Harul lui Hristos”. Satan folosea un amestec de lege, de har, de legalism şi de Hristos. Ori ceea ce caracterizase chemarea lor, era numai şi numai „harul lui Hristos”.
Capitolul 1: 7 – 9 – o evanghelie diferită, care nu este o altă Evanghelie
Dumnezeu făcuse cunoscut galatenilor că erau bieţi păcătoşi dintre naţiuni, că nu exista nimic pentru ei în afara îndurării, şi că îndurarea venise până la ei în Persoana lui Hristos. Acesta era singurul lucru la care invită sufletele: să accepte îndurarea pe care Dumnezeu le-o dă în Hristos, ceea ce presupune că simt nevoia îndurării, şi că sunt gata să privească la Hristos şi la nimeni altcineva. Nu rămâne mai puţin adevărat că numai harul lui Hristos lucrase asupra acestor credincioşi din Galatia; apostolul le-o reaminteşte. La ce se îndreptau ei acum? „La o evanghelie diferită, care nu este o altă Evanghelie” (Galateni 1: 7 ). Dacă harul lui Hristos era sursa şi puterea chemării lor, Evanghelia era mijlocul. Dar părăsiseră acum această Evanghelie pentru ceva diferit. Remarcaţi că nu spune „ceva contrar Evangheliei”, ci „o evanghelie diferită” şi chiar din acest motiv, spune că „nu este o altă Evanghelie”: era nedemn să fie numită o altă Evanghelie. Dumnezeu nu recunoaşte decât una; nu îngăduie niciun compromis cu privire la Evanghelie şi nici noi nu trebuie să facem.
Amestecul cu legea
Unii vor găsi aceasta ciudat, într-adevăr excesiv; dar sunt absolut convins că acelaşi rău care lucra atunci cu privire la galateni, este acum la lucru în creştinătate în mod universal. Poate varia în formă într-un loc sau altul, dar unde ne întoarcem, găsim într-un fel sau altul, legea amestecată cu harul lui Hristos, atât în ce este predicat, cât şi în mărturisirea exterioară a lui Hristos aşa cum este păstrată de instituţiile creştine. Puţin contează denominaţiunea, pretutindeni este la fel. Există cu toate acestea diferenţe de măsură în acest domeniu; unii sunt mai deschişi, alţii mai inteligenţi, alţii mai sistematici; dar găsim pretutindeni aceeaşi otravă, ici difuză, colo concentrată; aceasta într-o asemenea măsură încât adevărul sună ciudat în urechile oamenilor. Pentru a aduce o dovadă, să luăm o expresie simplă şi frecventă în epistolele lui Pavel: „dreptatea lui Dumnezeu”, în privinţa căreia domnesc ideile cele mai eronate. Ne bucurăm când aflăm că unele persoane Îl predică pe Hristos, sau chiar legea, pentru că Dumnezeu Se foloseşte de predicarea legii pentru a convinge mulţi păcătoşi. Dar faptul că Dumnezeu lucrează chiar prin intermediul predicării unei Evanghelii pervertite, nu ne autorizează să presupunem că cei care sunt copiii lui Dumnezeu pot să trateze eroarea cu uşurinţă. Este un lucru de recunoscut că Dumnezeu lucrează în mod suveran; altceva este să ştii care este pentru noi adevărata Lui mărturie. Suntem făcuţi conştienţi să nu acceptăm niciodată nimic altceva, pentru propriile noastre suflete, decât adevărul simplu şi deplin al lui Dumnezeu. Nu ar trebui să ascultăm niciodată nimic care se depărtează de aceasta, şi adevărul poate evita ascultarea erorii. Nu vorbesc aici de greşeli în ceea ce se spune în cursul predicării. O deosebire de limbă sau neştiinţa, nu înseamnă a strica Evanghelia. A asculta o greşeală este un lucru; dar a merge acolo unde ştim dinainte că există amestecul legii şi al lui Hristos, este păcat.
O chestiune foarte gravă
Se va spune poate că ceea ce zic este excesiv şi de nejustificat. Dar întrebarea este: Mă voi erija eu în judecător al Duhului Sfânt? Să ne amintim într-adevăr că apostolul nu scria ca un simplu om, ci scria ceea ce Duhul Sfânt scria ca să ne înveţe. Ori el spune: „Sunt unii oameni care vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” (1:7-8). Să cântărim cu imparţialitate asemenea cuvinte, şi atunci vom putea judeca dacă am insistat prea mult în vorbele mele asupra datoriei fiecărui creştin în faţa unei răsturnări a mărturiei Evangheliei. Pentru că aceasta se introducea printre galateni.
Trebuie să facem diferenţă între legea ceremonială şi legea morală? Eliberarea de această influenţă
Poate veţi spune că aceasta mergea prea departe, şi că la galateni exista amestecul legii ceremoniale cu harul, în timp ce astăzi se respectă legea morală. Nu pot să spun decât că este şi mai rău şi mai mortal, pentru că legea ceremonială se poate prezenta ca imagine a lui Hristos, dar legea morală introduce ce face omul, sub o formă sau alta – formele sau ceremoniile iudaice nu aveau sens, în afara relaţiei lor cu Hristos. În instituţiile creştine, nu există nicio virtute în apa botezului, nici în pâinea şi vinul de la cină, în afară de ceea ce reprezintă ele. Din clipa când se introduce altceva decât Hristos pentru îndreptăţirea omului, fundamentul a dispărut; Hristos trebuie să-mi fie mai scump decât orice altceva – mai scump chiar decât aceste instituţii. A-L avea pe Hristos în inimă, este cea mai bună dovadă că un suflet este salvat. A cunoaşte voia Sa asupra unui anume punct, şi a nu-i atribui o importanţă majoră, nu înseamnă decât a nu avea nicio consideraţie vie pentru Hristos. Când sfinţii lui Dumnezeu au aflat adevărul cu simplitate, şi au devenit capabili să-l ţină cu tărie, atunci vine timpul încercării. Poate că există multă slăbiciune şi necredincioşie printre cei care au adevărul, şi oamenii spun: „Nu văd că cei care au acest adevăr valorează mai mult decât vecinii lor”; dar trebuie să facem deosebire între slăbiciunea de purtare la cei care au adevărul (poate fi remediată) şi la cei care nu îl au (nu se poate schimba minciuna în adevăr). Nicio putere de pe pământ nu poate extirpa legalismul stării la lucru în creştinătate: pentru a renunţa la lege, ar trebui mai întâi ca sistemele religioase rânduite să înceteze să fie sisteme pământeşti. Nu puteţi reforma ceea ce are fundamente total defectuoase. Se poate înlătura ce s-a construit deasupra; dar dacă fundamentele sunt fără valoare şi false, nu va exista niciodată remediu. Este o singură umblare bună de urmat: şi anume a părăsi totul. Cei care îşi dau seama de aceste lucruri, trebuie să arate Domnului şi Stăpânului nostru – adevărului şi sfinţilor lui Dumnezeu – o despărţire deplină şi fără concesie de tot ce distruge adevărul deplin al harului lui Hristos. Dar trebuie să se arate sprijin faţă de persoanele care nu cunosc mai bine.
Pe de altă parte, dacă vedeţi o persoană în mod deschis lumească în mijlocul unei cete religioase, cred că nu merită efortul de a ne lua de indivizi şi de a mustra abuzul lor, ca un preot care porneşte la vânătoare sau la felul în care intonează. Avem ceva mult mai bun de făcut decât să facem remarci despre membrii clerului care merg la dans; să lăsăm lumea să se ocupe cu asemenea remarci. Dar este foarte diferit când se predică lucruri false: trebuie atunci să căutăm să-i eliberăm pe copiii lui Dumnezeu de influenţele rele. Ce penibil este să ne gândim că unii sunt ţinuţi să predice legea, într-o asemenea măsură încât ar fi consideraţi necinstiţi dacă nu ar face-o! Ceea ce dă Dumnezeu în raport cu o asemenea stare de lucruri nu este doar un remediu, ci o eliberare. Cei care cred Cuvântul lui Dumnezeu, şi ceea ce Duhul Sfânt spune atât de solemn cu privire la aceste lucruri, ar trebui să fi terminat complet cu acestea; este adevărat că oamenii cu adevărat evlavioşi pot fi înlănţuiţi. Vorbim de pericolul de a amesteca legea cu Evanghelia: acesta era răul la galateni.
Nimic în afară de ce este scris
Să considerăm avertizarea pe care Duhul Sfânt o adresează sufletelor prinse în această capcană. Oamenii pot să vă spună că ştiu să despartă ce este bun de ce este rău; dar Dumnezeu este mai înţelept decât oamenii; un om spiritual ar deosebi regresul sufletelor acolo unde asemenea lucruri sunt admise. Este ceea ce explică vigoarea neobişnuită a avertizării apostolului. Ei erau proprii lor copii în credinţă, şi el era nedumerit în privinţa lor din cauza celor care îi agitau şi îi tulburau. Iată ce spune el – puţin contează cui se aplică aceasta: „Dacă vă vesteşte cineva altă evanghelie decât ceea ce aţi primit, să fie anatema”. „Chiar dacă noi sau un înger din cer vă va vesti altă evanghelie decât Evanghelia pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema” (1: 9, 8). Galatenii căutau probabil să se adăpostească în spatele unor pretexte ca: „ştim foarte bine ce predica Pavel, dar noi avem adevăruri adiţionale, în afară de ce ne-a dat Pavel”. Dar sentinţa este formală: „Dacă vă vesteşte cineva altă evanghelie decât ceea ce aţi primit, să fie anatema” (1: 9). Nu numai: „pe care v-am vestit-o”, ci „ceea ce aţi primit”. Nu numai că nu trebuia să fie niciun amestec în ce predica el, ci nu trebuia să se adauge nimic la ceea ce primiseră. Avem ce a scris apostolul Pavel, la fel de clar cum galatenii aveau ce predicase. Nu este nicio diferenţă, în afară de faptul că ceea ce este scris are o autoritate chiar mai mare, ca mijloc de comunicare, decât ceea ce este oral. În ceea ce este oral, s-ar putea introduce ceea ce este de la fire. Apostolul a trebuit să mărturisească faptul că în anumite ocazii vorbise în grabă, dar niciodată în legătură cu ce scrisese. Problema nu venea din faptul că se înlătura Evanghelia, ci că se adăuga la Evanghelie ceea ce era al legii.
Capitolul 1: 10 – 12, 15 – Unirea credinciosului cu Hristos
„Caut eu acum să-i mulţumesc pe oameni, sau pe Dumnezeu?” (1: 10). Altfel spus, căuta el să-i câştige pentru cauza lui, sau să-L câştige pe Dumnezeu? „Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai plăcea oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos” (1: 10). El ştia bine că acest gen de mărturie fără compromis, îl făcea în mod deosebit dezagreabil oamenilor, şi producea chiar ostilitate printre adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu. Şi astăzi, atitudinea lui Pavel ar fi numită lipsă de caritate. Ori nu este lipsă de caritate să vorbeşti fără compromis, ci înseamnă să-i judeci pe cei care fac compromisuri. El spune că aceasta nu este calea pentru a place oamenilor, ci lui Dumnezeu. Este tocmai calea pe care Hristos îl chemase pe Pavel să fie slujtor. „Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia care a fost vestită nu este în felul omului, pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci am primit-o prin descoperirea lui Isus Hristos” (1: 11 – 12). Există, fără îndoială, ceva extraordinar în felul în care Evanghelia fusese făcută cunoscută apostolului Pavel. El nu fusese convertit prin predicarea Evangheliei, ca în general. Cazul lui Petru era de acelaşi gen. Nu carnea şi sângele i-o descoperiseră, ci Tatăl care este în ceruri (Matei 16: 17 ). Petru a fost prima persoană căreia i-a fost vestită gloria Persoanei lui Hristos – nu acea glorie legată doar de profeţiile iudaice, ci gloria mai profundă a lui Hristos aşa cum ar trebui să-L cunoască acum creştinii, gloria Lui ca Fiul Dumnezeului Celui viu, nu o glorie în relaţie exclusivă cu pământul. Petru a fost primul căruia Duhul Sfânt i-a descoperit marele adevăr că Isus era nu numai Mesia, ci Fiul lui Dumnezeu într-un sens ceresc şi divin. Petru a fost deci onorat de Dumnezeu, şi plasat de Domnul nostru într-o poziţie într-adevăr specială. Lui i-a menţionat prima dată Adunarea. În cazul lui Pavel, adevărul mergea mai departe. Căci dacă Îl avem pe Tatăl revelând pe Fiul lui Petru, Pavel merge dincolo de aceasta, şi spune că Dumnezeu L-a descoperit pe Fiul Său în el (1: 16). Petru ar fi putut spune că Îi plăcuse Tatălui să-i descopere pe Fiul, şi Pavel putea vorbi despre această descoperire în el. Pavel fusese adus de Duhul Sfânt la o cunoaştere treptată a marelui şi gloriosului adevăr al unirii credinciosului cu Hristos. Dar lucrul acesta nu este prezentat aici. Cu toate acestea, expresia „să-L descopere pe Fiul Său în mine” nu ar fi putut să fie deloc folosită de cineva care nu cunoştea acest adevăr. La fel în Epistola către Evrei, apostolul vorbeşte despre credincioşi ca având „îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus” (Evrei 10: 19 ), cu toate că Epistola către Evrei nu descoperă că suntem mădulare ale trupului lui Hristos; totuşi nu am putea fi îndemnaţi să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus, dacă nu am fi „mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale” (Efeseni 5: 30 ); numai din această cauză putea Pavel să spună: „Dumnezeu... a binevoit să-L descopere pe Fiul Său în mine” (1: 16). Acest lucru este legat de adevărul al cărui martor ales a fost Pavel – unirea lui Hristos şi a Adunării, la care s-a făcut aluzie la convertirea lui: „Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi?” (Fapte 9: 4 ). El era pe cale să-i persecute pe sfinţi, şi Domnul i-a zis: „a-i persecuta pe ei, înseamnă a Mă persecuta pe Mine”; ei erau una (El şi ei). Adunarea şi Domnul sunt uniţi. Nu suntem mădulare ale divinităţii lui Hristos, ci ale trupului Său. Numai ca om are El trup. Dar în timp ce era om pe pământ, noi nu eram mădulare ale trupului Său. „Dacă grăuntele de grâu nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12: 24 ); altfel zis, pe temelia morţii şi învierii Sale poate Hristos asocia pe alţii cu El Însuşi ca „mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale” (Efeseni 5: 30 ). Hristos în cer şi sfinţii pe pământ formează un singur trup. Aceasta învaţă Pavel la convertirea lui. Ca având aceasta în vedere spune apostolul: „Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia care a fost vestită de mine nu este în felul omului” (1: 11).
Capitolul 1: 11 – Evanghelia lui Pavel, Evanghelia gloriei
Îngăduiţi-mi acum să menţionez încă unul sau două lucruri în legătură cu Evanghelia lui Pavel. El este singurul care caracterizează Evanghelia lui ca fiind „Evanghelia gloriei”. Este interesant de ştiut că, atunci când apostolul foloseşte această expresie, nu spune glorioasa Evanghelie, ca adesea în traduceri, ci spune Evanghelia gloriei. Iată adevărata forţă a acestei expresii: este Evanghelia lui Hristos glorificat la gloria lui Dumnezeu. Este vestea cea bună că avem un Mântuitor înviat şi glorificat. Suntem chemaţi să participăm la toate efectele gloriei Lui, ca şi la toate efectele morţii Sale pe cruce. Niciodată niciun apostol, în afara lui Pavel, nu a scris despre subiectul Adunării unite cu Hristos. Din această cauză, Pavel era poate singurul în poziţia de a spune: „Dacă vă vesteşte cineva altă evanghelie decât ceea ce aţi primit, să fie anatema” (1: 9). Deşi Pavel adăugase ceva la evanghelia lor, ei nu puteau să adauge nimic la a lui. Apostolii Îl vesteau pe Hristos ca Mesia, şi făceau cunoscută iertarea păcatelor prin Numele Său; dar ei nu vesteau gloria cerească a lui Hristos, cum făcea Pavel. El pune în evidenţă toate aceste adevăruri, şi altele la care ei n-au făcut niciodată menţiune. Este motivul pentru care el spune constant: „Evanghelia mea”. Dacă fireşte nu putea fi nicio diferenţă cu privire la marile adevăruri ale Evangheliei între predicarea lui Pavel şi a altor apostoli, ce predica Pavel mergea totuşi mult înainte şi dincolo de ei, fără ca nimic să fie contradictoriu. Dar Pavel fiind chemat după suirea Domnului nostru la cer, lui i se potrivea foarte bine să facă adăugări. Până ce a fost chemat Pavel, mai lipsea ceva la suma totală a adevărului revelat. În Coloseni 1: 25 , el spune că era un slujitor al lui Hristos, „ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu”, pentru a umple un anumit gol care nu era încă umplut. Pavel a fost persoana folosită de Duhul Sfânt pentru a o face. Ioan a pus în evidenţă adevăruri profetice – profeţii complet în afara lucrurilor despre care tocmai am vorbit, pentru că revelează căile lui Dumnezeu cu lumea, şi nu cu Adunarea. De aceea putea apostolul să insiste cu tărie asupra pericolului oricărei încercări de a ne îndepărta sau de a adăuga ceva la ceea ce vestise el. Este foarte important. Alţii puteau să predice tot adevărul, dar nu aceasta denunţă el atât de tare. Nimeni nu trebuie să fie condamnat pentru că nu dezvoltă adevărurile cele mai înalte pe care le-a dat Dumnezeu. Lucrul căruia trebuie să-i rezistăm în faţă este introducerea a ceva contrar Evangheliei, sau amestecului de lege cu harul lui Hristos – ceea ce ar însemna a pune vin nou în burdufuri vechi. Unii vor cita Epistola lui Iacov; dar Iacov nu prezintă niciodată legea într-o manieră care ar pune-o în conflict cu Evanghelia, deşi ceea ce spune ar putea servi de parapet pentru sufletele care ar folosi în mod greşit [abuz de har] avertizarea solemnă a Duhului Sfânt împotriva amestecului legii cu Evanghelia în vreun fel sau sub orice formă ar fi. Vom avea multe ocazii de a arăta cum apostolul Pavel se referă la acest subiect în această epistolă.
Capitolul 1: 12 – 16 – Cum Îşi formează Dumnezeu slujitorii
Următorul punct la care face aluzie în argumentul său, sunt purtarea şi viaţa sa anterioară. El spune, vorbind despre Evanghelia sa, că nu a primit-o de la un om, nici n-a învăţat-o, ci a primit-o „prin descoperirea lui Isus Hristos” (1: 12). Galatenii ar fi putut ridica îndoieli cu privire la acest subiect; dar el arată că toată viaţa sa anterioară fusese opusă Evangheliei. Nu exista niciun alt adversar al lui Hristos asemenea lui. „Pentru că aţi auzit de purtarea mea de altădată, în iudaism, că persecutam peste măsură Adunarea lui Dumnezeu şi o devastam”, (poate fi aici un cuvânt care îi viza, pentru că începeau să-i persecute pe cei care se împotriveau ideilor lor despre lege şi începeau să arate un spirit de înverşunare) „şi înaintam în iudaism mai mult decât mulţi de o vârstă cu mine din naţiunea mea, fiind peste măsură de zelos pentru tradiţiile părinţilor mei” (1: 13 - 14). Nu era nicio îndoială cu privire la sinceritatea cu care apostolul se folosise de lege înainte de convertirea sa. „Dar, când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, a binevoit să-L descopere pe Fiul Său în mine, ca să-L vestesc printre naţiuni, îndată, nu am primit sfat de la carne şi sânge” (1: 15 – 16).
El introduce deodată în aceste versete o sumă de adevăruri care, dacă doar le-ar fi înţeles forţa – unii dintre ei au înţeles-o cu siguranţă – aceasta ar fi ruinat cu desăvârşire tot sistemul lor până în temelie. El arată că Dumnezeu îi chemase în afara legii: când era chiar în mijlocul a ceea ce începeau ei să restabilească, el era un duşman al lui Hristos. El ţine de fapt cont de providenţă în propria lui istorie. Fusese crescut la picioarele lui Gamaliel, înaintase în iudaism mai mult decât cei de vârsta lui. Dar deşi I-a plăcut lui Dumnezeu să-l pună deoparte din pântecele mamei lui, totuşi chemarea lui reprezenta mult mai mult, el insistă asupra acestui lucru; această chemare venea prin har. „Îndată, nu am primit sfat de la carne şi sânge” (1: 16). Aici el răstoarnă legalismul lor, atât în mod pozitiv cât şi în mod negativ. Fusese chemat să predice printre păgâni, acolo unde nu se cunoştea lege. Nu exista niciun cuvânt din partea lui Dumnezeu pentru aceşti păgâni să urce la Ierusalim; totuşi la acest gen de lucruri vroiau ei să revină. La fel este şi astăzi: cea mai mică sectă sub soare are un fel de Ierusalim, un centru la care trebuie trimis un slujitor, pentru a-l califica pentru slujba sa. Dar când s-a recurs la aceasta pentru a face să reiasă gloria lui Hristos, aceea nu a dovedit decât moartea. Multe persoane au primit sfat de la carne şi sânge, şi au urcat la „acest munte”, sau la această cetate, şi sufletul lor a fost înjosit şi întors de la crucea lui Hristos; apoi devin cei mai aprinşi zeloşi ai acestei legi de care fuseseră eliberaţi. Dar umblarea în simplitate, este calea dependenţei de Dumnezeul cel viu.
Astfel deci, chiar dacă aceste şcoli de formare au o mare valoare pentru lume, chiar dacă sunt admirabile şi reuşesc să dea oamenilor o anumită poziţie, ele nu ajung decât la ceea ce poate învăţa omul, şi nu la ceea ce dă Dumnezeu.
Moise crezuse că după ce a petrecut patruzeci de ani în Egipt, era în stare să elibereze poporul lui Dumnezeu; dar a trebuit să afle că trebuia să fie învăţat de Dumnezeu în deşert înainte de a fi în măsură să conducă poporul afară din Egipt. Dumnezeu trebuie în general să treacă prin ciur şi să le zdrobească în propria lor suficienţă, dacă trebuie să Se folosească de ele într-un mod cu adevărat onorabil.
Aici Dumnezeu Însuşi cheamă un om remarcabil la o lucrare cu totul deosebită, şi îl trimite departe în deşert, în loc să-l cheme la apostolii din Ierusalim. Găsim în altă parte în Cuvânt faptul de a ajuta nu numai pe sfinţi, ci şi pe cei care predică adevărul; apostolul Pavel de exemplu, îl îndeamnă pe Timotei cu privire la lucrurile pe care le primise, ca să le încredinţeze „la oameni de încredere, care să fie capabili să înveţe pe alţii” (2. Timotei 2:2 ). Este conform lui Dumnezeu ca nişte unelte omeneşti să-i ajute pe cei mai tineri în lucrarea Domnului. De aceea trebuie să lăsăm loc pentru căile felurite ale lui Dumnezeu, evitând numai cu grijă inovaţiile şi presupunerile omeneşti, care nu pot niciodată să-i zidească pe oameni, nici să-L glorifice pe Dumnezeu.
Capitolul 1: 17 – 24
„Nici nu m-am suit la Ierusalim, la cei care erau apostoli mai înainte de mine, ci am plecat în Arabia; şi m-am întors din nou la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să fac cunoştinţă cu Petru şi am rămas la el cincisprezece zile” (1: 17 – 18). El indică numărul de zile, pentru ca să arate că nu primise un curs de instruire. „Şi, în ceea ce vă scriu, iată, înaintea lui Dumnezeu, nu mint. Apoi am venit în ţinuturile Siriei şi ale Ciliciei. Dar eram necunoscut la înfăţişare în adunările Iudeii care sunt în Hristos; auzeau numai că „cel care ne persecuta odată”, acum vesteşte Evanghelia: credinţa pe care altădată o nimicea; şi Îl glorificau pe Dumnezeu datorită mie” (1: 20 – 24). Aceste fapte erau importante pentru a arăta puţinul timp pe care îl petrecuse la Ierusalim, fiind chiar necunoscut adunărilor Iudeii în general. Dar aceste adunări, în loc să-L blameze pe Dumnezeu (pentru că la aceasta revenea purtarea galatenilor), în loc să găsească de criticat mărturia lui Pavel, glorificaseră pe Dumnezeu în persoana lui Pavel. Adunările iniţiale din Iudeea, pe care galatenii le priveau cu o aşa invidie, Îl glorificau pe Dumnezeu în el, în timp ce ei înşişi se ridicaseră împotriva bogatei îndurări pe care o arătase Dumnezeu faţă de naţiuni. Le predicase Evanghelia mai deplin decât ceilalţi apostoli; şi totuşi se îndepărtaseră deja de ea, căutând să introducă legea. Pavel simţea că această derivă era prin natură atât de mortală încât – chiar dacă sufletele rătăcite nu puteau fi pierdute – nu rezulta mai puţin o profundă dezonorare pentru Dumnezeu şi o pierdere incalculabilă pentru sfinţii Săi. Ei credeau, fără îndoială, că a lor cale era o cale mult mai sigură; dar apostolul afirmă că le adusese adevărul Evangheliei, şi că a amesteca legea acolo însemna a nimici atât Evanghelia, cât şi legea.
Cum se aplică toate acestea nevoilor sufletelor într-un timp ca al nostru! Nu trebuie să ne imaginăm că răul din Galatia era mai profund decât cel care este în activitate acum. Dimpotrivă, acolo nu erau decât germenii a ceea ce s-a dezvoltat mult mai mult din acea vreme. Domnul să ne dea să ne facem feţele ca o cremene (Isaia 50: 7 ) împotriva a tot ce tinde să strice conştiinţa, şi să ne păzească să nu admitem nimic despe care ştim că este contrar voii şi gloriei Sale!
sursa: https://comori.org/