Categorie: Cartile Bibliei
Introducere la capitolul 4
Unitatea Bisericii şi caracterul individual al darurilor slujirii
Înainte de a intra în subiectul darurilor pentru slujire, care ne este prezentat mai departe în acest capitol, Duhul Sfânt se opreşte puţin asupra unităţii care aparţine acum sfinţilor lui Dumnezeu în Hristos. Era necesar ca această unitate să fie pusă ca o mare platformă pe care, şi în raport cu care se exercită slujirea. Pentru că slujirea pune înainte membri individuali ai lui Hristos, mai degrabă decât trupul în ansamblul său. Într-adevăr, deşi se afirmă în mod curent că Biserica învaţă, aceasta este în realitate ceva complet lipsit de fundament. Chiar această noţiune conduce la pretenţia de infailibilitate, a cărei expresie se găseşte în mod deschis în romano-catolicism. Adevărul este că Biserica nu învaţă niciodată, ci că dimpotrivă, ea este trupul care este învăţat. Un trup care învaţă nu există. Fără îndoială, Biserica are în mijlocul ei lucrători pe care îi foloseşte Domnul; dar ea însăşi este ogorul lui Dumnezeu (1. Corinteni 3:9 ), locul unde Domnul lucrează pentru a aduce rod pentru El Însuşi. Este un adevăr important în practică, pentru că distruge orice pretenţie pe care ar avea-o Biserica de a crea, sau chiar de a defini doctrine. Biserica este chemată să fie stâlpul şi temelia adevărului (1. Timotei 3:15 ); ea trebuie să vegheze, prin mijlocul unei discipline sfinte, ca nimic contrar adevărului să nu fie tolerat în mijlocul ei: adunarea lui Dumnezeu nu poate să se sustragă acestei responsabilităţi. Aceasta priveşte ansamblul comunităţii creştine, care ar trebui să fie trupul care prezintă pe pământ adevărul înaintea oamenilor, şi în mijlocul căreia trebuie să vii dacă, după ce ai crezut adevărul, vrei să acţionei conformându-te lui, - dar pe de altă parte, mijlocul de care lui Dumnezeu I-a plăcut să Se servească pentru a răspândi adevărul Său şi a atinge prin el conştiinţele, sunt membrii individuali ai Bisericii Lui, care au calificarea potrivită. Puterea de a învăţa depinde de darul conferit de harul suveran. Nu este vorba nicidecum de un drept abstract potrivit căruia orice om ar putea să înveţe sau să practice, dacă are această dorinţă. Nu există o asemenea libertate în Biserica lui Dumnezeu. Domnul Isus are dreptul de a chema şi de a comunica puterea Duhului Sfânt, cum Îi place. Biserica nu este o societate de oameni având vederi particulare despre un subiect sau altul; şi mai puţin este adunarea lumii pentru a forma un singur întreg. Este adunarea lui Dumnezeu, alcătuită din cei pe care Îi cheamă şi în care locuieşte. Aceasta este adevărat cu privire la adunare, şi este la fel de adevărat că aparţine lui Dumnezeu, că Dumnezeu o formează şi o protejează, şi că menţine în ea sfinţenia şi gloria Lui; - la fel, toate acestea sunt adevărate în raport cu slujba, care este o funcţie foarte importantă menţinută în membrii particulari ai Bisericii. Altfel spus, există pe de o parte unitatea pe care credincioşii o posedă acum în Hristos Isus, în virtutea căreia adunarea lui Dumnezeu există – unitatea comună de binecuvântări în care toţi credincioşii sunt aşezaţi acum, şi care formează, dacă pot să spun aşa, fundamentul a tot. Dar pe de altă parte, în relaţie cu această unitate, aveţi slujirea în lucrare, slujire care aparţine unor membri în particular mai degrabă, decât Bisericii ca întreg. Darurile sunt în unii, şi aparţin unora, pentru binele tuturor.
Capitolul 4:1
Chemarea sfinţilor care formează un singur trup în Hristos: ceva unic
Aceasta împarte prima parte a capitolului în două subpărţi. În primele versete, până la sfârşitul versetului 6, găsim mai degrabă unitatea Duhului; plecând de la versetul 7, diversitatea mădularelor lui Hristos. Remarcaţi mai întâi, că Duhul Sfânt a trecut acum pe terenul îndemnurilor. După ce am avut doctrină în primele trei capitole, ajungem acum la practică. „Vă îndemn deci eu, cel întemniţat în Domnul, să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi”. Această chemare cuprinde în mod particular două părţi. Mai întâi, sfinţii, - toţi cei care Îl cunosc pe Domnul Isus acum, - formează un singur trup în El. În al doilea rând, aceştia sunt locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul. Astfel deci, deşi adunarea lui Dumnezeu este un trup pe pământ, este totuşi întemeiată pe privilegii cereşti – trupul lui Hristos ne arată mai degrabă starea noastră de binecuvântare colectivă, în timp ce locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul aşază mai degrabă înaintea noastră responsabilitatea de a-L avea pe Dumnezeu locuind în mijlocul nostru. Este evident că adevăraţii copii ai lui Dumnezeu ei înşişi intră doar foarte încet în aceste două lucruri. Când aud vorbindu-se de trupul lui Hristos, ideea lor nu depăşeşte faptul de a fi iertaţi, de a fi copiii lui Dumnezeu, şi de a merge în cer. Ori toate acestea sunt doar o mică parte din tot ce implică trupul lui Hristos! Mulţi credincioşi adevăraţi cred că această noţiune de trup semnifică un ansamblu al celor care sunt împăcaţi cu Dumnezeu – obiectele bunăvoinţei Lui, cei care nu sunt lăsaţi să moară în păcatele lor. Ori am putea avea toate aceste privilegii, fără a poseda niciuna din trăsăturile caracteristice ale trupului lui Hristos, nici ale locuinţei lui Dumnezeu prin Duhul. Ar fi fost întrutotul posibil, dacă I-ar fi plăcut lui Dumnezeu să aranjeze lucrurile astfel, creştinii să fie copiii lui Dumnezeu, conştienţi de răscumpărarea lor, cunoscând relaţia lor de fii, aşteptând să fie glorificaţi cu Hristos în cer, fără să fie vreodată uniţi împreună într-un singur trup în Hristos, şi fără să-L aibă pe Dumnezeu locuind în mijlocul lor prin prezenţa specială a Duhului Sfânt trimis din cer. Este un privilegiu adăugat în plus şi pe deasupra răscumpărării prin sângele lui Hristos. Aceasta este atât de adevărat, încât în tot Vechiul Testament, nu găsim niciodată menţionarea sfinţilor lui Dumnezeu ca fiind mădulare ale trupului lui Hristos, o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul.
Crucea şterge distincţia dintre iudei şi păgâni
Dar este mai mult decât atât. Profeţii descriu din plini scena glorioasă care se va derula pe pământ când Domnul va răsturna puterea lui Satan. Vine timpul când răul nu va mai fi lăsat nepedepsit, şi binele nu va mai suferi aici jos. Când va veni această zi, este clar potrivit Scripturii că Dumnezeu va avea un popor al Lui pe pământ, dar că nu vor fi uniţi împreună într-un singur trup, nici nu vor forma locuinţa Lui prin Duhul. Se vorbeşte de chemarea specială la care suntem chemaţi între cele două veniri ale lui Hristos, între harul care s-a arătat deja şi gloria care se va arăta (Tit 2:11 – 13). Să luăm în considerare într-adevăr ce este trupul lui Hristos – nu vreau să spun, bineînţeles, trupul Său, cel despre care se spune că este al Lui personal, ci trupul Său, cel compus din cei care cred în Hristos acum, şi ca o expresie care li se aplică lor – această persoană morală sau trup spiritual din care fac parte toţi sfinţii adevăraţi ai lui Dumnezeu care se găsesc acum pe pământ, sau care s-au găsit acolo de la Rusalii. Care sunt binecuvântările care constituie acest trup? Ce vrea să spună Duhul Sfânt prin faptul de a fi mădular al acestui trup? Răspund: Crucea fiind martorul şi expresia culpabilităţii iudeilor în mod special (culpabilitatea este cea a tuturor oamenilor în general fără îndoială, dar în special cea a iudeilor), crucea, zic eu, I-a oferit lui Dumnezeu prilejul de a face să dispară complet, pentru timpul prezent, poziţia specială a bunăvoinţei pe care poporul evreu o avusese până atunci. Dumnezeu a şters El Însuşi graniţa care-l separa pe Israel de păgâni; şi în loc de a face din Israel unicul canal al promisiunilor Sale, epoca binecuvântării s-a întors dimpotrivă sincer şi vizibil către păgâni. El strânge dintre iudei şi dintre păgâni un popor pentru Numele Lui (Fapte 15:14 ), şi-i adună împreună pe cei aleşi dintre ei toţi, cei care cred în Hristos, pentru a-i pune în posesia noilor privilegii pe care nu le gustaseră niciodată înainte într-un mod asemănător, nici într-o asemenea măsură.
Binecuvântarea reunind iudeii şi păgânii nu este nici împlinirea legii, nici a profeţilor
O trăsătură foarte remarcabilă a binecuvântării, este că distincţia dintre iudei şi păgâni a luat sfârşit. La cruce s-au unit în răutate înaintea lui Dumnezeu; dar de ce se foloseşte Dumnezeu? Este ca şi cum ar spune: Voi lua tocmai această cruce din care omul a făcut scena răzvrătirii lui insultătoare împotriva Mea – această cruce care a dovedit că vechiul Meu popor a devenit violent în ostilitatea lui împotriva Mea în Persoana Fiului Meu; şi voi face din această cruce baza unei binecuvântări mai bogate şi mai depline decât tot ce ar fi putut spera vreodată credincioşii în acestă lume înainte. Astfel, cum crucea a fost punctul de adunare al lui Satan pentru a-i strânge pe oameni într-o unire nelegiuită împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Fiului Său, de aceea şi Dumnezeu face crucea centrul preţios unde îi adună pe iudeii şi pe păgânii care cred în Fiul Lui, pentru a-i forma într-un trup nou, unde toate deosebirile de acest gen sunt şterse pentru totdeauna. Ori dacă lui Dumnezeu I-a plăcut să cheme un popor pentru a-l face să iasă în scopul de a da o mărturie practică despre această nouă arătare a dragostei Lui, cine se va opune? Legea este dreaptă, şi ar însemna a-L necinsti pe Dumnezeu, aruncând cea mai mică pată asupra celor zece porunci, dar rămâne adevărat că porunca este sfântă, dreaptă şi bună (Romani 7:12 ), harul introduce ceva mai bun şi mai înalt. Este drept, bineînţeles, dacă fac binele, să fiu răsplătit; dar nu este mai binecuvântat, dacă făcând binele, sufăr, şi îndur aceasta cu răbdare (1. Petru 2:20 )? Acolo este harul, un lucru demn de laudă înaintea lui Dumnezeu, şi principiul practic pe care îl cheamă acum pe copiii Lui să acţioneze. Nu aceasta era regula publică de guvernare în timpul Vechiului Testament, ci chiar contrariul. Atunci Dumnezeu Se contrazice? Departe de asta. Dumnezeu poate lucra într-un anumit fel cu poporul evreu, şi poate apoi stabili un alt principiu de acţiune cu cei care sunt creştini. Într-adevăr, cine poate tăgădui ce a făcut El? Iudeul ar fi fost vinovat de un păcat grav, dacă nu ar fi fost circumcis; şi cred că, în ce priveşte pământul, în ziua gloriei viitoare, evreii vor avea pământul lor, oraşul lor, preotul lor, şi templul lor etc. Voia lui Dumnezeu cu privire la evrei va rămâne neschimbată în esenţă. Găsesc în profeţii ce stare de lucruri neîmplinită încă, atunci când toate aceste porunci exterioare ale lui Dumnezeu se vor împlini. Trebuie să nu-L credem pe Dumnezeu atât timp cât aceste profeţii nu s-au împlinit? Nu aşa este tratat cuvântul unui om de bine. Dar dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare (1. Ioan 5:9 ). Dacă cineva primeşte cărţile Samuel şi Împăraţi, şi nu crede Ezechiel sau Osea, înseamnă că-L tratează pe Dumnezeu cum nu aţi trata un om obişnuit. Dar dacă eu cred tot ce a spus Dumnezeu, există principii divine speciale pentru evrei, care rămân încă, să fie împlinite de Mesia în domnia Lui în putere, când diavolul va fi legat. Dumnezeu va împlini toate cele despre care a vorbit în profeţi în zilele când cerurile vor stăpâni pe pământ. Ori, aşteptând aceasta, Mesia promis pentru a introduce această glorie, a venit şi a fost respins. În loc de a avea un tron, a avut crucea; şi departe de a lua pământul ca moştenire, a fost alungat de pe el şi a urcat la cer. Ca urmare, a început o nouă stare de lucruri, total diferită de cea privită cu atenţie în general în profeţii, şi a cărei revelaţie o dă Noul Testament. În această revelaţie găsim ceea ce corespunde câtorva slabe indicaţii ici şi colo în Vechiul Testament, dar în acelaşi timp ea introduce ca un tot, o scenă fără egal nici înainte, nici după, în care Dumnezeu dezvăluie privilegii niciodată gustate înainte, şi în raport cu care aşteaptă de la cei credincioşi o umblare într-un mod pe care nici măcar nu îl ceruse sfinţilor altădată.
Singurul trup rod al harului, atunci când crucea ar fi trebuit să ducă la judecată
Există fără îndoială anumite principii clare şi bine stabilite, care rămân întotdeauna obligatorii. Dumnezeu nu va aproba niciodată minciuna, nici pofta, nici răutatea: nicio dispensaţie nu poate neutraliza sau slăbi marile distincţii morale între bine şi rău. Dar Dumnezeu care a acţionat în putere pe pământ pentru a-Şi proteja poporul, şi care l-ar fi protejat dacă ar fi fost credincios sub lege, El este acum Cel care, dimpotrivă, cheamă poporul Său să sufere în har. Acelaşi Dumnezeu, care îl punea pe Israel la adăpost şi i-a făcut să traverseze Marea Roşie, şi care a împiedicat ca vreo putere a lumii să obţină supremaţia universală pe pământ înainte ca Israel să se fi arătat necredincios, El este Cel care, mai târziu, când Israel s-a arătat complet nedemn, a permis să fie învins de Babilon, cea mai rea putere a păgânilor. Imperiile s-au succedat apoi unele după altele, până ce în cele din urmă, în timpul romanilor, evreii şi păgânii s-au reunit pentru a-L răstigni pe Domnul gloriei. Soarta lumii a fost atunci pecetluită, şi sunetul funebru al clopotului vestind judecata ei s-a făcut auzit la crucea lui Isus. Dacă Dumnezeu ar fi acţionat atunci după principiile dreptăţii, s-ar fi auzit că universul lui Dumnezeu a fost imediat zdruncinat, şi că cel puţin Ierusalimul şi Roma au fost distruse în ardoarea indignării Lui. Dar lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. Cerul s-a deschis, dar pentru a-L primi pe Isus răstignit, nu pentru a-i judeca pe ucigaşii Lui; cerul s-a deschis din nou pentru a trimite de sus Duhul Sfânt pe pământ, pentru a forma, prin har, acest trup nou, Biserica lui Dumnezeu, adică pentru a-i introduce pe aceşti ucigaşi josnici ai lui Isus, - numai dacă Îl primesc – într-o poziţie de binecuvântare pe care nimeni nu o gustase, nici nu-i cunoscuse înainte nici lărgimea, nici lungimea, nici adâncimea, nici înălţimea. Acesta este harul. „Legea a fost dată prin Moise; harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:17 ). Evanghelia harului lui Dumnezeu este vestită, dar El nu Se mulţumeşte să mântuiască sufletele – le adună, le uneşte cu Hristos, face din ele mădulare ale lui Hristos şi mădulare unul altuia. Vechea poziţie privilegiată a evreilor a dispărut; privilegiile levitice sunt complet eclipsate în ce priveşte Biserica. Păgânii erau afundaţi în idolatrie, şi iudeii erau satisfăcuţi de ei înşişi sub o lege divină pe care nu o ţineau. Dar, prin credinţa în Isus, iudei şi păgâni sunt introduşi prin intermediul Duhului în acest singur trup, şi Îl adoră pe Dumnezeu pe acelaşi teren comun, cel al harului. Ei sunt „zidiţi împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2:22 ). Aceasta este chemarea cu care am fost chemaţi (Efeseni 4:1 ).
Întemniţatul în Domnul
„Vă îndemn deci eu, cel întemniţat în Domnul” etc. Atrage din nou atenţia asupra acestei răni onorabile datorate vrăjmăşiei lumii, pentru că este pe care a dace să reiasă în mod practic ceea ce rezultă în această lume din această vrăjmăşie, chiar şi pentru cel mai mare slujitor al lui Dumnezeu care a trăit vreodată (cel mai mare după Hristos). La urma urmelor, era întemniţatul Domnului. Nu este aceasta o onoare minunată? Nu erau care de foc ca să-l înconjoare, ca pe Ilie; nici putere trimisă înainte pentru a-l păzi. Suferea din partea aceluiaşi imperiu care Îl răstignise pe Domnul gloriei; şi din închisoarea sa, îi încuraja pe sfinţi să umble în chip vrednic de aceeaşi chemare! Chiar acum lumea are de-a face cu ceva mai tare decât ea: ce va fi la venirea lui Hristos?
Capitolul 4:2
Capitolul 4:2a – Smerenia şi blândeţea
Cu toate acestea se adaugă: „Cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în dragoste”. Exista pericolul contrariului: sfinţii se pot folosi rău de privilegiile spirituale pentru a se umfla de mândrie. El tratează deci această chestiune, şi le arată singurul gen care se potriveşte unui creştin: „cu toată smerenia şi blândeţea”. Este o binecuvântare de a găsi zel, dar cum să răscumperi o umblare căreia îi lipseşte smerenia şi blândeţea? Există un timp pentru a fi ferm, şi un timp pentru a ceda; dar niciun dar şi nicio poziţie nu pot justifica pe cei care par a gândi că îndemnul la blândeţe şi la smerenie nu este cazul să fie făcut în cazul lor. Pe de altă parte, trebuie să avem grijă ca această blândeţe să nu fie doar în chipul de a fi, şi ca smerenia să nu fie numai în cuvinte, pentru că Dumnezeu caută realitatea în noi. Prea adesea smerenia în cuvinte nu face decât să acopere mândria cea mai profundă, şi se vorbeşte mult despre dragoste şi despre Duhul lui Hristos acolo unde acestea sunt cel mai puţin. Să ne păzim de aparenţele înşelătoare.
Capitolul 4:2b – Îndelungă-răbdare şi sprijin
Să presupunem că există la ceilalţi lucruri peste care nu puteţi trece, ca fiind contrare gândirii lui Dumnezeu, - cum acţionaţi? Fără îndoială, dacă este necesar, este nevoie de cuvântul mustrării exprimat cum se cuvine. Dar trebuie şi „îndelungă-răbdare”, şi dacă este un dar care cere în mod special îndelunga-răbdare, este chiar atunci când răul ne atinge pe noi înşine. Nu trebuie tolerat răul împotriva Domnului; dar când ni se greşeşte nouă, îndelunga-răbdare este cuvântul de ordine, „îngăduindu-vă unii pe alţii în dragoste”, străduindu-vă să păstraţi unitatea Duhului, în „legătura păcii”. Creştinul nu trebuie doar să nutrească sentimente de har şi de răbdare smerite, ci şi silinţa spirituală cu care este chemat să păstreze ce este mai scump şi divin aici jos.
Capitolul 4:3 – 4 – Prima unitate
Capitolul 4:3a – A păstra unitatea Duhului
„Străduindu-vă să păstraţi unitatea Duhului, în legătura păcii”. Cât de desăvârşită este Scriptura! Dacă s-ar fi zis: „unitatea trupului”, oamenii ar fi putut construi (cum au făcut-o în realitate) o instituţie exterioară, şi ar fi putut face din a nu se despărţi de aceasta o problemă de viaţă şi de moarte. Ori ceea ce Duhul Sfânt cere de la cei care-I aparţin lui Hristos, este să se străduiască (cu toată seriozitatea necesară), nu să facă, ci să păstreze unitatea Duhului. Este vorba de ceva deja format de Duhul, iar noi trebuie să o menţinem, şi să ne conformăm ei. Nu înseamnă pur şi simplu că trebuie să avem sentimente de dragoste faţă de alţi creştini. Se poate găsi aceasta în mii de asociaţii dintre cele mai diverse, dar chiar fiind foarte atenţi la aceasta, aceasta nu ar fi păstrarea „unităţii Duhului”. Ce vrea atunci să spună aceasta? Unitatea Duhului Sfânt, care este deja formată, cuprinde toate mădularele lui Hristos. Unde vom găsi mădularele lui Hristos? Într-un anumit sens pretutindeni, mulţumim Domnului; într-un alt sens, vai! se consideră că oriunde. Oriunde Hristos este predicat şi unde sufletele L-au primit, acolo sunt mădularele lui. Ce avem atunci de făcut? Să ne străduim să menţinem unitatea care îi cuprinde pe toţi cei care Îi aparţin lui Hristos – „în legătura păcii”. Pacea despre care se vorbeşte aici nu este atât cea a sufletelor noastre cu Dumnezeu, ci mai degrabă bucuria şi contribuţia la înaintarea unirii practice printre sfinţii lui Dumnezeu. Carnea este neliniştită şi neastâmpărată; un duh liniştit este roada Duhului Sfânt, şi contribuie cu putere la legarea inimilor împreună în practică. Duhul lui Dumnezeu nu se ocupă pur şi simplu cu a da opinii drepte cu privire la cutare sau cutare chestiune: El are planuri mai adânci. Îndreaptă sufletele către Hristos, şi Îl înalţă în ochii lor. Dar cu siguranţă este preţios să aduci şi un singur suflet de la întuneric la lumină (Fapte 26:18 ), sau de la umbră la claritate deplină: la aceasta lucrează Dumnezeu acum. Am face bine să ne păstrăm libertatea pentru Hristos, şi să nu permitem piedicile introduse de oameni, ci să le tratăm ca nule şi neavenite.
Dar atunci, se spune adesea, orice om are dreptul la judecata lui particulară. Neg aceasta total. Nimeni nu are dreptul la opinie în lucrurile divine; numai Dumnezeu, şi în chip absolut, are dreptul de a-Şi comunica gândurile. Ceea ce avem de făcut, este să încetăm să ne împotrivim, pentru ca lumina lui Dumnezeu să poată lumina inima copiilor Săi. Oamenii, cu importanţa pe care şi-o dau, se acoperă cu umbra lor obscură, pe ei înşişi şi unii pe alţii; împiedică astfel comunicarea adevărului divin, în loc de a o ajuta. Dimpotrivă, când un slujitor al lui Hristos are dorinţa ca Dumnezeu să-i conducă şi să-i întărească pe copiii Lui, este aceasta în zadar? Niciodată. Din clipa în care începeţi să adunaţi oameni în jurul unei persoane, unui punct de vedere sau unui anumit sistem, nu faceţi decât să formaţi o sectă. Pentru că este o partidă, chiar dacă înglobează multe mădulare ale lui Hristos; într-adevăr ceea ce formează baza unirii nu este Hristos, ci chestiuni de diferenţă, care devin un semn de identificare special şi un mijloc de a-i separa pe copiii lui Dumnezeu unii de alţii. Biserica apostolică nu a respins niciodată un nou convertit în raport cu un sistem naţional sau o dizidenţă – nu a întrebat niciodată: Credeţi în episcopat, în voluntarism *, sau chiar în Biserica lui Dumnezeu? Adevărata întrebare, cea care Îl glorifică pe Dumnezeu, a fost întotdeauna şi rămâne: Credeţi în Hristosul lui Dumnezeu? Este adevărat că în vremurile de început, dacă cineva Îl mărturisea pe Hristos, era respins de iudei şi de păgâni, şi devenea un obiect de vrăjmăşie pentru toată lumea; aceasta contribuia mult la a întoarce oamenii din a-L mărturisi pe Hristos, dacă nu credeau cu adevărat în El. Dacă cineva primise Duhul Sfânt pe principiul auzirii credinţei (Galateni 3:2 ), era imediat mădular al trupului, şi recunoscut ca atare.
* Acest cuvânt desemnează aici principiul adunării de dizidenţi – cei care refuzau Biserica naţională – acest principiu fiind separarea Bisericii şi statului şi susţinerea Bisericii prin contribuţii voluntare (n. ed.).
De ce să nu fie aplicat acest principiu şi acum? Înţelepciunea lui Dumnezeu nu-mi ajunge? Aş vrea un supliment la Cuvântul lui Dumnezeu, sau să acţionez fără el sau împotriva lui? Nu este o sectă, dacă acţionaţi după gândurile lui Dumnezeu; dar este sectă dacă vă îndepărtaţi de ele. Întrebarea este deci: Care este intenţia lui Dumnezeu cu privire la Biserica Lui? Cum vrea El să ne adunăm! Vreau să-i primesc pe toţi creştinii adevăraţi – cei care cred toţi că sunt convertiţi? Fără îndoială este nevoie să fie daţi afară, dacă arată că nu sunt; Dacă nu sunt spirituali, oamenii nu păstrează mult timp unitatea Duhului; găsesc repede motive multe pentru a critica. Dar cei care se ţin puternic şi ferm de Hristos, ca centru al unităţii Duhului, nu sunt o sectă, şi nu pot niciodată să devină una, oricare ar fi schismele, diviziunile sau ereziile adversarilor lor. Este foarte dureros că sufletele merg pe o cale care le condamnă, dar este cu atât mai binecuvântat pentru cei care, în ciuda a orice, au credinţa, răbdarea şi harul pentru a rămâne. Apostolul spune, scriind corintenilor: „Pentru că trebuie să fie şi partide între voi, ca să se arate între voi cei aprobaţi” (1. Corinteni 11:19 ). În acel timp rămâneau oamenii lipiţi de Domnul din toată inima. De-ar putea aceasta să fie adevărat şi pentru noi acum! Neg că acum Cuvântul lui Dumnezeu nu se mai aplică, sau că sunt în vreun fel obligat să păcătuiesc acum mai mult decât atunci. Unitatea Duhului pe care efesenii trebuiau să o păstreze, este unitatea pe care Dumnezeu o pune peste toţi copiii Lui. Dacă sufletul meu a fost regenerat de Cuvânt prin intermediul Duhului Sfânt; dacă prin Cuvânt cunosc pe Mântuitorul Meu şi pe Tatăl Meu; dacă sunt îndatorat acestui Cuvânt de a avea în El mijlocul pe care Dumnezeu îl foloseşte pentru a-mi curăţi sufletul zi după zi – pot să spun că, în adunarea lui Dumnezeu, unde Dumnezeu locuieşte prin Duhul, nu este necesar să mă conformez acestui Cuvânt ca mădular al trupului lui Hristos? Dacă sufletul meu recunoaşte autoritatea divină a acestui Cuvânt, sunt sigur de nenorocirea mea dacă nu caut să-l urmez întru totul. Dumnezeu ne cheamă să ne străduim să păstrăm „unitatea Duhului în legătura păcii”. Aceasta nu este unitatea duhurilor noastre, ci unitatea Duhului.
Când ne gândim că această unitate este formată de Duhul Sfânt, nu este acesta un gând solemn? Nu ar trebui să fim în gardă împotriva a tot ce L-ar întrista? Domnul nostru dădea o importanţă specială celor ce se refereau la Duhul Sfânt; este ceea ce vom face şi noi dacă suntem înţelepţi. Dacă Duhul Sfânt este aici în acest scop pe pământ, El devine un test divin pentru suflete, care determină dacă sunt gata să-L onoreze sau nu. Dar unii vă vor zice: Dacă primiţi toţi creştinii, fără a cere de la ei o garanţie pentru viitor, tacit sau chiar în mod deschis, îi veţi accepta pe socinieni, sau pe arieni. Ori eu nu-i recunosc deloc pe aceşti oameni ca şi creştini; dar dumneavoastră? Care este temelia Bisericii? „Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu?” (Matei 16:15 ) spunea Domnul nostru chiar în capitolul în care pentru prima dată anunţa că-Şi va zidi Biserica. „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”, spune unul dintre ucenici. Ce-i răspunde Domnul nostru? „Tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea”. De aceea trebuie să fim întrutotul fermi şi stricţi când ne ocupăm de suflete, pentru a ne asigura că în faptă şi în adevăr (1. Ioan 3:18 ) ele cred şi mărturisesc gloria divină a Domnului Isus Hristos. Dacă sufletul face cel mai mic compromis cu privire la acest subiect trebuie să ne îndoim cu privire la el. Nu aveţi nicio bază pentru a primi ca şi creştin pe cineva care se atinge de curăţia, gloria sau integritatea Persoanei lui Hristos. Biserica este întemeiată pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu: dacă această stâncă este clătinată, totul se duce: „Dacă sunt distruse temeliile, ce va face cel drept?” (Psalmul 11:3 ). A te atinge de Hristos, înseamnă a te atinge chiar de temelia pe care se sprijină Biserica lui Dumnezeu.
Dimpotrivă, când un suflet Îl mărturiseşte pe Hristos în fapt şi în adevăr, dacă Îl mărturiseşte într-o manieră care se recomandă conştiinţei voastre ca fiind o manieră divină; căci Dumnezeu l-a primit. Poate să fie baptist sau pedobaptist; nu contează, primiţi-l; căci Dumnezeu l-a primit. Dacă această persoană trăieşte în păcat, este nevoie să spun că Hristos şi beţia, etc., nu pot să meargă împreună? Credinţa în Fiul lui Dumnezeu este incompatibilă cu umblarea în întuneric. Puţin contează felul în care o persoană vorbeşte despre Hristos; dacă mărturisirea sa se alătură indiferenţei pentru gloria morală a lui Dumnezeu, dovedeşte prin aceasta că nu este născută din Dumnezeu. Simon vrăjitorul gândea că darul lui Dumnezeu se putea cumpăra cu bani. Unii vor spune că a făcut o greşeală. Da, dar această greşeală era vitală, şi dovedea că nu putea avea viaţa lui Dumnezeu; de aceea, deşi a fost botezat, nu a fost primit ca mădular al trupului lui Hristos. Nu avem niciun motiv să credem că luase vreodată parte la frângerea pâinii. Având în vedere ce se întâmplase, botezul nu era un motiv pentru ca adunarea să-l primească pe cel pe care nu-l credeau a fi un sfânt.
Aceasta arată într-o măsură, caracterul şi limitele unităţii Duhului. Căci, dacă Duhul Sfânt cheamă sufletele şi le dă puterea să-L mărturisească pe Hristos, nu le lasă niciodată să meargă în mocirla propriei lor răutăţi. Dacă un credincios cade într-un păcat având un anume caracter, trebuie dat afară. Ceea ce este pur personal, trebuie tratat în particular; ar fi monstruos să punem toate lipsurile pe acelaşi nivel. Când apărăm onoarea lui Dumnezeu, primul sentiment al sufletului nostru, un sentiment profund, ar trebui să fie de a îndrepta persoana. Biserica este martoră a harului divin, şi trebuie să caute binecuvântarea celor neconvertiţi, şi restaurarea creştinilor rătăciţi. Ne străduim să păstrăm unitatea Duhului? Cum se face să sunt constituiţi creştinii în diverse asociaţii? În cazul în care Cuvântul lui Dumnezeu este ceea ce caută cu orice preţ să practice, ce nevoie este de reguli omeneşti şi invenţii moderne? Dacă Dumnezeu dă o regulă, nu am nevoie să am alta. Doresc să o am pe a Sa, în toată puterea ei, pentru a arăta adevărul conştiinţei omului, şi pentru a zice: Aici este voia lui Dumnezeu. Este bine sau înţelept a ceda asupra acestei chestiuni? Dumnezeu a scris un Cuvânt care se referă la tot ce este moral, pentru ca să umble după el copiii Lui: facem noi aceasta? Unii vor întreba: sunteţi deci desăvârşiţi? Răspund: Ne străduim să ţinem cu tărie şi în pace unitatea Duhului, căutăm cu sinceritate să fim supuşu voii lui Dumnezeu: faceţi la fel? Este întrebarea principală pentru orice copil al lui Dumnezeu: Mă străduiesc să păstrez unitatea Duhului? Şi dacă o fac, este în maniera lui Dumnezeu, sau după propriile mele idei? Am renunţat la mine însumi pentru a face voia Sa? Treaba noastră este să-I fim supuşi. Am primit ordine, şi responsabilitatea noastră este de a le executa, în supunere faţă de Cel căruia Îi aparţinem şi pe care trebuie să-L slujim.
Capitolul 4:3b – în legătura păcii
Dar această unitate trebuie păstrată în legătura păcii. Dumnezeu formează acum Biserica Lui din toţi cei care Îi aparţin. Nu este vorba de creştini având vederi speciale asupra unei chestiuni sau alteia, ci de Duhul ţinând la propria Sa unitate, şi de ceea ce este Hristos pentru aceste persoane, dar nu la punctele asupra cărora ele se deosebesc unele de altele. Dacă doresc să păstrez unitatea Duhului în legătura păcii, trebuie ca sufletul meu să fie bine întemeiat asupra următoarei chestiuni: Duhul Sfânt este ocupat să-L glorifice pe Hristos, şi numai pe Hristos. Cel mai bun mod de a-I plăcea Tatălui este de a-L înălţa pe Fiul, şi cea mai rea atingere împotriva Tatălui este de a pune puţin preţ pe Fiul Său. Totul este asigurat când păstrăm ceea ce este de la Hristos. Aceasta readuce întrebarea la ceva foarte simplu. Este problema noastră să silim oamenii să-şi părăsească părerile pentru a le adopta pe ale noastre, oricât de corecte ar fi? Cuvântul lui Dumnezeu oferă un domeniu, în Numele lui Hristos, în care puteţi îmbrăţişa pe toţi sfinţii, oricare ar fi slăbiciunea şi prejudecăţile lor. Să ne păzim de a veghea mai bine la reputaţia şi la plăcerile noastre decât la voia Lui. Să nu fim vanitoşi din cauza puţinei noastre cunoaşteri, sau a stadiului practic pe care l-am atins. Să privim sus, către Domnul, pentru a avea credinţă şi răbdare pentru a recunoaşte pe orice mădular adevărat al lui Hristos, şi pe orice slujitor adevărat al lui Hristos; oriunde se găseşte el. Să remarcăm lipiţi de unitatea Duhului în legătura păcii, şi să ne străduim să o păstrăm, oricare ar fi greutăţile, şi cu siguranţă, ele sunt mari. Credinţa nu vede mai multe trupuri şi un singur Duh – ea cunoaşte un singur trup. Să-i îngăduim pe cei care văd doar întuneric în acest domeniu, sau care văd dublu, dar să fim inflexibili în a ţine cu tărie Numele lui Hristos, şi în ceea ce ne priveşte pe noi înşine, să veghem să nu credem nimic contrariu acestui Nume.
Capitolul 4:4 – un singur Duh
„Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă a chemării voastre”. Aceasta este cea mai esenţială şi vitală binecuvântare a noastră în Hristos, „pentru că suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale” (Efeseni 5:30 ). Se adaugă imediat: „un singur Duh”, pentru că Duhul Sfânt face aceasta efectiv; şi de ceea ce suntem acum, prin puterea Duhului Sfânt, sperăm să ne bucurăm în curând cu Hristos. Vom avea aceasta deplin şi desăvârşit în prezenţa lui Dumnezeu în cer. Aici este prima unitate.
Capitolul 4:4 – 5 – A doua unitate în versetul 5
Există o diferenţă între acesta şi versetele următoare. Versetul 4 prezintă un caracter de unitate, versetul 5 prezintă un altul, şi versetul 6 un al treilea. Sunt unităţi concentrice care merg respreciv lărgindu-se. „Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă a chemării voastre” (4: 4).
Nimeni nu intră acolo, dacă nu este botezat cu Duhul Sfânt. Aceste singur trup este pe pământ, fără nicio îndoială, dar acum este un lucru real, şi care este de la Dumnezeu, oricare ar fi gloria care îi va aparţine mai târziu. Dar în versetul 5, avem o unitate mai exterioară, un domeniu de mărturisire [creştinism] – mai vast decât cel al puterii spirituale reale. Aici „Domnul” este pus înainte ori vor fi mulţi cei care vor spune în acea zi: „Doamne, Doamne! Nu în Numele Tău am profeţit?” (Matei 7:22 ).
Ni se vorbeşte apoi de „o singură credinţă”, ceea ce înseamnă credinţa creştină. Dacă vorbesc cu credinţă în sensul mijlocului prin care Îl înţelegem pe Hristos şi suntem mântuiţi prin harul lui Dumnezeu, aceasta nu este niciodată numită o singură credinţă. Fraza se raportează la credinţa comună pe care o mărturisesc toţi creştinii în opoziţie cu religia sau legea iudeilor, şi cu idolatria păgânilor. Conform acestui verset, „un singur Domn, o singură credinţă” este urmat de „un singur botez”, pentru că oricine mărturisea credinţa în Hristos era botezat cu apă. Simon vrăjitorul Îl primise pe Hristos cu numele, şi a fost botezat, deşi s-a dovedit curând că nu era creştin. Astfel, versetul 5 ne dă, nu unitatea care este reală, sfântă şi durabilă, ci cea a mărturisirii creştinismului.
Capitolul 4:6 – A treia unitate
În ultimul rând, avem: „Un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi şi în noi toţi” (4: 6).
Este evident că suntem înaintea unei întinderi şi mai vaste. O parte imensă a neamului omenesc nu mărturiseşte deloc creştinismul. O mulţime de oameni au continuat a trăi cu idolii lor, în ciuda legi şi a evangheliei. Nu este nimic de revendicat? Recunoaştem „un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi şi în noi toţi”. Altfel spus, este un Dumnezeu personal, nu este deloc ideea că totul este Dumnezeu, ceea ce este necredinţă în forma ei cea mai rea, panteismul.
Recunoaştem „un singur Dumnezeu”, nu o pluralitate de divinităţi, ca păgânii, ci „un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor”. Iudeul nu credea că Dumnezeu era Tatăl tuturor, nici chiar, propriu-zis, un Tată pentru naţiunea aleasă, ci era mai degrabă Guvernatorul, Domnul. Revelaţia creştină Îl face cunoscut pe Dumnezeu sub un caracter infinit mai vast, şi în acelaşi timp mai intim pentru noi – mai vast deoarece cuprinde totalitatea creaturilor – „un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi” (Supremaţia şi providenţa Lui, dar este mai mult decât aceasta); „şi în noi toţi”. Există relaţia Sa intimă cu unii, nu cu toţi. Pentru că nu se spune „în toţi”, ci „în noi toţi”. Duhul Sfânt vorbeşte aici de relaţia particulară a Tatălui cu cei creştini. Nu există nimic mai desăvârşit, mai frumos, mai ordonat decât aceste desfăşurări ale unităţii în Hristos Domnul nostru, şi în jurul Lui.
Capitolul 4:7
Am terminat astfel declaraţiile apostolului despre unitatea Duhului, poziţia comună care îi priveşte pe toţi copiii lui Dumnezeu care au fost chemaţi prin harul Său prin Duhul Sfânt trimis din cer. Ajungem acum la modurile particulare prin care Domnul le cheamă pe diversele mădulare ale trupului Său să Îl slujească – nu atât la poziţia comună pe care trebuie să o aibă toţi cei care Îi aparţin, ci la privilegiile particulare şi responsabilităţile fiecărui mădular al lui Hristos în mod individual. De aceea versetul 7 începe: „Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat după măsura darului lui Hristos”. Aceasta este baza. Hristos, după buna Lui plăcere, ca şi Cap şi Domn, dă anumite daruri. Este important de remarcat că sub acest punct de vedere prezintă Duhul Sfânt slujirea în Efeseni. Inutil de spus că nimeni nu este pus atât de clar în evidenţă precum Hristos. În Corinteni, dimpotrivă, Duhul Sfânt este mai proeminent decât Hristos. Acestea sunt două aspecte necesare ale gloriei lui Dumnezeu, şi în mod egal desăvârşite la locul lor; dar este de făcut o deosebire. În fiecare epistolă, înţelepciunea lui Dumnezeu se adaptează obiectului special pe care Dumnezeu Însuşi îl are în vedere.
Hristos Dătătorul
Pentru un suflet spiritual, nu este posibil să privească Epistola către Efeseni fără să înţeleagă că marele adevăr pe care-l prezintă este plenitudinea binecuvântării care aparţine Bisericii în virtutea unirii ei cu Hristos. Aceasta Îl pune pe Hristos în evidenţă în mod corespunzător. Pe de altă parte, nu putem studia Epistola către Corinteni, în special partea tratând manifestările spirituale, fără să vadă că nu este vorba atât de Hristos la dreapta lui Dumnezeu, ci mai degrabă de Duhul Sfânt trimis aici jos. Consecinţa este că, în Corinteni, avem mai degrabă adunarea pe pământ şi Persoana divină plăcându-I să locuiască şi să lucreze acolo. De aceea Duhul Sfânt este avut în vedere acolo; în timp ce în Efeseni, este Hristos ca şi Cap (sau Căpetenie) al Bisericii, care este văzut ca dătător al acestor daruri. De fapt Duhul Sfânt nu este prezentat nicăieri în Scriptură ca fiind propriu-zis dătătorul; şi tare mă îndoiesc, cu un alt frate, că expresia „darurile Duhului” este corectă. Puteţi găsi în Evrei 2:4 un text care pare să-L implice dar expresia exactă este „distribuirile Duhului Sfânt”. Peste tot unde se vorbeşte precis şi simplu de a da, Hristos este văzut ca dătător. De aceea, privitor la Cel care este izvorul a toate, Însuşi Domnul spune: „apa pe care i-o voi da Eu va deveni în el izvor de apă”, etc (Ioan 4:14 ). Apa reprezintă aici Duhul Sfânt. Duhul este considerat deci în acest pasaj ca darul, şi Hristos ca dătătorul. Şi cum aceasta este adevărat în raport cu acest mare adevăr fundamental, adică prezenţa Duhului Sfânt Însuşi, este adevărat şi în toate detaliile. Hristos, Capul Bisericii, lucrează în mădulare în mod individual conform propriilor Lui plăceri în har; aceasta este partea binecuvântată a adevărului prezentată aici. „Fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos”. Apostolul vorbeşte despre darul pentru slujire; dar acesta este numit un har, pentru că nu este considerat atât o poziţie de autoritate (chiar dacă unele dintre aceste daruri o implică), ca provenind de la Cel care Îşi iubeşte Biserica şi are grijă de mădularele Sale; ori El nu poate pierde prilejul de a da tot ce este potrivit, şi demn de El Însuşi şi de dragostea Lui. „Fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos”.
Diferenţa prezentărilor darurilor între corinteni şi efeseni
Aceasta conduce la o altă remarcă de ordin general. Epistola către Corinteni dă un câmp mai vast de activitate une lucrează Duhul Sfânt: sunt acolo minuni, limbi, vindecări – moduri remarcabile prin care Duhul Sfânt lucrează în putere exterioară. Toate acestea sunt omise în Efeseni. Cărui principiu trebuie să atribuim acest lucru? Pentru că Dumnezeu nu face nimic în mod arbitrar, ci întotdeauna cu o dragoste şi o înţelepciune demne de El, şi cu siguranţă spre folosul nostru. Ce nu a revelat, nu se cuvine să cercetăm; dar ce a făcut cunoscut în Cuvântul Său, suntem nu numai liberi, ci chiar obligaţi să căutăm să înţelegem în simplitate şi cu recunoştinţă. De ce deci lucrările eterne ale Duhului sunt în Corinteni? De ce, scriind efesenilor, manifestările exterioare au fost omise, şi nu găsim acolo decât pe cele privin creşterea sufletului, temelia Bisericii şi funcţionarea ei, menţinerea sfinţeniei, creşterii şi comuniunii, şi ordinii divine între copiii lui Dumnezeu? Declaraţiile capitolului 4 se aplică într-adevăr doar la aceasta. Cred că explicaţia se află în ceea ce am indicat deja. În Corinteni, gândul dominant, este că Duhul Sfânt prezent în Biserică, şi tot ce face El este pus înaintea noastră. Cum Duhul Sfânt poate lucra în chip extraordinar, şi este puterea a ceea ce este în mod vizibil supranatural ca şi a ceea ce răspunde nevoilor sufletului – rezultă că totul ne este prezentat acolo. Dar în Efeseni, unde Hristos este văzut în relaţie directă cu Biserica Lui, şi unde este vorba de dragostea Lui, şi de grija pentru mădularele trupului Său decurgând din această dragoste – este clar că cine se mărgineşte la a se ocupa de lume şi a fi o mărturie pentru necredincioşi, nu este necesar, ci superfluu: numai cel care are trăsătura mădularelor lui Hristos este acolo la locul său la momentul potrivit. O! Dacă am avea mai multă răbdare şi încredere în Dumnezeu şi în Cuvântul Său! Am găsi la vremea potrivită răspunsul la toate dificultăţile. Dumnezeu recunoaşte încrederea pe care inima o pune în El. Examinând porţiunea particulară a unei cărţi în lumina ansamblului în care se găseşte, cât de des ni se întâmplă să discernem adevărata explicaţie a semnificaţiei ei.
A nu rămâne la vederile tradiţionale despre slujire şi daruri
Înainte de a lua în considerare darurile înseşi, doresc mai întâi să atrag atenţia asupra a ceea ce este de un interes şi de o importanţă şi mai profunde, baza de care depinde atribuirea acestor daruri de către Hristos. Am îndurat toţi imens vederile pur tradiţionale despre slujire: este văzută în general ca o profesiune onorabilă printre oameni, sau ca o poziţie de care se leagă un anumit rang social. Aceasta răstălmăceşte complet natura slujirii, şi rezultă de aici că binecuvântarea deplină şi sensul Cuvântului sunt pierdute pentru suflet. Să fiu înţeles bine. Nu neg că Dumnezeu acţionează acolo unde sunt multe lucruri anti-scripturale. El are întotdeauna dreptate, şi slăbiciunile Bisericii sau ale noastre înşine ca indivizi, nu pot aduce atingere bunătăţii suverane a Celui care veghează constant asupra întregului, pentru a-i binecuvânta. Dar el permite ca lipsurile să se arate, şi ca noi să suferim consecinţele lor pentru a ne smeri şi a ne face să simţim că tot binele vine de la El, şi că tot răul este din partea noastră. De-a lungul istoriei creştinătăţii, apar aceste două lucruri: omul care îşi strică pe pământ calea sa, şi Dumnezeu care Se arată deasupra răului pe care lumina Lui îl judecă. Aceasta este adevărat cu privire la slujire ca şi despre tot restul.
Diferenţa dintre slujire şi preoţie
Dacă ne întoarcem către Scriptură pentru a vedea temelia pe care se bazează slujirea, descoperim că nu există nimic mai glorios; - dar şi, vai! nimic mai contrariu formei obişnuite a slujirii printre oameni. Pentru că temelia ei nu este nimic mai puţin decât răscumpărarea pe care Hristos a împlinit-o prin sângele Lui, şi înălţarea Lui la cer. Slujirea creştină decurge din Hristos la dreapta lui Dumnezeu; ea nu exista mai înainte. Nu neg că Dumnezeu avea felul Lui de a acţiona în Israel, dar ceea ce făcea arăta mai mult caracterul slujirii.
Preoţia pământească era o castă de oameni acţionând în raport cu Dumnezeu din partea celor pentru care erau preoţi: altfel spus, erau însărcinaţi cu problemele spirituale ale oamenilor care, pentru un motiv sau altul, erau incapabili să le trateze direct cu Dumnezeu, şi depindeau în consecinţă de aceşti mijlocitori între Dumnezeu şi ei. Preotul se ducea acolo unde poporul nu se putea duce; intra în locul sfânt, prezenta sângele, făcea să ardă tămâia; pe scurt, avea ceva de făcut lui Dumnezeu pentru toate nevoile spirituale ale celor pe care îi reprezenta.
Slujirea pleacă de la o bază cu totul diferită: acţionează prin intermediul omului, din partea lui Dumnezeu către oameni, şi nu din partea omului către Dumnezeu. Contrastul este deci complet între preoţie şi slujire. Dacă slujitorul lui Dumnezeu este cu adevărat cineva suscitat de Dumnezeu, având un mesaj din partea Lui şi o lucrare de făcut pentru El, acest mesaj şi această lucrare emană autoritatea lui Dumnezeu pentru binecuvântarea oamenilor.
Să luăm cazul unui evanghelist. Este cineva care a fost el însuşi învăţat de Dumnezeu pentru nevoile propriului său suflet, care nu numai cunoaşte calea mântuirii, ci are o putere pe care n-o avea înainte, dată de Hristos pentru a acţiona asupra sufletelor altora. Orice creştin ar trebui să fie capabil să mărturisească adevărul, să-L mărturisească pe Hristos; dar aceasta nu ajunge pentru a face din el un evanghelist; pentru că este vorba de a vesti Evanghelia astfel încât să lucreze cu putere asupra sufletelor, în special asupra celor a neconvertiţilor, pentru a trezi, lumina şi stabili în harul lui Dumnezeu. Acţiunea spirituală este prin Duhul Sfânt; dar vine de la Dumnezeu şi de la Fiul Lui preaiubit, Hristos Domnul nostru, şi se adresează omului. Astfel darul, sub mâna Domnului, este exercitat în dragostea pentru suflete pentru a căuta binele lor, şi implică o putere venind de sus pentru a acţiona asupra lor, sau mai degrabă el este această putere.
Să luăm acum darul de a învăţa. Este o altă formă a puterii lui Dumnezeu. Mulţi înţeleg adevărul şi se bucură de el în sufletul lor, fără a fi pentru aceasta în măsură să ajute pe alţii; sunt incapabili să prezinte adevărul înaintea credincioşilor în mod suficient de convingător, sau să acţioneze suficient asupra sentimentelor, pentru a face ca adevărul să pătrundă cu energie în suflet. Când se găseşte aceasta, înseamnă că are darul de a învăţa. Am făcut referinţă la aceasta numai pentru a sublinia contrastul între natura preoţiei şi cea a slujirii, şi pentru a arăta cum confuzia celor două este o consecinţă lamentabilă a stării Bisericii. Când oamenii merg să asculte o predică, spun că merg la închinare. Oamenii sunt atât de obişnuiţi să confunde învăţătura şi închinarea, încât au obiceiul de a admite că una o implică pe cealaltă.
Admit existenţa unei preoţii creştine, dar slujirea este cu totul altceva. Tot creştinii, fără excepţie – bărbaţi, femei şi copii – sunt preoţi; căci preotul este cineva care are o chemare şi o calificare provenind de la Dumnezeu, şi care îi deschid accesul în prezenţa lui Dumnezeu. Preoţia, într-un cuvânt, dă sufletului dreptul de a se apropia de Dumnezeu. Este întotdeauna ceea ce o distinge. Pe de altă parte, slujirea Cuvântului este un serviciu variat; dar numai prin mădulare particulare ale trupului Său lucrează astfel Hristos pentru binele tuturor. Preoţia este universală, şi nimeni nu poate fi creştin fără a fi preot, în timp ce numai unii din ansamblu sunt ceea ce Scriptura numeşte slujitori ai Cuvântului, sau slujitori publici ai lui Hristos. Nu vorbesc aici de sensul vag conform căruia toţi trebuie să-I slujească lui Hristos toate zilele vieţii lor; ci aici este vorba de slujirea Cuvântului propriu-zisă. Este clar că nu toţi au puterea de a predica în mod profitabil pentru suflete, Cuvântul lui Dumnezeu. Marea mulţime a copiilor lui Dumnezeu are nevoie să i se arate drumul trasat de Dumnezeu, şi să i se ridice greutăţile de pe el. Exercitarea în mod corect a acestor funcţii, depinde de slujire, sau mai degrabă o constituie, sub o formă sau alta.
Slujirea şi raporturile ei cu închinarea
Slujirea deci, cum s-a văzut deja, se adresează omului din partea lui Dumnezeu, în timp ce preoţia se adresează lui Dumnezeu, din partea omului. Când suntem adunaţi pentru a ne închina lui Dumnezeu, este vorba de exercitarea preoţiei, nu de slujire. Unul sau altul dintre cei care iau parte la închinare pot fi slujitori, dar în acel moment nu îşi exercită slujirea, aduc închinare. Închinarea este exercitarea preoţiei creştine, jertfa de laudă şi de mulţumiri. Se adresează lui Dumnezeu din partea omului – aceasta este direcţia jertfei. Când deci lauda şi mulţumirile se revarsă, aveţi caracterul cel mai înalt al preoţiei. Mijlocirea şi rugăciunea sunt o formă inferioară a ei, chiar dacă mijlocirea este cu adevărat binecuvântată, pentru că se ocupă de nevoile altuia. În sens strict, închinarea constă mai degrabă în laude şi mulţumiri. Pentru aceasta cina Domnului, euharistia, formează o parte atât de centrală a cultului creştin. Ea aminteşte sufletelor noastre cu atâta putere şi bucurie solemnă să-şi amintească de Isus, şi să aducă mulţumiri lui Dumnezeu. De acolo vine de asemenea, bineînţeles, că participarea la pâine şi la vin nu are în sine un caracter de închinare, dar este cu toate acestea ceea ce acţionează asupra sufletului şi atrage inima, prin Duhul Sfânt, în închinarea adusă lui Dumnezeu. Acolo unde cina Domnului este văzută ca un mijloc de har, persoanele au recurs la aceasta pentru consolarea lor, sau cel puţin în speranţa de a găsi aceasta. Ea nu este niciodată prezentată astfel în Cuvântul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ea arată că dacă cei ce o iau nu intră în gândul lui Dumnezeu cu privire la cină (adică nu deosebesc trupul Domnului), ea devine un instrument de judecată împotriva lor. „Cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi îşi bea judecata, dacă nu deosebeşte trupul” (1. Corinteni 11:29 ). Nu este vorba aici despre falşii creştini, ci despre creştinii adevăraţi, care iau cina Domnului cu uşurinţă şi fără judecată de sine. Când deci un suflet umblă într-un păcat cunoscut, şi vine la masa Domnului, rezultă de aici că mâna Domnului se întinde într-un fel sau altul, şi este imposibil să scapi când glumeşti astfel cu Dumnezeu. Şi dacă cineva iese el însuşi afară pentru a evita acest rezultat, proclamă propriul lui păcat, şi se excomunică el însuşi în mod practic. De aceea sufletul nu are nimic altceva de făcut decât să meargă direct la Dumnezeu, şi să privească la El pentru a avea harul de a fi vigilent împotriva păcatului, împotriva celor mai neînsemnate apariţii ale lui, şi să se sprijine, în judecata de sine, pe Domnul, care numai El poate să ne întărească pentru a umbla în chip demn de El. Unui asemenea suflet i se adresează acest cuvânt: „şi aşa să mănânce” (1. Corinteni 11:28 ). Nu: Să se abţină, ci: să se judece pe sine şi să vină.
Aceste două lucruri, închinarea şi slujirea, nu ar trebui dci să fie niciodată confundate. Câteva cuvinte pot fi rostite la masa Domnului, pentru a ajuta comuniunea; dar nu se poate nimi aceasta exercitarea obişnuită a slujirii. O cuvântare regulară acolo ar fi, după mine, contrar regulilor: ea ar deturna de la ţinta principală pe care Domnul o are în vedere. Se pot folosi sentimentele lui Hristos într-o anumită măsură; poate să fie şi mai mult în anumite circumstanţe, ca un vizitator în trecere pentru un timp limitat, după exemplul lui Pavel care îşi prelungea cuvântarea până la miezul nopţii. Este clar că exercitarea formală a slujirii îşi găseşte locul ei, la drept vorbind, în altă parte decât la masa Domnului, pentru că cina Domnului nu este legată de slujire, ci mai degrabă de amintirea Domnului de către mădularele lui Hristos, şi de către închinarea lor când se adună pentru a-L lăuda. Este potrivit şi oportun de a avea câteva cuvinte pentru a trezi sentimentele sufletelor şi a le concentra asupra lui Hristos de care ne amintim, pentru ca aceasta să fie dat Domnului. Dar este important să vedem locul,ordinea şi scopul acestor două lucruri după Scriptură.
Capitolul 4: 8 – Temelia şi originea slujirii
Ispăşirea şi glorificarea lui Hristos
În slujire, Domnul oferă resursele spirituale corespunzând nevoilor poporului Său. Pe ce se bazează aceasta? Pe faptul că Hristos S-a suit în înălţime ca şi Cap, după ce a îndepărtat în prealabil păcatul şi L-a glorificat pe Dumnezeu pe pământ; de acolo de unde este aşezat în prezent în gloria cerească, El comunică darurile necesare. În ce calitate a luat Hristos acest loc? Nu l-a luat atât ca Dumnezeu, nici pur şi simplu ca om. Hristos nici n-a intrat în prezenţa lui Dumnezeu, pentru că Satan nu L-a putut atinge, când a fost ispitit în toate felurile. Avusese loc o scenă şi mai solemnă – această oră capitală pentru care venise – când a purtat păcatul – crucea une a lăsat să I se impute toate greşelile, păcatele mele şi ale voastre. Iată ce a făcut El. Hristos nu Şi-a luat locul la dreapta lui Dumnezeu decât pe baza că îndepărtase păcatul prin jertfirea Lui Însuşi. Pe această bază este întemeiată slujirea. Judecata dreaptă a lui Dumnezeu a fost purtată şi satisfăcută, păcatul şi Satan sunt complet învinşi pentru noi prin Hristos. Mărturia harului divin, şi chiar plinătatea harului, pot fi acum partea credinciosului fără nicio piedică. Victoria pentru Dumnezeu în favoarea păcătoşilor cei mai vinovaţi este dobândită. Hristos a luat locul Său în cel mai înalt dintre ceruri ca Omul victorios. Astfel a purtat umanitatea până la tronul lui Dumnezeu, şi este acolo, ca Om, aşezat mai presus de toţi îngerii, de domnii, şi de putere. De acolo dă aceste daruri.
Astfel deci, adevărata origine a slujirii creştine rezidă în deplina iertare a păcatelor din partea lui Dumnezeu şi în glorificarea cerească a omului în Persoana lui Hristos. Acestea sunt roadele şi martorele unei victorii complete. Totuşi toate acestea nu sunt făcute cunoscut decât credinţei, cu excepţia faptului că minunile erau altădată un semn pentru necredincioşi. Care este consecinţa? Omul continuă în păcat. Satan dă târcoale încă în jurul nostru ca un leu care răcneşte, căutând pe cine să înghită (1. Petru 5:8 ). Judecata lui Dumnezeu este suspendată asupra lumii. Care este deci valoarea morţii lui Hristos şi a victoriei Lui? Este imensă, dar imensă numai pentru cei care cred în Hristos; de aceea, în mijlocul acestei lumi în ruină, în timp ce păcatul şi Satan sunt încă acolo, şi judecata lui Dumnezeu este iminentă, există această legătură minunată între Cel care este aşezat la dreapta lui Dumnezeu şi cei care erau altădată bieţi păcătoşi, pierduţi în ochii lui Dumnezeu. El trimite darurile aici jos; îl cheamă pe aceste şi pe acela, şi face din ei martori ai puterii Sale, El care a câştigat toate acestea şi mai mult, şi care, într-un cuvânt, n-a lăsat nimic neisprăvit din ceea ce este necesar pentru gloria lui Dumnezeu şi binecuvântarea omului. Lumea aşteaptă sunetul (Ioan 3:8 ), dar numai pentru a nesocoti vestea bună, şi chiar copilul lui Dumnezeu nu-l vede decât întunecat dacă raţionează cu privire la el; dar dacă eu cred ce îmi spune Dumnezeu despre ceea ce Fiul Său preaiubit a făcut, trebuie să ştiu că sunt îndepărtate toate lucrurile care se interpuneau între sufletul meu şi Dumnezeu, şi să o ştiu cu certitudine la fel de simplă ca şi cum ele nu ar fi existat deloc. Ar trebui să fiu la fel de sigur că păcatul a fost şters, ca şi cum nu aş fi fost vinovat de nimic – că Satan este la fel de complet judecat ca şi cum ar fi deja în iazul de foc – că judecata dreaptă a lui Dumnezeu este complet oprită, şi că nu rămâne pentru mine nimic în afară de harul Său. Aceasta este adevărat pentru toţi copiii Lui. Este singurul lucru care se potriveşte creştinului, pentru că este cel pe care îl asigură Dumnezeu. Dumnezeu nu recunoaşte creştinii care sunt în nelămurire şi ezitare pentru a şti dacă este împlinit totul pentru ei. A se îndoi că toate cele pentru care S-a îngrijit Hristos sunt reglate în favoarea lor, înseamnă a nega practic răscumpărarea; dar tot acest lucru este făcut şi acceptat, ce să vrei în plus? Nu ştia Hristos mai bine ca mine ce trebuia? Dumnezeu nu simţea mai bine ca voi şi ca mine ce se cuvenea sfinţeniei Lui? Şi mai mult, Hristos, care era şi este Dumnezeu, a zis: „S-a sfârşit”. Cine sunt eu sau ce sunt eu ca să mă îndoiesc? Deci lui Hristos trebuie să-I aduc această mărturie.
Darurile care izvorăsc de la Hristos, Capul trupului
Slujirea se bazează pe lucrarea şi înălţarea lui Hristos. Fără îndoială cei doisprezece şi cei şaptezeci au fost trimişi înainte ca Hristos să urce la dreapta lui Dumnezeu, dar misiunea lor în timpul cărnii lui Hristos nu reiese din Efeseni 4 . Bineînţeles apostolii sunt menţionaţi, dar nu în virtutea chemării lor în timp ce El era Mesia pe pământ. Dimpotrivă, „Suindu-Se în înălţime, a robit robia şi a dat daruri oamenilor” (Efeseni 4:8 ). Aceasta nu vrea să spună că cei care fuseseră rânduiţi apostoli când Hristos era aici jos, nu au fost introduşi în această nouă poziţie, cu excepţia lui Iuda; dar faptul de a fi apostoli ai Bisericii se întemeiază pe faptul de a avea acest dar de la Hristos după ce S-a suit în înălţime. De aceea se spune aici: „Şi El a dat pe unii apostoli” (Efeseni 4:11 ). De ce erau doisprezece [înainte de înălţare]? Aceasta era în raport cu cele doisprezece seminţii ale lui Israel; de aceea, când Domnul nostru i-a trimis, le-a interzis să intre în vreo cetate a păgânilor (Matei 10:3 ). Dar apostolii Bisericii au fost trimişi numai la evrei? Toată lumea ştie bine că nu. După răstignirea lui Hristos, legăturile cu Israel au fost rupte. Fiul Omului, după ce a fost respins şi a suferit, a urcat la cer, şi din gloria Lui cerească, a trimis aici jos Duhul Sfânt, şi cheamă suflete afară din lume în harul Lui suveran, şi le constituie mădulare ale trupului Său, şi le dă putere pentru a-L sluji în orice chip I se pare bun.
De unde urmează că ceea ce se numeşte succesiune, este complet eliminat. În preoţia iudaică era o ordine de succesiune, şi orice slujire pământească se formează pe acest model. Dar slujirea creştină nu provine dintr-o numire omenească, ci divină în sensul cel mai complet al termenului. De aceea orice sursă a gândurilor omului despre acest subiect este vădit şi total eronată. Trebuie părăsit Cuvântul lui Dumnezeu care este clar, în favoarea părerilor trecătoare ale oamenilor? Dacă este aşa, nu aş avea niciodată nicio siguranţă. Dizidentul va spune că biserica locală trebuie să numească un om ca să fie slujitorul ei. Acesta poate avea un dar de slujire din partea lui Hristos, şi să fie unul; dar ceea ce face din acest om slujitorul lor, este chemarea congregaţiei. De aceea baza alegerii rezidă în biserica particulară a persoanei căreia îi place să îl aibă ca slujitor. Acesta este alegerea lor, şi este deci slujitorul lor. Ce se întâmplă atunci când nimic din toate acestea nu este în Scriptură? Ce se întâmplă dacă o asemenea idee este străină Cuvântului lui Dumnezeu? Ori nu găsim nicio urmp de aceasta în Scriptură. Găsim o numire de persoane pentru a se ocupa de sumele de bani şi de săraci, adunarea dându-şi acordul la aceasta. Nimeni nu ar trebui să se ocupe de o asemenea lucrare fără sentimentul real că toată adunarea creştină este mulţumită de aceasta. Biserica dă tot ce poate, şi de aceea Dumnezeu îşi dă dreptul de a desemna cine se va ocupa de ceea ce ea le încredinţează – adică cine va administra treburile exterioare ale Bisericii. Dar în materie de daruri spirituale, de învăţătură, de predicare, de îndemn, de guvernare, poate să hotărască Biserica? Evident că nu. Cuvântul lui Dumnezeu nu conţine în nicio parte noţiunea de alegere sau de numire de către Biserică, cu excepţia darurilor pe care le poate da Biserica. Biserica dă bani, şi poate numi persoane pentru a-i administra. Biserica nu dă daruri de slujire, şi nu are dreptul de a se amesteca în aceasta şi nu are motiv să o facă. Cine are acest drept? Numai Hristos dă, cum citim aici: „După măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4:7 ). „Suindu-Se în înălţime... a dat daruri oamenilor... a dat pe unii apostoli, şi pe uni profeţi” (Efeseni 4:8, 11 ). Aceasta exclude orice pretenţie de a putea numi din partea adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Dacă se examinează istoria după Scriptură, se va vedea cum se acordă cu acest principiu şi îl confirmă. Cine l-a ales pe Matia, dacă nu Domnul (Fapte 1 )? Cine l-a numit pe Petru şi pe ceilalţi? Cine s-a adresat mulţimii în ziua Cincizecimii? Nu putea fi Biserica, pentru că Biserica n-a fost formată decât în acea zi. Petru a predicat, şi Biserica a fost adunată prin predicarea lui. Domnul i-a adus pe cei care trebuiau să fie mântuiţi; astfel încât slujirea precedă Biserica, după cum ispăşirea şi înălţarea lui Hristos precedă slujirea. Domnul cheamă din înălţime vasele harului Său, le comunică putere, le duce înainte prin călăuzirea Duhului Său, lucrând prin toate circumstanţele şi controlându-le astfel încât slujitorii Lui să facă lucrarea Lui – mai mult sau mai puţin fidel. Rezultatul este că sufletele sunt adunate şi Biserica este formată. Astfel slujirea Cuvântului nu decurge niciodată de la Biserică, ci de la Hristos, şi Biserica este rezultatul ei. Slujirea precedă deci Biserica, în loc de a fi întemeiată pe autoritatea ei. Este ceea ce pune în întregime deoparte nu numai principiul dizident al alegerii populare, ci orice alt aranjament omenesc. Nu apostolii au dat daruri, ci Hristos. A încetat El să le dea? Este El încă la dreapta lui Dumnezeu? Este El acolo, întreb eu, ca şi Cap al Bisericii? Nu rămâne El acum Capul Bisericii, la fel de delin şi de eficace ca în ziua Cincizecimii? El era deja acolo, la dreapta lui Dumnezeu, pe cale să aducă Biserica la existenţă; şi El este încă acolo pentru a perpetua Biserica şi a da cele necesare pentru nevoile ei. Este deci la fel de imposibil ca slujirea să lipsească, ca şi Hristos să părăsească dreapta lui Dumnezeu înainte ca trupul să fie complet. El este acolo ca dătător al tuturor darurilor necesare; şi exercitarea acestor daruri este ceea ce numim slujire.
Capitolul 4: 8 – 9 – Satan învins
Găsim puţin mai sus o paranteză magnifică a apostolului despre acest subiect. De aceea El spune: „Suindu-Se în înălţime, a robit robia şi a dat daruri oamenilor” (Efeseni 4:8 ). Altfel zis, i-a luat robi pe cei care luaseră Biserica roabă. Eram luaţi robi de diavol, şi suindu-Se în înălţime, Hristos a trecut triumfal deasupra puterii lui Satan. Duhurile înşelătoare au fost învinse complet, şi Hristos ca Om a făcut aceasta. Omul, în Persoana lui Hristos, l-a învins pe Satan, şi putem privi în înălţime ca cei care sunt una cu Cel care l-a învins pe Satan. Nu ar trebui niciodată să-l tratăm pe Satan ca şi cum ar avea vreo putere împotriva noastră. Satan fiind detectat, avem întotdeauna dreptul de a-i da porunci să se îndepărteze de noi. Putem şi trebuie întotdeauna să ne împotrivim lui: dacă o facem, ni se spune că va fugi de la noi (Iacov 4:7 ), nu pentru că suntem tari, ci pentru că Cel căruia îi aparţinem a dobândit pentru El Însuşi victoria prin moarte şi ne-a dat-o. „Iar acest „S-a suit”, ce este decât că a şi coborât în părţile mai de jos ale pământului?” (4:9). Aceasta presupune gloria Persoanei Sale. Cel care a urcat este Cel care a coborât primul.
Capitolul 4: 9 - 10
Este într-adevăr un principiu constant al lui Dumnezeu; El este întotdeauna primul care coboară. Avem nevoie să fim ridicaţi, şi nu există ceva de unde am putea coborî. Hristos, fiind Dumnezeu, era singurul Om care avea o glorie care Îi era proprie, mai presus de toată creaţia. A coborât în primul rând în părţile cele de mai de jos ale pământului. Chiar smerirea Lui este dovada demnităţii Lui personale. Din supremaţia Lui naturală, ca să zicem aşa, a coborât mai întâi pentru a-Şi face lucrarea aici jos. „Cel care a coborât este Acelaşi care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple totul” (4: 10). Iată o cuprindere minunată a Mântuitorului nostru. În două versete scurte, Duhul Sfânt ne dă imensitatea gloriei şi a triumfului Celui care a îngăduit să devină om şi slujitor. Cel care S-a suit acum, este acelaşi cu Cel care mai întâi a coborât, şi nu a vrut să urca în glorie decât după ce a îndepărtat în întregime ceea ce ne-ar fi ţinut inevitabil pentru totdeauna departe de El. A coborât pentru a îndepărta aceasta, şi nu a vrut să se suie în înălţime înainte de a fi reuşit să o facă. Ne-a iubit atât de mult, cu o dragoste după planurile glorioase ale lui Dumnezeu, încât păcatele noastre, atât de grosolane şi mortale cum erau, nu au făcut decât să dea prilejul de a arăta ce este Dumnezeu, şi ce este El pentru noi, în propria Sa Persoană. Acum este vorba de dreptatea lui Dumnezeu, nu numai faţă de El, ci faţă de noi, din cauza Lui. Ce diferenţă! Putea să coboare în dragoste, dar în sine, acest fapt nu ne-ar fi dat loc în prezenţa lui Dumnezeu. Dar S-a suit în dreptate; şi este motivul pentru care Domnul nostru spune, că atunci când va veni Duhul, va convinge lumea de păcat, „pentru că Mă duc la Tatăl” (Ioan 16:10 ). Deplina arătare a dreptăţii se găseşte acum în Hristos aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Dreptate faţă de El în această lume, nu a fost nicăieri, nimic altceva decât nedreptăţi infame şi nedreptate. Unde trebuie să caut această dreptate? La dreapta lui Dumnezeu; Îl văd acolo pe Cel faţă de care Dumnezeu este dator – să o spunem cu toată reverenţa – pentru desfăşurarea şi apărarea gloriei Lui morale, şi pentru singura expresie adecvată a tot ce arăta şi păstra caracterul Lui înaintea oamenilor – toate acestea în Omul Hristos Isus. Caracterul lui Dumnezeu nu a fost niciodată complet reabilitat de când a intrat păcatul în lume, până în clipa în care a murit Hristos pe cruce. Când sângele Lui a fost vărsat pentru gloria lui Dumnezeu şi eliberarea omului, Dumnezeu a fost arătat sub o lumină nouă înaintea acestei lumi. Dumnezeu nu mai era privit ca stăpânul dur al reprezentării mincinoase a lui Satan. Perdeaua a fost ruptă. Nu a mai fost posibil de ascuns adevărul că toate dovezile de dragoste pe care creatura le-ar fi putut cere vreodată lui Dumnezeu, Dumnezeu le-a arătat în Fiul Său, mort, înviat şi glorificat în cer. Până la moartea lui Hristos, dreptatea lui Dumnezeu ar fi avut asupra ei şi numai un păcat. Acum este contrar dreptăţii lui Dumnezeu să mă îndreptăţesc, eu ca şi credincios, chiar dacă am fost un păcătos josnic. Din acest motiv, deşi numai păcatele mele personale, cântărite pe o balanţă, ar fi trebuit să facă să se scufunde talerul până în iad, totuşi Hristos şi sângele Lui, puşi în celălalt taler, cântăresc mult mai greu, şi mă ridică până la cer. Care este consecinţa? Păcatele mele au dispărut complet înaintea acestui sânge preţios, şi talerul balanţei divine unde este Hristos se adevereşte a fi singurul care îşi păstrează greutatea înaintea lui Dumnezeu. De aceasta depinde chiar dreptatea lui Dumnezeu. Nu mai este vorba de dreptate legală; ci acum Dumnezeu Îl are pe Hristos, şi aceasta este ceea ce Dumnezeu datorează ascultării lui Hristos până la moarte, şi încă moarte de cruce. În virtutea acestei ascultări până la moarte îl îndreptăţeşte Dumnezeu pe vinovat, ceea ce nu putea face cu niciun chip dacă acţiona faţă de el după lege. „De toate de care n-aţi fi putut fi îndreptăţiţi în El” (Fapte 13:39 ). Ceea ce era cunoscut de Dumnezeu în creaţie nu conţinea niciun remediu pentru păcat; ceea ce era cunoscut de El sub lege, nu ar fi făcut decât să distrugă cea mai slabă speranţă a păcătosului. În timp ce acum, dimpotrivă, cu cât văd mai mult ce este Dumnezeu în crucea lui Hristos, cu atât mai multă încredere şi pace am. „Şi aceasta este viaţa eternă, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3 ).
Vedem deci în aceste versete sursa cerească a slujirii. Nu este o poziţie care, în gândirea lui Dumnezeu, dă importanţă în lume: Ştim toţi că lucrătorul este vrednic de plata lui; ori nu vedeţi că apostolul Pavel nu vroia să se folosească de dreptul pe care Evanghelia i-l dădea de a fi sprijinit în nevoile lui (1. Corinteni 9:12, 15 )? Nu vroia să nimicească ceea ce numeşte siguranţă cu care se glorificase (2. Corinteni 9:4 ); pentru că deşi ar fi avut putere, prefera să lucreze cu propriile sale mâini, mai degrabă decât să fie povară cuiva. Aceasta este minunate libertate a harului: sub har nu este nimic ce nu putem face, în afară de păcat. Dar deşi toate sunt îngăduite, nu toate sunt de folos (1. Corinteni 6:12 ; 10: 23 ), şi a fost cu siguranţă potrivit înţelepciunii lui Dumnezeu ca marele apostol să facă ceea ce multor slujitori ai lui Hristos le-ar fi ruşine să facă. Ce teribil declin atât în raport cu spiritul creştinismului, ca şi vizavi de epistolă! Ce schimbare completă în raport cu caracterul Evangheliei, ca oamenii – protestanţi sau catolici, naţionali sau dizidenţi, presbiterieni sau metodişti – consideră toţi asemenea ca o plată, sau un motiv de cenzură, ceea ce făcea gloria apostolului! Conduita lui implica un principiu important. A primit un dar de la filipeni; i-au fost trimise ajutoare în închisoare şi în afara închisorii. Căuta rodul care prisoseşte în folosul sfinţilor (Filipeni 4:17 ). Dacă apostolul nu primise nimic de la ei în nicio ocazie, aceasta fusese o pierdere pentru sufletele lor. Creştinismul nu înseamnă a folosi pentru sine ceea ce I se datorează lui Dumnezeu, nici ceea ce harului îi place să facă pentru toţi şi fiecare. Dar apostolul nu acţiona niciodată de manieră ca să se fi putut spune, fie că se servea el însuşi de Evanghelie, fie că era indiferent faţă de sfinţi. Dumnezeu avea grijă să fie astfel în cazul lui Pavel. Ar fi existat pericolul de a dispreţui darurile mai mici. Ori apostolul se silea, într-un duh de har, de a păstra darurile care erau mai neînsemnate. Darurile mai importante aveau mai puţină nevoie de marea lui protecţie. Dar când alţii se închinaseră slujirii Evangheliei, apostolul are cea mai mare grijă de a afirma dreptul lor de a trăi Evanghelia. Cei care trăiesc astfel să aibă grijă să-I slujească Domnului Hristos în această privinţă! (Romani 16:18 ).
Capitolul 4: 11a – apostoli şi profeţi
„Şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi”. Înţeleg că apostolii şi profeţii sunt în mod vădit ceea ce se pot numi daruri de bază, ca cele de care S-a folosit Dumnezeu pentru a pune temelia mare şi adâncă pe care trebuia clădită Biserica. Această temelie a fost făcută de cei pe care Dumnezeu îi îmbrăcase în mod deosebit cu putere. Aceste două categorii de apostoli şi profeţi au fost primele unelte folosite pentru chemarea Bisericii lui Dumnezeu. Evangheliştii au fost la lucru din primele zile, şi păstorii puţin după aceea. Dar primele două categorii, apostolii şi profeţii, au slujit în mod deosebit în toată puterea lor pentru întemeiera Bisericii lui Dumnezeu la început. Nu există un motiv ca să presupunem că în sens strict, apostolii şi profeţii au trebuit să continue, nici că au continuat în fapt, deşi ceva analog unui apostol poate apărea la vremea potrivită. Luaţi-l pe Luther, de exemplu. Sfinţii lui Dumnezeu au putut în parte să fie aduşi la adevărul fundamental în general, atunci când acesta fusese pierdut din vedere de mult timp. Această lucrare corespunde, într-o mică măsură, lucrării unui apostol. Cât priveşte un profet, acesta era cineva care nu se limita la a expune Scripturile, ci care deschidea ochii asupra adevărului de o manieră care să lege sufletul direct de Dumnezeu.
La început au apărut oamenii lui Dumnezeu care nu erau apostoli, şi care nu comunicau în mod necesar adevărul în chip inspirat cum au făcut-o Marcu şi Luca, dar au fost profeţi ca Iuda şi Sila (Fapte 15:32 ). Scriptura nu era scrisă în întregime la începutul Bisericii, şi nu erau peste tot apostoli. De aceea Dumnezeu a ridicat profeţi care, cel puţin în anumite cazuri, au fost mijloace de revelare. De ce nu avem asemenea canale astăzi? pentru că revelaţia este completă: avem Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu avem nevoie de un cuvânt în plus. A crede astăzi o altă revelaţie ar aduce atingere celei pe care o avem; astfel încât nevoia de astfel de profeţi, în sensul cel mai înalt al termenului, a luat sfârşit cu terminarea canonului Scripturilor. Într-un sens secundar, ceea ce ar corespunde lucrării profetice, ar fi reînnoirea adevărului şi acţiunea puternică asupra sfinţilor în general, aducându-i la ceea ce a fost deja revelat, dar a dispărut complet. Luaţi, de exemplu, adevărul capital al venirii Domnului ca speranţă a Bisericii. Acest adevăr a suferit o lungă eclipsă, aproape totalp. În zilele noastre a strălucit din nou cu o anumită măsură de putere din partea lui Dumnezeu. În ce scriere, din zilele apostolilor, găsiţi expuse natura şi chemarea Bisericii? Unde avem desfăşurarea speranţei Bisericii, anume venirea Domnului pentru a primi Biserica şi a-i da un loc ceresc? Aceste adevăruri dispăruseră din gândurile oamenilor, pentru a nu fi regăsite decât în aceşti ultimi treizeci sau patruzeci de ani *. Îndreptăţirea credinţei fusese cunoscută parţial de Augustin şi Bernard. Cei din cantonul Vaud aveau o mare credincioşie, dar nicio doctrină clară. Natura Bisericii ca trup al lui Hristos, şi caracterul speranţei creştinului, au fost atât cât ştiu eu complet pierdute din vedere. Aceste adevăruri dispăruseră din Biserică. Mi se pare că redescoperirea lor este destul de analogă, pe acest plan, cu lucrarea profetică, deşi am putea ezita să numim apostol sau profet pe unul dintre cei care au fost folosiţi la această lucrare.
* scris în noiembrie 1863 (n. ed.)
Capitolul 4: 11b – evanghelişti, păstori şi învăţători
Nu mai există autoritate pentru a numi
Ajungem la următoarele categorii de daruri: „evanghelişti, păstori şi învăţători”. Este evident că sunt încă la lucru într-o anumită măsură în starea actuală dislocată; şi nu sunt limitaţi la anumiţi credincioşi, ci se află peste tot, cum Îi place Domnului. Se confundă slujirea cu sarcinile locale. Poate se va spune că fac să dispară pe nesimţite o parte din Scriptură – punerea mâinilor apostolilor peste bătrâni etc. Fără a uita nimic din aceasta, permiteţi-mi să spun că bătrânii nu sunt acelaşi lucru cu slujitorii. Slujirea este exercitarea unui dar al lui Hristos; bătrânii erau rânduiţi de oameni, dar niciodată de altcineva în afara apostolilor sau a trimişilor apostolilor, ca Tit. Unde suntem acum cu această chestiune? Unde sunt oamenii cum se cuvine autorizaţi să numească bătrâni astăzi? ştiţi mai bine decât mine unde se găsesc? Desigur, sunt oameni care pretind că au această putere de a numi, dar pretenţia nu ajunge pentru a face valide numirile lor. În materie civilă, dacă cineva s-ar gândi să numească un magistrat fără să aibă putere deplină pentru aceasta, ar risca să fie pedepsit cu severitate. Ar fi mai puţin important în lucrurile lui Dumnezeu de a încălca autoritatea Domnului? Nu că anumite ramuri ale Bisericii au apostoli, în timp ce altele nu au, pentru că niciuna nu are mai mult decât altele. Nu văd ce se câştigă pretinzând că se face lucrarea unui apostol când nu este decât o pretenţie. Nu este mai smerit să te abţii să pretinzi că faci lucrarea apostolică, dacă nu eşti apostol? Nu putem horărî în mod legitim bătrâni pentru că autoritatea apostolică ne lipseşte de a o face. Nu este în armonie cu smerenia care ni se potriveşte să rămânem în limitele puterilor noastre? Nu admit că cineva trăind în prezent are dreptul să numească bătrâni, sau ceva asemănător, pentru că nu există nici apostol, nici trimis apostolic care să fi primit misiune de la Domnul pentru a o face. Dacă cineva pretinde că face ordinări, să-şi dovedească dreptul de a o face.
Hristos este Dătătorul darurilor şi al slujirilor
Slujirea şi sarcina bătrânului nu sunt acelaşi lucru; se confundă aproape întotdeauna, dar sunt lucruri total diferite. Le găsim pe amândouă în Scriptură: sarcini locale, cum se cuvine rânduite de apostoli sau de trimişii lor; şi daruri de slujire care nu au avut niciodată nevoie de autentificare omenească. În Scriptură, nimenu nu a fost ales să fie apostol, nici chemat să fie profet sau evanghelist, dacă nu a fost chemat de Hristos, cum vedem în capitolul nostru. De ce nu ar mai fi la fel? Hristos n-a dezertat din post, şi are ca sarcină să cheme şi să dea păstori, evanghelişti, învăţători etc. Dar există un alt principiu cu totul distinct de cel care este implicat în aceste daruri, anume că Hristos dădea dreptul apostolilor de a acţiona prin mijlocirea autorităţii. În virtutea acestui lucru numeau oameni pentru a fi bătrâni sau diaconi, după caz. Nu putem face ce făceau apostolii fără a fi îmbrăcaţi cu aceeaşi autoritate. Dar Hristos rămâne întotdeauna Dătătorul direct al darurilor de slujire: aceasta este întotdeauna adevărat. Slujirea nu depinde şi nu a depins niciodată de apostoli nici de Biserică, ci numai de Hristos; şi de aceea nu va înceta să fie. Dimpotrivă, cum numirea bătrânilor, potrivit Scripturii, depindea de apostoli, şi nu există apostoli astăzi, puterea legitimă pentru a numi bătrâni a luat sfârşit în mod necesar şi evident. Scriptura lasă să se înţeleagă continuarea existenţei darurilor, dar nu de autoritatea de a numi. Există belşug de bătrâni în toate corpurile religioase, sau mai degrabă persoane oficiale; dar cât valorează numirea lor (nu spun darurile lor)? Cei care cunosc Biblia să spună dacă tratez corect acest important subiect potrivit Cuvântului lui Dumnezeu.
Întrebarea pentru noi este deci de a şti dacă facem voia lui Dumnezeu. Mai mulţi au ideea că un rit omenesc de ordinare are o valoare specială pentru a face dintr-un om un slujitor. Dar în zilele apostolilor înşişi, nimeni nu a avut vreodată ideea că poţi fi numit pentru a predica Evanghelia. Dacă cineva putea să predice, trebuia să o facă; dacă nu o făcea, era ca un slujitor leneş, care îşi ascundea talantul. Dacă cineva îşi arogă dreptul de a predica sau a vorbi în adunare, puteţi cu toată siguranţa să-i negaţi acest drept. Nimeni altul decât Dumnezeu nu are dreptul de a face cunoscută lumii vestea buna, sau de a vorbi adunării Lui prin cine I se pare bun. Deci El poate chema oamenii şi îi poate pune înainte, pe unul pentru a face o anumită lucrare, pe altul pentru a face o alta. Aunci aici se pune întrebarea care interpelează: Trebuie să-L recunoaştem pe Domnul în mod sincer şi în întregime ca şi Cap peste Biserica Lui? În slujirea propriu-zisă, nu este vorba de oameni numind oameni, ci de a şti dacă Îi este permis lui Hristos să fie Capul Bisericii Lui. În consecinţă, nu recunoaşteţi că problema Bisericii trebuie să fie stabilită de slujitori ai Cuvântului. Domnul Meu, nu este Biserica, ci Hristos; nu trebuie niciodată să punem Biserica în locul lui Hristos. Aici se află una din sursele principale, şi cele mai vătămătoare, ale papalităţii.
A recunoaşte slujitorii acolo unde sunt, fără ca ei să aibă autoritate pentru a porunci
Rezultă că trebuie să-i recunoaştem pe toţi cei pe care-i numeşte Domnul? Dacă cineva predică adevărul în cutare sau cutare grupare, nu trebuie să-l ignor, ci trebuie să-i recunosc pe slujitorii lui Hristos acolo unde sunt. Poate nu prezintă adevărul complet, dar în orice caz, Hristos dă daruri, şi nu fraţii. Rezultă că ar trebui să merg la cină, presupunând că preotul catolic predică o anumită măsură a adevărului? Trebuie să examinez dacă cel care poate fi un slujitor adevărat al lui Hristos face voia lui Dumnezeu în acest domeniu. Nu suntem chemaţi să urmăm pe unul sau pe altul, dacă nu în măsura în care Îl urmează pe Hristos. Suntem chemaţi să facem voia lui Dumnezeu; şi „cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate” (1. Ioan 2:17 ). Nimic nu este deci mai simplu decât calea creştină. Să se aprecieze slujitorii lui Hristos la locul lor, dar nu neapărat tot ce fac ei, dacă nu este conform cu voia lui Dumnezeu. Nu se spune că trebuie să ne supunem celor care au autoritate asupra noastră? Da, desigur, şi este la fel de adevărat acum ca oricând. Dar presupunând că sunteţi convertit la Dumnezeu, şi că un preot catolic vă spune că trebuie să vă supuneţi celor care au autoritate asupra voastră, şi ei au această autoritate, nu trebuie să pun întrebarea ce vrea să spună prin aceasta, şi pe ce text se bazează? Pentru a mă antrena a nu asculta de Dumnezeu? Dacă acesta este cazul, nu trebuie să spun că trebuie să ascult de Dumnezeu mai degrabă decât de oameni? (Fapte 5:29 ). Astfel, există întotdeauna o cale pentru sfântul lui Dumnezeu care vrea să facă voia Lui, şi această cale este pur şi simplu ascultarea. Este posibil ca aceasta să ia uneori forma a ceea ce oamenii în eroare, sau conduşi de propria lor voie, numesc neascultare; dar aceasta ar fi cu siguranţă a asculta de Dumnezeu mai degrabă decât de oameni. Nimic nu ne poate scuti de datoria pozitivă şi imuabilă de a asculta de Dumnezeu.
Vedem deci că, oricare ar fi valoarea slujirii, nu a fost niciodată prevăzut pentru a-i constrânge pe copiii lui Dumnezeu doar să se învoiască la ceva orbeşte. Adevărata slujire arată ce este voia lui Dumnezeu oriunde este simplitatea inimii. El prezintă adevărul în chip suficient de convingător pentru a pune conştiinţele în lumină, şi a le face să simtă responsabilitatea de a urma această lumină. Dacă faceţi ceva pur şi simplu pentru că o spune un slujitor al lui Dumnezeu, este influenţa care este la lucru, nu puterea Duhului lui Dumnezeu. Ascultarea creştină, nu este un orb care călăuzeşte un orb, nici cineva care vede care călăuzeşte un orb, ci este cineva care vede care călăuzeşte pe cineva care vede. Orice credincios are puterea Duhului pentru a vedea gândul lui Dumnezeu pentru el însuşi; şi cel care este chemat de Dumnezeu pentru a-i călăuzi pe alţii va fi, în general, făcut capabil să aplice gândul lui Dumnezeu într-o manieră atât de completă conştiinţei, încât cel care este cu inima simplă va izbuti să-l vadă. Să ne amintim că este întotdeauna grav să cunoaştem adevărul şi să nu-l urmăm. „Deci aceluia care ştie să facă bine şi nu-l face, acesta îi este păcat” (Iacov 4:17 ).
Apostolul avea autoritate în guvernare
Am explicat deja că primele două categorii prezentate în versetul 11 aveau ca scop să dea naştere unei lucrări şi unei mărturii noi. Ele erau destinate – şi aşa au fost folosite – să pună temelia acestui edificiu necunoscut înainte, adunarea reunită în una dintre iudei şi păgâni pentru a-L mărturisi pe Isus, Fiul lui Dumnezeu. Apostolii nu au slujit pur şi simplu ca profeţi, adică oameni inspiraţi comunicând gândul lui Dumnezeu care nu fusese revelat până atunci, ci au acţionat şi ca investiţi cu autoritate în Numele Domnului. Era deci totodată o putere de guvernare competentă, şi un mijloc sigur de comunicare din partea lui Dumnezeu către om. Profeţii ca atare nu aveau nimic de a face cu guvernarea propriu-zisă. Nu vizitau adunările ca trimişi îmbrăcaţi cu autoritate (1. Corinteni 4:11 ; 2. Corinteni 12:13 ); şi nu instituiau nimic nicăieri pentru a conduce Biserica aşa cum au făcut apostolii (a se vedea 1. Corinteni 7:17 ).
Romani 16: 26 – Scrieri profetice
Cu toate acestea profetul era folosit la ceva extrem de important, adică la aducerea în mod direct şi imediat din partea lui Dumnezeu de adevăruri încă necunoscute sau niciodată revelate. Ei erau legaţi deci în mod special de revelarea adevărului, fie oral sau în scris; acesta este sensul lui Romani 16:26 . Oricine este capabil să examineze limbajul folosit de Duhul Sfânt va vedea că sensul expresiei nu este „scrierile profetice” [după versiunea autorizată a Regelui James], ci „scrieri profetice”, ceea ce se raportează exclusiv la Scripturile Noului Testament, care nu au fost toate scrise de apostoli. Două dintre Evanghelii nu provin de la apostoli, dar sunt la fel de inspirate ca şi cum ar fi. Aceasta este la fel de adevărat cu privire la învăţătura orală dată în zilele apostolilor. Pentru că Biserica a început înainte să fi fost scris ceva din Noul Testament. Acest fapt este altminteri aplicat greşit ca un argument favorit de către cei care susţin un fel de inspiraţie în Biserică. Ei insistă pentru a spune că Scripturile nu sunt atât de esenţiale cum pretindem noi. Dar răspund că, dacă Biserica avea la început prezenţa oamenilor inspiraţi, Biserica a avut apoi sfântul depozit al apostolilor şi profeţilor, consemnat în scris, sub paza perfectă a Duhului lui Dumnezeu. Aceasta constituie deci unica normă a adevărului divin: Vechiul Testament, revelaţia originală a lui Dumnezeu cum a fost dată lui Israel, - şi Noul Testament, suplimentul adevărului Său necesar Bisericii. Dar înainte să fie încheiat canonul Scripturii sau chiar să fie început, este evident că era nevoie de o clasă de oameni pentru a face cunoscut gândul lui Dumnezeu prin greutăţile care apăreau în Biserică. S-a avut grijă de aceasta prin intermediul apostolilor şi profeţilor. Se vede că printre sfinţii din Corint, erau dintre cei care erau profeţi.
1. Corinteni 14:29 – Profeţi şi comunicări noi
De aici vine un cuvânt remarcabil din 1. Corinteni 14 despre care aş vrea să vă vorbesc un moment. Duhul Sfânt instituia regula din versetul 29 ca în cazul în care cineva vorbea în adunare în chip obişnuit, şi o revelaţie era dată altuia, al doilea avea dreptul de a-l opri pe primul pentru a aduce revelaţia sa. Dacă se obiectează că astăzi un asemenea lucru ar produce confuzie, răspund mai degrabă că Dumnezeu nu mai acordă astăzi noi revelaţii. Atât cât a subzistat starea de lucruri când nu fusese încă dată deplina desfăşurare a gândului lui Dumnezeu, şi atât timp cât erau aceste persoane inspirate pe pământ, Dumnezeu Îşi menţinea dreptul de a întrerupe pe cineva prin comunicarea unui anume adevăr nou din partea Sa. Dar dacă cineva ar susţine astăzi că are o revelaţie nouă din partea lui Dumnezeu, nu ar face decât să dovedească faptul că se hrăneşte cu iluzii, ba chiar că este un impostor. Acum că aceste persoane inspirate au dispărut, avem deplina comunicare şi deplina măsură a gândului lui Dumnezeu. Astfel criteriul gândului lui Dumnezeu căruia i se predă Biserica nu mai sunt apostolii sau profeţii, ci Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Bineînţeles există mijloace mai obişnuite de care Se folosea atunci Duhul lui Dumnezeu, şi Se foloseşte încă – darurile, la fel de reale ca apostolii şi profeţii, dar fără să aibă acelaşi caracter de autoritate activă ca apostolii, nici dreptul de a comunica adevărurile noi ca profeţii. Astăzi totul este de ordin inferior în comparaţie cu acele daruri. Orice eventuală măsură de autoritate în timpul prezent, trebuie a dovedi că este de la Dumnezeu în caracterul şi scopul ei; nu trebuie să pretindă să fie o revelaţie nouă a gândului divin, ci trebuie folosită şi aplicată corect la ceea ce a fost dat deja.
Darul şi capacitatea naturală
Pe de altă parte, darurile pe care Duhul Sfânt le face să apară încă pentru binele Bisericii sunt numite aici evanghelişti, păstori şi învăţători. Nu sunt singurele daruri care rămân, căci Scriptura nu dă nicăieri o listă completă, cum ar vrea oamenii. Trebuie căutat în toată Scriptura. Este salutar şi binecuvântat a nu găsi niciodată ceva complet în Cuvântul lui Dumnezeu la o simpă examinare a unei singure porţiuni particulare a acestuia. Dumnezeu a făcut necesară căutarea aprofundată în tot Cuvântul Lui, pentru a ajunge să avem gândul Lui complet cel puţin într-o măsură. Dacă nu ar fi aşa, am fi serios dispuşi să reţinem pasaje favorite lăsând restul deoparte. Este ceea ce fac mulţi creştini care neglijează practic o mare parte a Cuvântului lui Dumnezeu, ca şi cum nu ar mai fi aplicabil.
Acest subiect al slujirii este precis un subiect asupra căruia există acum multă ignoranţă şi necredinţă. Ideea curentă este pur şi simplă că inteligenţa a fost sanctificată. Admit desigur că Dumnezeu dă şi formează puterea intelectuală: este ceea ce este numit în Scriptură: „puterea”. Dar examinaţi parabola une Domnul nostru face aluzie tocmai la aceasta, şi veţi vedea că face deosebire între „dar” şi „putere”. „I-a dat... fiecăruia după puterea lui” (Matei 25:15 ). Când cheamă oameni să-I slujească, Dumnezeu modelează vasul după planul Lui chiar înainte de convertirea lor. Providenţa Lui alege o persoană de la naştere, şi dispune toate circumstanţele vieţii sale ulterioare. Această persoană poate să fi fost educată pentru a fi preot, sau jurist. Pavel cunoştea astfel în profunzime toate resursele dreptăţii adevărate încât a putut recurge la har judecând ceea ce dreptatea omului iubeşte, în ceea ce trăieşte ea şi unde duce ea. Propria sa experienţă era dovada că şi cultivată în cel mai înalt grad, ea duce la antagonismul direct cu Domnul gloriei. Există de asemenea la Pavel un caracter natural foarte remarcabil, şi o educaţie şi cunoştinţe dobândite puţin obişnuite. Toate acestea fuseseră orânduite la Saul din Tars. Dar pe lângă aceasta, când a fost chemat prin harul lui Dumnezeu, i-a fost încredinţat un dar pe care nu-l poseda înainte, o capacitate prin Duhul Sfânt de a pricepe adevărul şi de a-l întipări sufletelor. Dumnezeu S-a servit de caracterul său natural, de felul lui de a vorbi, de stilul său de a scrie particular; dar totul era în această putere nouă a Duhului Sfânt comunicată sufletului său, chiar dacă aceasta curgea prin canalul capacităţii lui naturale. Există deci aceste două lucruri, capacitatea care este vasul darului, şi darul însuşi care, depinzând de Domnul, este energia conducătoare a capacităţii. Un dar nu are existenţă în afara vasului în care acţionează.
Darurile sunt persoane
Acum încă o remarcă. În această epistolă darurile nu sunt văzute pur şi simplu ca puteri spirituale. Sunt considerate astfel în Romani şi Corinteni, dar în Efeseni sunt întotdeauna persoane. El a dat apostoli – nu pur şi simplu daruri apostolice. Găsesc darul de învăţătură în Romani, şi darul de învăţător în Efeseni. Cele două adevăruri se acordă perfect. Există un motiv divin al acestei diferenţe, care mi se pare a fi următorul: în Efeseni dragostea lui Hristos pentru Biserică este ideea dominantă a întregii epistole – aceasta este plinătatea binecuvântării care aparţine trupului lui Hristos, Biserica, în virtutea unirii ei cu Capul. Ceea ce acţionează asupra sentimentelor Bisericii nu este o simplă putere; şi o persoană prin care se varsă darul, acţionează evident asupra sentimentelor celor pentru binele cărora este folosit darul. De-a lungul întregii epistole, despre Hristos este vorba, nu despre Duhul, fără excepţie. În Corinteni, dimpotrivă Duhul Sfânt este pus în evidenţă. Aici este Hristos, căruia Îi corespund aceste persoane care acţionează din partea lui Hristos pentru binele trupului Său. Este un exemplu frumos al armoniei care domneşte în adevărul lui Dumnezeu. Dragostea activă a lui Hristos este reprezentată în această epistolă ca izvorul oricărei binecuvântări a Bisericii; la fel este cu darurile personale ale lui Hristos, pe care le iubeşte El Înşuşi şi de care Se foloseşte pentru a întreţine dragostea Lui la alţii.
Daruri universale
Diferenţa între evanghelişti, păstori şi învăţători este evidentă. Evanghelistul este mijlocul obişnuit de a aduce suflete la Hristos. Putem spune că este prin natură un dar itinerant, nu mărginit la un loc, ci chemat să fie aici sau acolo, oriunde Domnul poate să-l conducă prin Duhul pentru a răspunde nevoii sufletelor. Timotei care, printr-o mişcare dibace de scamatorie clericală a fost metamorfozat în arhiepiscop, este numit în Scriptură un „evanghelist”. Fusese arătat prin profeţie pentru o lucrare particulară, şi îi fusese acordat un anumit dar prin intermediul apostolului însoţit de bătrâni. La porunca apostolului, se duce undeva, şi acolo ia cunoştinţă de starea de lucruri. Dar nici el, nici Tit nu au fost sedentari, ca în diocezele moderne. Şi mai puţin a avut dispoziţii luate pentru succesori. Timotei trebuia să încredinţeze ce învăţase de la apostol unor oameni credincioşi care să fie capabili să-i înveţe şi pe alţii; altfel zis, sarcinea privea transmiterea adevărului, şi nu transmiterea unei autorităţi sau ordine sfinte, cum se spune în mod pervers.
Este un fapt că în fiecare biserică în care se găseau adunaţi un anumit număr de sfinţi, mai mulţi episcopi [= supraveghetori] erau rânduiţi, cel puţin după punerea la încercare şi experienţa făcute în timpul unui anumit timp. Ei erau aleşi acolo de un apostol, sau de un trimis al apostolilor. Când indivizi dotaţi cu un dar împlinesc funcţiile Bisericii, este o uzurpare, şi este la fel când Biserica asumă funcţiile darurilor individuale. Bineînţeles dacă există imoralitate în conduita unui slujitor al lui Hristos, este la fel de responsabil ca un altul şi chiar mai mult. Copiii lui Dumnezeu, inclusiv el, sunt ţinuţi să vegheze cu o gelozie sfântă, pentru că păcatul lui ar aduce mai multă ruşine şi scandal asupra Numelui lui Hristos decât păcatul unui membru al trupului mai puţin în evidenţă. Dar în afara problemelor de natură morală, nimeni nu trebuie să intervină nicidecum, în exercitarea slujirii sale, între el şi Stăpânul care l-a chemat să-I slujească. În această privinţă dizidenţii sunt complet şi radical în greşeală, pentru că ei consideră că Biserica numeşte preoţi protestanţi şi are bineînţeles putere să-i demită dacă vrea. Aceasta face din preot preotul bisericii lor. Ori Scriptura nu vorbeşte niciodată, cum fac toţi astăzi, de preotul unei biserici particulare; nu găsim acolo nimic asemănător acestor expresii preotul „nostru”, sau preotul „vostru”. Ceea ce ne arată Scriptura, este că toate darurile sunt daruri în unitatea trupului lui Hristos. Dacă cineva este cu adevărat păstor sau învăţător, este rânduit ca păstor sau învăţător în întreaga Biserică. Aceasta merge până acolo că locul unde se află nu are importanţă; unde merge, şi atât cât merge după Scriptură, este chemat de Hristos, şi nu de o congregaţie, să-şi exercite slujirea fără teamă cu smerenie desigur, şi fără să pretindă mai mult decât a primit. Dacă cineva se ridică mai sus de ceea ce a primit, se întâmplă în general că se discretizează chiar pentru ce a primit. Tendinţa generală la copiii lui Dumnezeu nu este de a desconsidera slujitorul, ci de a-i da un loc pe care nu-l merită. Satan lucrează întotdeauna la dislocarea resurselor destinate pentru a face să funcţioneze trupul, şi pentru această lucrare îi împinge pe sfinţi fie la a da importanţă acolo unde nu ar trebui, fie la a fi pretenţioşi şi a discredita acolo unde ar trebui să fie recunoscători. Toate aceste lucruri au nevoie să fie reglementate prin Cuvânt.
Darurile nu sunt un titlu de valoare în lume
Oamenii îşi bazează în general ideile pe Vechiul Testament şi nu pe Noul: de unde ideea de a considera slujirea ca un fel de profesiune onorabilă, sau un titlu recunoscut de lume. Ori dacă examinăm capitolul nostru sau tot restul epistolelor, se va vedea bine că titlurile de apostoli etc., nu sunt niciodată ceva recunoscut în lume. Lumea i-a dispreţuit. Petru, în vremea lui, nu a fost mai onorat în lume după ce a devenit apostol decât înainte. Lumea putea recunoaşte că făcea minuni, ceea ce este cu totul altceva. Mulţi oameni carnali au făcut mari minuni. Corintenii nu erau decât copilaşi în înţelegerea lucrurilor, din cauza entuziasmului lor pentru minuni şi manifestările darurilor exterioare. Le plăcea şi să asculte vorbind; şi apostolul le arată că a pronunţa numai câteva cuvinte pentru binele Bisericii, era mult mai nobil şi mai bine decât toate semnele şi minunile pe care le făceau. Putea să facă mai multe minuni decât ei toţi, şi totuşi declară că preferă să vorbească cinci cuvinte cu mintea lui („ca să-i învăţ şi pe alţii”), decât zece mii de cuvinte într-o limbă necunoscută (1. Corinteni 14: 19 ). Dacă deci Biserica este lipsită de puteri miraculoase care izbesc privirile necredincioşilor, îi rămâne totuşi ce este mai important, fără darurile fundamentale care nu aveau nevoie să fie continuate.
Capitolul 4: 11 – 13
Temelia a fost pusă atât de desăvârşit încât apostolii şi profeţii nu mai sunt necesari. Este ceea ce este lăsat să se înţeleagă aici. Duhul lui Dumnezeu nu pregăteşte sfinţii în vederea unei continuări îndelungate a lucrurilor în această lume. Hristos „a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos” (4: 11 – 13).
Darurile rămân până la sfârşit
Credincioşii din acele zile credeau cu tărie că ansamblul lucrării Bisericii avea să se împlinească în generaţia lor: pasajul nostru nu învaţă nicidecum ideea unei succesiuni, chiar dacă putem acum să-l vedem de manieră implicită. Slujirea este exercitarea unui dar spiritual; şi aceste daruri depind de faptul că Hristos rămâne întotdeauna Capul [Conducătorul] Bisericii, şi de faptul că funcţia Lui nu ia niciodată sfârşit ca cea a marilor preoţi care, la moartea lor, trecea la succesorii lor. Hristos a fost în cer după învierea Lui, şi aceşti apostoli sunt ceea ce El a dat după ce S-a suit în înălţime. Suntem astăzi pe acelaşi teren ca ei în ziua Cincizecimii. Hristos a părăsit atunci lumea, şi prin Duhul Sfânt, Hristos dă putere oamenilor pe pământ pentru tot ce poate avea nevoie Biserica. Avem evanghelişti, mari agenţi de recrutare a Domnului pentru armata Lui spirituală. Avem apoi păstori şi învăţători pe care Domnul îi face să apară şi îi dă pentru a conduce, a ghida şi guverna pe aceşti sfinţi introduşi prin lucrarea evangheliştilor. Toate aceste daruri rămân pentru totdeauna. Nu vorbesc de măsura de putere, pentru că există efectiv destulă slăbiciune; dar aceste daruri rămân în mod necesar, pentru că depind de Hristos în înălţime şi de Duhul Sfânt aici jos, şi Hristos nu poate niciodată înceta să fie Capul acolo sus şi Duhul Sfânt nu poate părăsi Biserica aici jos. De aceea se adaugă, „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei” (Efeseni 4:13 ). Nu există garanţie divină a unei continuări a minunilor, dar este implicit că darurile de zidire continuă în vederea binelui sufletelor.
Domnul nostru a dat deci aceste daruri „până ce vom ajunge toţi” (Efeseni 4:13 ). Nu se spune că le va da, pentru că Biserica primară era pusă în poziţia de a aştepta întoarcerea Domnului. Pavel şi ceilalţi apostoli îi chemau pe sfinţi să pândească întotdeauna întoarcerea lui Hristos. Nu există o indicare că va veni Hristos, ci că este aşteptat în mod constant. De aceea nu este nicio pregătire un lung şir de secole în raport cu slujirea, ci Îl găsim pur şi simplu pe Hristos la dreapta lui Dumnezeu, furnizând ce este necesar. „A dat pe unii... până vom ajunge toţi la unitatea credinţei” (v. 11 – 13). Dacă Hristos ar fi venit în zilele generaţiei apostolilor, această afirmaţie ar fi fost adevărată. Hristos a întârziat, şi aceasta rămâne exact, „până vom ajunge toţi”. Astfel încât în afara excepţiilor deja menţionate, suntem asiguraţi că putem să ne aşteptăm la continuarea unei slujiri cu acelaşi caracter şi provenită din aceeaşi sursă ca cea pe care o avea Biserica apostolică. Tot ce este necesar pentru a aduce şi a aduna sufletele, şi pentru a avea grijă de ele o dată adunate, rămâne până ce Hristos vine şi împlineşte totul.
A recunoaşte darurile
Ce binecuvântare să ştim că putem accepta din partea lui Dumnezeu această slujire care a fost atât de orgolioasă şi servilă în mâinile omului, - încât o putem aştepta de la El şi o putem recunoaşte ca un lucru divin – încât nu suntem reduşi la ideea că nu mai avem acum decât o slujire omenească, în loc de o slujire divină ca altădată – încât avem certitudinea că aceste daruri provin de la Hristos care nu ar putea să nu se conformeze Cuvântului şi lucrării Sale! Dar cum să recunoaştem un slujitor, un evanghelist, un păstor, un învăţător? Voi răspunde printr-o întrebare: Cum recunoaşteţi un creştin? Orice creştin care frecventează creştini, are o idee generală. Nu spun că-l voi discerne în mod infailibil, şi că depindem în mod necesar în măsura noastră de ajutor actual de la Dumnezeu, cu toate acestea ştim ca o regulă generală există într-un creştin ceva care se recomandă celor mai mulţi din fraţii săi. Există în mărturisirea lui Hristos ceva care este mai mult sau mai puţin în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci, duhul, tonul, viaţa şi umblarea în general, după ce s-au frecat puţin de încercările de pe drum, vor întări sau slăbi convingerea iniţială.
Este exact la fel când este vorba de a judeca slujirea. Avem obligaţia să cercetăm toate lucrurile (1. Tesaloniceni 5:21 ). Cineva este trimis de Dumnezeu pentru a mişca sufletele cu putere şi binecuvântare, pentru a le aduna şi a le aduce la Hristos: acesta este un evanghelist. Pe de altă parte vedeţi un altul a cărui inimă nu este la fel de înflăcărată în a prezenta sufletelor Evanghelia, dar care se bucură de adevărul lui Dumnezeu, şi căruia îi place să-i aducă pe alţii la aceleaşi sentimente: nu este acesta un învăţător? Alţii cunosc poate la fel de bine adevărul lui Dumnezeu, dar nu reuşesc să-l expună astfel încât să acţioneze la fel asupra altora. Dar iată o a treia persoană care întreprinde să se ocupe în mod practic de suflete, şi face în mod regulat erori grave: pot să spun că este un păstor? De cum apar greutăţi, nu mai are idei, neştiind nici ce să facă, nici ce sfaturi să dea. Se poate să fie capabil să explice Biblia, dar cum este vorba să o aplice vieţii practice a creştinilor, iată greşeli fără sfârşit. A fi păstor presupune nu numai cunoaşterea adevărului, ci puterea de a face să aibă preţ fiecare zi la oameni: aceasta implică să acţioneze asupra conştiinţei şi sentimentelor într-un mod care nu este neapărat cel al unui învăţător. Un om poate fi învăţător fără să fie păstor (şi viceversa), sau poate să fie amândouă. Un apostol putea să fie astfel învăţător, evanghelist şi păstor. Veţi găsi un dar particular la un om, şi la un altul un dar de cu totul alt gen.
Încă un caz: iată, pe cineva incapabil să prezinte adevărul cu putere, dar capabil să îndeme; poate acţiona asupra conştiinţei. Acela este un dar de valoare inestimabilă, pe care îl găsim în Romani 12 , dar care lipseşte în Efeseni 4 . Aici avem darurile cele mai izbitoare pentru binele sfinţilor la locul lor, în ordinea şi funcţiile care li se cuvin. Ori chiar fiind convins că Duhul lui Dumnezeu locuind în noi este singura putere care ne permite să discernem, după gradul de certitudine care Îi va plăcea lui Dumnezeu, dacă un om este creştin sau nu este, dacă are un dar sau nu are, nu rămâne mai puţin adevărat că gradul de discernământ depinde de ceea ce sunt inimle noastre sau nu, mai presus de carne şi de activitatea ei. Aceasta cere spiritualitate şi presupune judecată de sine. Biserica întreagă este responsabilă cu judecata. Un evanghelist se poate înşela asupra unei persoane, crezând că este convertită cu adevărat, şi poate ajunge să o boteze. Dar iată ceva de scos în evidenţă, şi biserica refuză această persoană. Să ne închipuim o persoană care mărturiseşte Numele lui Hristos, şi este botezată, şi caută comuniunea: adunarea lui Dumnezeu din localitate are obligaţia să o examineze. Nimeni nu are dreptul să se apropie: cine are drepturi astăzi, în afară de numai Dumnezeu? Trebuie să fim mai degrabă supuşi decât să vorbim de drepturi. Biserica examinează deci, - şi dacă există comuniune de o manieră generală sau o măsură de satisfacţie suficientă pentru a face să se spună: „Credem că persoana în chestiune L-a primit pe Hristos, nu avem un motiv justificat să-i refuzăm mărturisirea potrivit căreia este un mădular al lui Hristos”, persoana este atunci primită în adunare, apoi vine dovada – dependenţa de Dumnezeu după care este primit cineva. Hristos este în mod absolut necesar pentru o umblare dreaptă. Chiar cei care sunt născuţi din Dumnezeu nu vor fi păziţi dacă nu vor umbla într-o smerenie reală şi privind la Dumnezeu.
Duhul lui Dumnezeu lucrează în adunare. Unul manifestă o aptitudine pentru a predica, altul pentru a învăţa; unii Îl slujesc pe Domnul în particular, alţii în public. Care este puterea pentru a judeca aceasta? Acelaşi Duh al lui Dumnezeu. La urma urmelor, este o problemă mai simplă decât îşi imaginează mulţi. Este întocmai ca fiinţa umană care cunoaşte hrana care este bună pentru ea, că este prunc sau om matur: la fel pentru sfinţi, le este inerent a cunoaşte în mare ce este pentru binecuvântarea lor spirituală. Dacă suntem într-o stare joasă, sau carnală, vom fi seduşi de nimicuri pompoase; dar se găseşte în general o judecată sănătoasă şi dreaptă de la creştinul cu judecata spirituală cea mai matură până la pruncul simplu. Deşi nu sunt toţi capabili să detecteze punctul critic, toţi cei care sunt călăuziţi de Dumnezeu într-o anumită măsură sunt în stare să aprecieze valoarea a ceea ce le este prezentat în slujire.
Cum să acţionăm împotriva ereziei
Ce se întâmplă în caz de erezie? Cum poate judeca adunarea învăţătura falsă? Hristos este măsura de referinţă. Tot ceea ce, în acord cu Scriptura, Îl înalţă pe Hristos, este adevărat; tot ce Îl coboară pe Hristos este fals, şi este de la diavolul. Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (1. Corinteni 1:24 ). Dar Dumnezeu lucrează prin unelte, şi dacă există un învăţător fals care introduce ce este rău, există învăţători adevăraţi capabili să discearnă acest rău. Dacă învăţătorul cel fals caută să-şi mascheze învăţătura sub forme atrăgătoare, Duhul Sfânt care locuieşte în Biserică lucrează împotriva lui Satan, şi prin diverse mădulare, dezvăluie şi arată adevăratul caracter al răului înaintea adunării lui Dumnezeu; şi odată ce acesta este descoperit, toţi cei care umblă cu Dumnezeu sunt în stare să pronunţe o judecată divină cu privire la el. Dacă ar trebui să construim un drum de fier, nu am şti cum să începem lucrul; dar când drumul de fier este terminat, putem foarte bine să spunem folosinţa şi valoarea sa, şi putem să judecăm bine în practică dacă este bun sau nu. La fel este cu Biserica lui Dumnezeu. Nu toţi sunt la fel de capabili să deosebească şi să semnaleze răul, dar Dumnezeu îi ridică pe unii care pot, şi toţi emit apoi cu uşurinţă o părere cu privire la el.
Aceste daruri sunt indispensabile Bisericii în ansamblul ei, fără a afirma pentru aceasta că oriunde este o adunare a lui Dumnezeu, este absolut necesar pentru umblarea în comun a sfinţilor ca un anume gen de persoane să fie ridicate prin ei. Putem să-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru această resursă pentru nevoile Bisericii Lui atât timp cât există o Biserică aici jos. Existenţa Bisericii şi cea a slujirii se întemeiază pe aceeaşi temelie; decurg amândouă din dragostea lui Hristos, şi atât cât o avem pe una, o vom avea şi pe cealaltă: este aceeaşi dragoste a lui Hristos care vede trupul Său şi care oferă anumitor mădulare puterea spirituală cerută pentru binele acestui trup. Toţi oamenii lui Dumnezeu, unde sunt, recunosc că Dumnezeu trebuie să aibă de-a face cu slujirea, şi în consecinţă, când dizidenţii îşi pun votul în urnă, nu neagă că Duhul Sfânt trebuie să dea capacitatea de a fi slujitor. Dacă persoana era slujitor înainte, bineînţeles că este şi după; dar ei spun că vor să facă din ea slujitorul lor. Nu ar fi mai bine să părăsească această formă nescripturală şi să-l recunoască tot ca slujitorul lui Hristos? În acest fel îl lăsaţi pe propriul şi adevăratul lui teren ca cineva care are obligaţia să-L slujească pe Dumnezeu cu orice preţ şi în orice fel.
Adevărata ordine este ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, cu libertatea Duhului
Recunosc, Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte de episcopi şi diaconi, dar aici în Efeseni 4 nu se vorbeşte despre aceasta. Nu se spune că Hristos a dat pe unii ca episcopi şi diaconi. Dar menţin că după Scriptură aceşti episcopi şi aceşti diaconi trebuiau să fie numiţi de autoritatea apostolică sau cvasi-apostolică. Nu ni se cuvine astăzi să spunem că, nefiind apostoli, nu pretindem că exercităm funcţiile lor făcând ordinari, deşi îi recunoaştem din toată inima pe cei care au calificările cerute pentru aceste sarcini locale, oriunde se găsesc?
Dar sistemul care prevalează în prezent nu numai că asumă o autoritate care nu se posedă în realitate, ci introduce cea mai mare dezordine şi confuzia cea mai vinovată, dacă judecăm aceasta prin Scriptură, sau chiar prin rezultatele ei practice. Astfel este în toate asociaţiile omeneşti, fie că sunt de tip episcopal, prezbiterian sau congregaţionalist. Ce este într-adevăr mai fatal binecuvântării sau gloriei Domnului decât a vedea un evanghelist plin de ardoare legat de o sferă limitată de activitate şi încercând în zadar să răspundă nevoilor unui trup de creştini care au pe bună dreptate nevoie să fie zidiţi în Hristos? Sau de a şti că, în vecinătate, un învăţător matur este forţat să părăsească darul special deoarece congregaţia lui se compune numai din neconvertiţi? Există un aranjament mai dureros conceput pentru a împiedica Duhul lui Dumnezeu decât această trăsătură de canoane şi cerempnial ecleziastice, etc. care degradează slujirea la rangul de servitude a omului, şi dispune de suflete ca şi cum ar fi şerbii pământului pe care trăiesc.
Invers, când ne plasăm pe terenul Scripturii prin conştiinţa faţă de Dumnezeu, poate exista slăbiciune, dar este loc pentru Duhul Sfânt ca să intre şi să opereze prin cine vrea El. Fără îndoială, duşmanul are vicleniile lui speciale pentru a-i deturna, şi dacă este posibil a-i perverti pe cei care rămân pe acest teren; nimeni mai mult decât aceştia, nu are atâta nevoie de a veghea şi a se ruga, pentru a nu spune a se smeri. Dar graţie lui Dumnezeu, acest teren este câmpul de activitate al credinţei; onorează Cuvântul lui Dumnezeu; dă Duhului locul care Îi aparţine; recunoaşte domnia lui Hristos, primind fiecare mădular al trupului acolo unde l-a aşezat Capul. De aceea dacă se pretextează că trebuie făcută ordine acolo, întreb ce fel de ordine? Ceea ce vreţi, este o ordine după concepţia voastră, sau după cea a lui Dumnezeu? Dacă suntem supuşi Scripturii, nu vom lăsa sub niciun pretext, oricât de special ar fi, să fie pusă deoparte singura ordine pe care Dumnezeu o aprobă pentru copiii Lui acum pe pământ, adică adunarea Lui, călăuzită de Duhul Sfânt, prezent în mijlocul ei pentru a menţine gloria lui Hristos şi a lucra în mod suveran prin cine vrea El, deşi, bineînţeles, numai pentru edificarea şi cu bunăcuviinţa care se potriveşte prezenţei lui Dumnezeu. Poate exista dezordine prin lipsă de spiritualitate, atât din partea celor care au daruri ca şi din a celor care nu au. Dar cu siguranţă, Scriptura este o regulă mai sigură şi mai eficace pentru a corecta toate dezordinile, decât cele mai înţelepte regulamente ale oamenilor; totuşi totul ar fi zadarnic dacă nu depindem acum de Duhul Sfânt.
Totuşi apostolul Pavel, făcând faţă abuzurilor carnale, socoteşte cea mai mare libertate pentru exercitarea tuturor darurilor Domnului în adunarea creştină, doar sub rezerva propriilor Sale restricţii formulate expres (de văzut 1. Corinteni 14 ). Dacă aceea era ordinea lui Dumnezeu în acea vreme, când a încetat? Biserica lui Dumnezeu nu are mai multe puncte de reper divine pentru serviciile ei publice? Nu-i invidiez deloc pe cei care abandonează sistemul lui Dumnezeu în favoarea uneia dintre alegerile lor sau a invenţiei lor, şi care în ciuda acestui lucru, nu au niciun scrupul să citeze fraze desperecheate ici şi colo, ca versetele 33 şi 40 din 1. Corinteni 14 , pentru a sprijini aranjamente omeneşti complet contrare atât literei cât şi spiritului Cuvântului inspirat din care sunt scoase deodată. Ceea ce a rânduit Dumnezeu pentru închinare şi slujirea Bisericii este şi trebuie să fie la fel de obligatoriu pentru conştiinţă ca şi ceea ce a scris El pentru umblarea şi activitatea noastră individuale. Într-un sens, mi se pare chiar că neascultarea publică a Bisericii în mod colectiv este mai insultătoare pentru Dumnezeu decât orice greşeală individuală, oricât de gravă ar fi ea. Ori care este starea actuală a creştinătăţii? Poporul lui Dumnezeu, amestecat cu lumea, s-a îndepărtat de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu vorbesc de ei ca persoane, nici în raport cu datoriile morale; dar nu se lasă Duhului lui Dumnezeu locul Său în adunare, nici chiar în mădularele Lui individuale. Puterea Lui nu este recunoscută ca o Persoană divină coborâtă din cer, nu numai pentru a converti pe păcătoşi, ci pentru a fi călăuza adunării creştine. Care este derularea reuniunilor Bisericii? (se reuneşte ea vreodată ca atare?) – întrebarea se pune pretutindeni. Ce este din exercitarea darurilor lui Hristos în adunarea lui Dumnezeu, în afara lumii? Când creştinii se adună împreună, nu s-a stabilit o metodă care nu are nimic scriptural, în aceasta sau în aceea, în loc să lase adunarea lui Dumnezeu să fie cu sfinţenie supusă Duhului Sfânt, şi să se încreadă în El ca să lucreze liber, deplin, şi cu putere, prin mădularele prin care vrea, pentru binele adunării? Cuvântul revelat al lui Dumnezeu cu privire la adunarea Sa, nu este, ca orice alt adevăr, etern pentru conduita Bisericii aici jos? Menţin că este; şi cred că cei care contestă permanenţa autorităţii Sale şi responsabilitatea lor actuală le va fi greu să răspundă înaintea judecăţii lui Hristos; în timp ce cei care se ţin de voia lui Dumnezeu exprimată în Cuvântul Său, vor avea cu siguranţă binecuvântarea Sa acum, şi aprobarea Sa în acea zi solemnă.
Ori aceasta nu înseamnă deloc a ieşi din ceea ce este vădit rău. Separarea de asociaţiile noastre trebuie să ne fie dureroasă, şi nu trebuie niciodată să o facem fără să credem că este clar voia lui Dumnezeu. Cu siguranţă, nu trebuie să refuzăm pe cei mai slabi creştini care vin de altminteri, dar nu cred totuşi că cineva trebuie să fie prompt să primească ceea ce este nou pentru el, doar dacă este convins că este cu siguranţă de la Dumnezeu. Dacă oamenii vin numai din cauza unor anumite circumstanţe fericite, nu va dura; dacă spun „este atâta dragoste, adevăr, unire, simplitate, etc. printre aceşti creştini, că trebuie să ne alăturăm lor”, va apărea curând o anume încercare, şi vor fi gata să zică, „nu este deloc dragoste între ei – cum s-au schimbat toţi!” Aceste efecte spirituale pot să acţioneze asupra sentimentelor şi să reţină atenţia, dar nu ajung ca lucrare de fond pentru creştin în prezenţa voiii revelate a lui Dumnezeu. Să presupunem chiar că reuşiţi să reuniţi o adunare de credincioşi fericiţi, toţi cu aceeaşi gândire în ceea ce priveşte Duhul, Biserica şi venirea Domnului, pe lângă adevărurile fundamentale, - nu aş vrea să fac parte dacă s-ar pune drept condiţie aderarea la sentimentul lor. Aceasta nu are fundament divin, sau îl nesocoteşte. Să fie partea mea de totdeauna să mă ataşez numai de Numele Domnului Isus, singurul centru, perfect suficient, de adunare pentru toată Adunarea lui Dumnezeu! – şi să fac aceasta oricât ar costa, şi oricât de puţin numeroşi şi slabi ar fi cei care se adună astfel. Este posibil ca cel mai drag prieten al meu să se rătăcească; aceasta mi se poate întâmpla şi mie. Bineînţeles este dureros şi umilitor să fii judecat de alţii pentru că nu te-ai judecat pe tine însuţi. Dar nu îndrăznesc să stau departe de calea cea bună, pentru că ştiu că voia lui Dumnezeu se opune acestui lucru. Nu suntem liberi să facem din Biserica lui Dumnezeu un club religios pe placul nostru. Dumnezeu alege şi cheamă cum Îi place pentru gloria Fiului Său; noi trebuie să ascultăm din toată inima noastră. În starea de dislocare actuală a creştinătăţii, am învăţat că principiile lui Dumnezeu obligă întotdeauna conştiinţa, şi ne-am adunat pentru a fi acolo unde suntem liberi să punem în practică Cuvântul Său prin Duhul Sfânt. Dacă cineva dintre noi cade în păcat, duşmanii noştri vor exclama imediat: Vedeţi! Nu sunt mai desăvârşiţi decât vecinii lor. Dar cine a vorbit vreodată de superioritate personală? Nu pretindem nimic pentu noi înşine, dorind numai să fim conduşi de Dumnezeu pentru a umbla individual şi colectiv cum vrea El.
Vreţi să vă asemănaţi celor care s-au adunat în jurul lui David în peştera lui Adulam? Strâmtoarea şi mizeria în care se aflau la sosire nu au durat. Cel care i-a atras la El era centrul hotărârilor lui Dumnezeu, şi Dumnezeu a lucrat în ei, le-a format inimile, şi i-a onorat, până în ziua când aceşti dispreţuiţi au devenit eroii şi campionii cauzei Domnului, atunci când totul era în ruină în Israel. Partea noastră să fie a-L sluji cu credincioşie! Cred că, pe plan ecleziastic, suntem acolo unde ar trebui să fim – acolo unde Duhul Sfânt este liber să folosească, să conducă şi să aplice acest adevăr care are ca scop să ne separe de lume, în inimă şi în practică, pentru a fi pentru Dumnezeu şi pentru obiectele inimii Sale. Acum este numai vina noastră dacă nu progresăm. Dacă tot ce ne împiedica altădată (când eram legaţi de ceea ce era o dezonoare sistematică a Duhului Sfânt) este îndepărtat, de am putea simţi profund lipsurile noastre personale! Principiul nostru de strângere nu mai este un motiv omenesc, ci un motiv divin, pentru că aceasta nu este nici mai mult nici mai puţin decât punerea în practică, prin credinţă, a Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la Biserica Sa, potrivit luminii şi puterii pe care o acordă. Dacă alţii ne-ar putea arăta în ce am putea face voia Lui în mod desăvârşit, le-am fi foarte recunoscători, şi L-am binecuvânta pe Dumnezeu pentru acest ajutor. De am putea păstra adevărul în supunere faţă de Duhul Său, dorind binele tuturor credincioşilor, oriunde se află, fără a ne preocupa de a-i face să iasă sau să intre un moment mai devreme decât cel când Dumnezeu îi va face să cunoască gândirea Sa! Nu recunosc nici unei societăţi omeneşti, mare sau mică, cel mai mic drept asupra unui singur copil al lui Dumnezeu. Numai despre voia Lui este vorba. A asculta de Cuvântul Său, a insista cu privire la el faţă de alţii, nu este nici aroganţă, nici caritate, ci credinţă în Dumnezeu. De am putea abunda în ea cu fapte de har.
Capitolul 4: 12 – scopul slujirii: desăvârşirea sfinţilor
Ne-am oprit deja asupra formelor cele mai remarcabile ale desfăşurării harului lui Hristos prin intermediul darurilor – apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători – dar nu am abordat încă scopul pe care Domnul nostru îl avea în vedere, scopul general al slujirii. Versetul 12 ne arată că darurile sunt acordate „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos”. Remarcaţi din prima dintre aceste expresii ale Duhului lui Dumnezeu, ceea ce corectează una dintre erorile cele mai răspândite în creştinătate astăzi – nu numai în formele cele mai tenebroase ale creştinătăţii (pentru că nu vorbesc atât de bisericile latine şi greceşti) ci acolo unde există lumina ortodoxă a protestantismului, şi chiar sentimente evanghelice puternice. Toţi cei care sunt la curent cu felul de a vedea atât de general astăzi, nu au nicio îndoială că, şi printre creştini, noţiunea principală care se are despre slujire, este că ea constă doar în a chema sufletele pentru a le aduce la cunoaşterea mântuirii personale în Hristos.
Dar nu acesta este scopul ultim pentru Domnul. A câştiga pe păcătoşi la Mântuitorul este doar o parte a binecuvântării, chiar dacă este o parte necesară. Evangheliştii, ca şi ceilalţi, sunt daţi „pentru desăvârşirea sfinţilor”, ceea ce merge mult mai departe. Este evident că trebuie mai întâi să devenim sfinţi; dar ceea ce Duhul Sfânt arată ca adevăratul obiectiv al slujirii, este de a forma sfinţi potrivit lui Hristos; de a-i potrivi împreună conform chemării Domnului şi voii Lui suverane cu privire la ei; de a-i pune în stare corect, drept şi liber, pentru a-i face să lucreze la locul lor faţă de Dumnezeu şi unii faţă de alţii. Iată ceea ce pare implicat în expresia „desăvârşirea sfinţilor”. Ceea ce urmează prezintă mai degrabă formele intermediare ale acestui scop, „în vederea lucrării de slujire, penru zidirea trupului lui Hristos”.
Pentru Dumnezeu, sfinţii Lui consideraţi individual sunt întotdeauna de primă importanţă, inclusiv starea lor bună înaintea Lui, şi modelarea lor completă după norma Lui. Ceea ce ţine de adunarea şi funcţionarea lor ca adunare, oricât de important este, vine doar apoi. Astfel subiectul trupului, Biserica, nu apare până la sfârşitul capitolului 1. Ce umple prima parte a acestui capitol 1? Ceea ce este necesar pentru desăvârşirea sfinţilor Dumnezeu Însuşi revelează ajutorul tocmai în aceeaşi ordine, şi în vederea aceluiaşi prim scop. Aici în capitolul 4, găsim tot astfel darurile lui Hristos chiar după schema după care operează El. Desăvârşirea sfinţilor Săi este ţinta cea mai apropiată de inima Lui; apoi vin mijloacele folosite pentru a introduce în cunoştinţa privilegiilor care ne sunt comune, şi în lucrarea Duhului în Adunare, ceea ce este legat de gloria Lui pe pământ. Astfel deci, oricare ar fi starea Bisericii, oricare ar fi căile preţioase ale lui Dumnezeu de a Se ocupa de Biserică oricare ar fi sentimentele lui Hristos pentru trupul Lui, la urma urmelor ceea ce contează cel mai direct pentru Dumnezeu, sunt sfinţii Săi; desăvârşirea lor este primul şi principalul Său obiectiv, şi El ţine întotdeauna la el. Oricare ar fi fluctuaţiilr lucrării şi oricare ar fi caracterul mărturiei Lui la un moment dat sau altul pe pământ, desăvârşirea sfinţilor este ţinta care nu încetează să fie înaintea Lui.
Există în acest gând ceva extrem de dulce. Orice se întâmplă, Dumnezeu va împlini desăvârşirea sfinţilor Săi, şi va schimba lucrurile dureroase şi care mâhnesc în căi de binecuvântare pentru ei, în cea mai mare parte a timpului, dacă nu întotdeauna, spre onoarea lor. Când avem nevoie să fim smeriţi, este evident că nu suntem smeriţi; dacă nu suntem mici în ochii noştri, trebuie ca Dumnezeu să ne facă astfel. Procesul potrivit căruia lucrează Dumnezeu nu este de natură să ne dea importanţă, dar Dumnezeu păstrează întotdeauna în vedere sfârşitul binecuvântat pe care şi-L propune, şi nu dă greş niciodată să-l împlinească. Rezultă de aici că avem întotdeauna motiv să-L adorăm pentru bunătatea Lui; chiar dacă în toate acestea există strâmtorare în timpul prezent, cu toate acestea Dumnezeu nu dă greş niciodată. Este hotărât să-i desăvârşească pe sfinţi. Este credincios şi o va face. Semnalează această lucrare sfinţilor Săi ca fiind obiectivul practic al lui Hristos. Aici avem slujirea sub diversele ei forme potrivit cu ceea ce dispune în mod suveran.
Capitolul 4: 13a – Planul lui Dumnezeu se împlineşte orice s-ar întâmpla
Domnul are de-a face cu slujirea direct şi fără intermediar, fără intervenţia adunării. O slujire care emană de la Biserică, nu există în Scriptură, deşi slujirea se adresează Bisericii. Pavel vorbeşte de el însuşi, ca de un slujitor al Bisericii, nu ca în derivă, ci în sensul că slujirea sa era în slujba lui: pentru că Biserica este formată prin slujire, şi nu slujirea decurge din Biserică. Darurile au ca scop desăvârşitea sfinţilor. Slujirea poate da greş, dar Domnul nu dă greş niciodată să ajungă la scopurile Lui. Va fi probabil în mod mai lent, eventual într-o slăbiciune extremă, ba chiar în întristări, dar Îşi va împlini planurile. Îşi dă darurile „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos”. Aceste două ultime componente ale frazei sunt subordonate primeia. Este foarte preţios a-i vedea pe sfinţi acţionând împreună; dar chiar dacă lucrarea slujirii a dat greş sau s-a stricat în mâinile omului, marele scop pe care Şi l-a desemnat Domnul, şi pentru care a dat aceste daruri, este executat în ciuda a orice. Şi în plus acesta este adevărat „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4:13 ). Expresia „om matur” nu se raportează la înviere, ci la creşterea noastră împlinită în cunoaşterea lui Hristos.
Capitolul 4:13b – 14 – Cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu; starea de om matur
Putem observa aceasta la apostolul Pavel. Deşi marea lui lucrare a fost să expună răscumpărarea lui Hristos şi planurile gloriei lui Dumnezeu întemeiate pe răscumpărare, nu poate cu toate acestea să se împiedice să insiste asupra acestei creşteri depline a sfinţilor legată de aprofundarea cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu. Persoana lui Hristos Se înalţă înaintea sufletului, ceea ce este cu adevărat un test de spiritualitate, decât oricare cunoaştere a lucrării Lui. Cu Hristos ca Persoană divină, adevărul aplicat de Dumnezeu sufletelor noastre prin slujire, ne face din ce în ce mai intimi. Aceasta se pune înaintea noastră: „până ce vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur”. Cunoaşterea căilor lui Dumnezeu în trecut nu va produce aceasta. Sfinţii Vechiului Testament priveau la Mesia ca la o speranţă; dar forma sub care Duhul lui Dumnezeu ne prezintă scopul astăzi, este cunoaşterea Persoanei Sale, ca Fiul deplin revelat pentru bucuria, lauda şi închinarea noastră. Astfel, ceea ce avem aici, este marea ţintă creştină, marea formă de cunoaştere pe care Dumnezeu o are în vedere pentru toţi sfinţii Săi acum. Dacă se compară cu versetul 14, se vede forţa expresiei „starea de om matur”; este în contrast cu starea copilăriei, şi versetul se continuă astfel: „la măsura plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim prunci, bătuţi de valuri şi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură”. Ceea ce are Dumnezeu în vedere pentru noi, este să fim în stadiul de creştere deplină, şi aceasta în „unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos”. Contrastul semnalat este în raport cu această stare de slăbiciune unde suntem expuşi la toate vicleniile oamenilor, la schimbările lor, şi la planurile lor de răspândire a erorii.
Capitolul 4:15
În contrast cu aceasta, ajungem la modul potrivit căruia are loc creşterea noastră. „Ci ţinând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos” (4:15). Expresia este „ţinând adevărul în dragoste” potrivit textului versiunii autorizate a Regelui James. Cu siguranţă, a vorbi adevărul în dragoste este o parte foarte importantă a faptului de a ţine adevărul în dragoste, dar aceasta nu este totul. Ştim toţi că este foarte posibil să nu ţinem adevărul în gândire şi în sentiment, ţinând hotărâri cu totul corecte. A fi adevărat în dragoste, implică adevărul în părţile interioare ale fiinţei.
A ţine adevărul în dragoste: exemplul lui Hristos
Găsim aici cele două trăsături esenţiale ale pietăţii care se găseau în Hristos în perfecţiune infinită. El era lumina. În tot ce spunea, reflecta exact adevărul deplin venind de la Însuşi Dumnezeu; mai mult, era El Însuşi acest adevăr. Există o expresie remarcabilă în Ioan 8:25 , când Domnul nostru discuta cu iudeii şi Se prezenta ca lumina lumii. Îl întrebaseră cine este şi El răspunde: „Absolut cine vă şi spun că sunt” (traducere exactă din original; versiunea autorizată a Regelui James traduce greşit „Chiar Cine v-am spus de la început”; ori nu este „la început”, ci „absolut”; nu este nici „ceea ce am spus”, ci „ceea ce spun”).
Dacă veţi cântări aceste cuvinte, le veţi vedea puterea. Domnul nostru este exact şi absolut ceea ce spune; cuvintele Lui comunică ce este cu o certitudine infailibilă. El ţinea cu siguranţă adevărul în dragoste. Cuvintele Domnului nostru făceau să reiasă atât de complet omul dinăuntru, era atât de perfect transparent, înât nimic nu-L devia de la adevăr; nimic nu avea nici măcar aparenţa de a fi altceva decât ceea ce era El exact. Era astfel fiindcă în El nu era păcat (1. Ioan 3:5 ), şi nu a fost vicleşug în gura Lui (Isaia 53:9 ). Nu era o altă ţintă înaintea sufletului Său, cum spune El Însuşi: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui” (Ioan 8:29 ). Putem fi siguri că ceea ce ne dă puterea adevărului, este să-L avem pe Hristos înaintea noastră ca ţinta sufletelor noastre în mod practic şi în toate. Din clipa în care avem ceva din noi înşine ca ţintă, ne îndepărtăm în aceeaşi măsură, şi iese din aceasta ceea ce nu este adevăr deplin, pentru că numai Hristos este adevărul, şi numai El dă adevărul în dragostea perfectă. Nu umblăm noi înşine în adevăr decât în măsura în care suntem plini de El, şi în care Îl avem exclusiv pe El în afară de întregile noastre suferinţe. De când inimile noastre se fixează pe un lucru sau o persoană oarecare în afara lui Hristos, iată răul care se arată – este bine pentru noi să o ştim să o recunoaştem. Nu a fost niciodată astfel cu Domnul nostru. El putea spune: „Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea mea” (Psalmul 16:8 ). El ni S-a dat nouă ca ţintă pe care să o avem întotdeauna înaintea noastră.
Dumnezeu vrea să fim asemenea lui Hristos acum
Mâncarea şi băutura Domnului nostru era să facă voia Tatălui Său (Ioan 4: 34 ); cu toate acestea bineînţeles, El trebuia să-L întâlnească pe Dumnezeu cu privire la păcatele noastre într-un fel la care nimeni altul nu a fost chemat. Punctul nostru de plecare, este o răscumpărare împlinită de Hristos, care ne-a adus în prezenţa lui Dumnezeu, şi ne cheamă să umblăm după harul care ne-a adus şi care ne păzeşte acolo. Chiar dacă nu înţelegem toţi, am terminat cu noi înşine în virtutea lucrării lui Hristos; suntem apropiaţi de Dumnezeu, făcuţi să fim acasă cu El, şi de acolo suntem chemaţi să întreprindem tot ce se cuvine pentru noi aici jos; avem aici de judecat care este voia lui Dumnezeu, pentru că suntem slăbiciunea întruchipată dacă nu facem clar voia Lui. Dumnezeu nu vrea numai să fim în curând asemenea lui Hristos, ci acum are aceasta în vedere pentru noi. Acolo sunt plăcerile lui Dumnezeu cu copiii Săi, în ciuda tuturor lucrurilor, oriunde inima este sinceră şi unde Hristos este înaintea sufletului, deşi pot fi diferenţe imense. Copilul nu rămâne întotdeauna copil, ci devine adult: ar trebui să fie la fel în familia lui Dumnezeu. El vrea ca noi toţi să creştem.
Darurile servesc la binecuvântarea sufletelor
Ori acesta este scopul darurilor lui Hristos: Îşi dă silinţa să binecuvânteze sufletele care sunt acum deja în lume: acesta este obiectul oricărei slujiri. Nu este lăsat la latitudinea gândurilor sau aranjamentelor noastre, ci totul este în mâinile Domnului. El este Cel care-i iubeşte pe sfinţii Săi, care vrea să-i binecuvânteze, şi care-i pune în relaţie directă cu El pe slujitorii Săi particulari care trebuie să aibă de-a face cu sfinţii, şi care pune înaintea ochilor acestor slujitori aceste ţinte la care ţine, cu datoria de a se achita de însărcinarea lor – ca o datorie faţă de El şi nu faţă de ei. Într-adevăr, de când Biserica devine ţinta principală a sufletului, binecuvântarea ia direct un caracter foarte inferior, pe toate planurile spirituale.
Adevărata dragoste potrivit lui Dumnezeu merge împreună cu sfinţenia – să le dorim pe amândouă
Putem avea sentimente potrivite unii faţă de celalţi, dar există ceva mult mai înalt decât dragostea pentru fraţi, oricât de divină ar fi. Dacă nu cunoaşteţi nimic despre dragostea frăţească, în calitate de ţintă personală la care ţineţi, nu veţi ajunge să umblaţi în dragoste. Dumnezeu este mai înalt decât dragostea, şi aceasta este tocmai ceea ce face toată diferenţa, atât de necesară în timpul prezent. Unul din lucrurile principale împotriva cărora trebuie să fim în gardă, este efortul pe care îl face Satan pentru a-i convinge pe oameni că, pentru că Dumnezeu este dragoste, în consecinţă dragostea este Dumnezeu. Ori nu este aşa. Când spunem că Dumnezeu este dragoste, exprim ce este El în energia activă a naturii Lui sfinte. Dar aceasta nu este tot ce este Dumnezeu. Este lumină tot atât cât este dragoste; trebuie să recunosc dragostea Lui fără să tăgăduiesc lumina Lui. Ceea ce prevalează la mulţi astăzi, este că se zeifică dragostea pentru a-L dezbrăca pe Dumnezeu de lumina Sa. Dar când avem clar înaintea noastră, nu că dragostea „este Dumnezeu”, ci că „Dumnezeu este dragoste”, atunci dragostea nu va fi mai mică, ci dimpotrivă mai adevărată şi mai pură. Dragostea va fi atunci sursa activă a inimilor noastre, şi nu va fi în conflict cu caracterul lui Dumnezeu, ci va lăsa loc lui Dumnezeu pentru a Se manifesta potrivit cu tot ce este El. Dumnezeu este adevărat în dragoste.
Luaţi în considerare, de exemplu, cum a lucrat faţă de sufletul meu la convertire. Credinţa este singurul lucru produs de Duhul Sfânt? Care este primul efect al intrării Lui la un păcătos? A-l face să nu fie nimic. Nu din dragoste? Ba da, dar este dragostea lui Dumnezeu lucrând în mine în adevărul a ceea ce este El, şi a ceea ce este starea îngrozitoare a păcătosului. Efectul produs asupra inimii celui care este reînnoit nu este doar credinţa în Hristos, ci pocăinţa faţă de Dumnezeu; este judecarea întregii lui stări morale cum o vede Dumnezeu. Aceste două efecte se găsesc deci împreună de la început când Dumnezeu lucrează într-un suflet, şi în răspunsul moral produs în sufletul sfântului, şi continuăm să le găsim tot timplul împreună. Când un sfânt lucrează în chip sfânt în prezenţa lui Dumnezeu, va fi tot atâta loc pentru dragostea divină, ca pentru menţinerea sfinţeniei şi măreţiei lui Dumnezeu. Nu ar trebui să dorim să fim scutiţi de suferinţă ca să scăpăm de ea în detrimentul lui Dumnezeu. Nicio încercare a inimii nu a fost vreodată cu Dumnezeu, fără a fi primit binecuvântare. Am putea avea şi mai multă binecuvântare, fără atâta lipsă sau manifestare a ceea ce suntem. Dar dacă nu înţelegem că Hristos este mai presus de noi înşine, atunci trebuie să învăţăm cu durere ceea ce suntem. Acesta este gândul capital al acestui capitol. Dumnezeu ne-a adus într-o poziţie de binecuvântare. Mai întâi suntem în Hristos înaintea lui Dumnezeu, şi apoi, Dumnezeu rămâne în noi: primul dintre aceste lucruri este marele nostru privilegiu, celălalt este responsabilitatea noastră solemnă, care decurge din faptul că Dumnezeu a făcut din noi locul locuinţei Sale.
Adevărata temelie a adunării, cea pe care Dumnezeu o poate aproba
Acest adevăr al locuinţei lui Dumnezeu exclude imediat toate noţiunile ecleziastice limitate. Dacă ne-am aduna doar ca o biserică, o asemenea relaţie cu Dumnezeu ar dispare. Chiar dacă nu mă adun decât cu doi sau trei, trebuie să fie pe baza Bisericii, în afară de care nu este în ea adevăr înaintea lui Dumnezeu; dacă doi sau trei creştini se adună pe această bază, fac voia lui Dumnezeu, şi Îl au pe Dumnezeu locuind la ei. Acolo este Hristos, şi acolo locuieşte Dumnezeu în mod special. Dumnezeu poate să binecuvânteze într-o adunare care nu are aprobarea Sa; poate binecuvânta chiar în papism. Harul lui Dumnezeu este atât de bogat şi dat atât de liber, şi este atât de mult deasupra căilor rele ale oamenilor, încât Se poate sluji de Numele lui Hristos în circumstanţele cele mai neplăcute. Dar ca pecetea lui Dumnezeu să fie pusă pe ceea ce facem, este cu totul altceva. Pentru ca să Se poată asocia la aceasta, trebuie să fim în adevărul lucrurilor, şi să acţionăm după gândul divin. Din vreme când au fost ridicaţi apostolii, în special Pavel, cred că numai în zilele noastre a fost pus în lumină acest mare adevăr prin Duhul Sfânt pentru a acţiona asupra sufletelor potrivit lui Dumnezeu.
Ruina creştinătăţii nu schimbă nimic – ascultarea de Cuvânt
De la ruina creştinătăţii, nu cunosc mărturie adecvată care să fi fost dată acestui mare adevăr. A fost o abundenţă de eforturi omeneşti pentru a ameliora prezentul şi a imita trecutul, dar totul este foarte diferit de ceea ce a pregătit Dumnezeu în Cuvânt pentru sfinţii dintr-o stare decăzută. Când vedeţi un om încercând pur şi simplu şi cu tot mai multă seriozitate să se amelioreze, aveţi dreptate să spuneţi că este sub lege şi că nu înţelege Evanghelia. La fel, când o adunare de creştini încearcă să amelioreze creştinătatea prin planuri noi şi eforturi noi, trebuie să spun că dacă ar înţelege natura Bisericii lui Dumnezeu şi relaţia Duhului Sfânt cu ea, ar simţi cum unirea este un substituit nenorocit al unităţii; s-ar smeri înaintea lui Dumnezeu din cauza stării Bisericii, şi ar reveni la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a vedea dacă nu există o direcţie reală, smerită dar divină, pentru starea actuală de lucruri în creştinătate. Dumnezeu vrea să-i elibereze pe sfinţii Săi de ideea tot atât de profană cât de necredincioasă, dar atât de generalizată, că având în vedere circumstanţele prezente, suntem obligaţi să continuăm să păcătuim. Pentru cei care au discernământ spiritual, această gândire nu înseamnă decât să facă din Dumnezeu cineva ca noi. Dacă părăsesc sfinţenia Sa asupra unei chestiuni, cum o pot păstra sau mă pot încrede în El în alta? Acum dimpotrivă nu există o situaţie de urgenţă astfel încât Dumnezeu să-Şi poată reduce sfinţenia, sau să aprobe ca nouă să ne lipsească. Dacă voia Lui este desăvârşită în alte domenii, este ea mai puţin desăvârşită în ceea ce priveşte atât de profund şi atât de îndeaproape gloria şi Numele lui Hristos, şi anume Biserica? Se raţionează pornind de la faptul că lucrurile nu mai sunt astăzi în ordinea şi în frumuseţea începutului; se merge chiar pâna la a nega responsabilitatea sfinţilor, ca şi cum creştinii nu ar avea nimic de-a face, într-un fel sau altul, cu aceste lepădări publice de Dumnezeu. Vom susţine că trebuie să adoptăm aceste rătăciri pentru că am crescut în mijlocul lor, atât noi cât şi părinţii noştri? Întrebarea care se pune pentru noi este cu siguranţă următoarea: Dorim să învăţăm şi să facem voia lui Dumnezeu? Este acesta marele obiectiv care ne conduce? Sau ne mulţumim să ştim unde să găsim destulă linişte sufletească şi binecuvântare pentru a supravieţui? Sunt deplin convins că făcând voia lui Dumnezeu, veţi avea cele mai multe binecuvântări, şi cele mai bune; totuşi nu acesta este adevăratul motiv creştin, şi este chiar o călăuză nesigură. Putem merge într-o parte şi să găsim puţină binecuvântare, şi apoi să mergem în altă parte cu speranţa de a mai găsi puţin mai multă. Dar, cum spune pasajul nostru, creşterea are loc „ca să nu mai fim prunci, bătuţi de valuri şi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură” (Efeseni 4:14 ). Dumnezeu vrea să fim păziţi de orice înşelăciune a oamenilor şi de viclenia lor, în uneltirea rătăcirii (Efeseni 4:14 ).
Cum să avem siguranţă în confuzia care domneşte – disciplina publică şi judecata unite
Nu există deci niciun mijloc de a avea siguranţă în mijlocul confuziei care domneşte? Cu siguranţă există. Când sufletul este suficient de zdrobit pentru a simţi ce i se datorează lui Dumnezeu, El va face totul clar. Nu ar trebui niciodată, nici în particular nici în public, să ne alăturăm la orice ştim că este rău. Bineînţeles găsim peste tot lucruri spuse sau făcute pe care nu le-am aproba; dar asemenea lipsuri individuale sunt ceva foarte diferit de participarea la acte publice de cult urmând un ordin despre care ştim dinainte că este în mod sistematic nescriptural: Acolo mă identific cu ofensa a ceea ce este comis în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu şi rânduit de o autoritate omenească. Aceasta arată importanţa de a nu face nimic în adunare fără ca de aceasta să atârne toată greutatea adunării.
Este deci evident de dorit a se lăsa în afara adunării toate chestiunile controversate. Putem vorbi despre ele unui slujitor al lui Dumnezeu, sau unui frate înţelept. Dar chiar dacă mă bucur personal de ceva, aceasta nu mă autorizează să ocup cu aceasta adunarea lui Dumnezeu, doar dacă nu cred că Dumnezeu vrea să vorbesc despre aceasta, - este astfel în mod special şi aceasta poate arunca îndoiala în gândurile credinciosului cel mai simplu al acestei adunări. Problemele minore de disciplină nu ar trebui să fie niciodată prezentate adunării. În prezenţa a ceea ce ar părea să fie o învăţătură fundamentală falsă, deşi ar putea să fie, trebuie evident să presupunem că toţi sfinţii vor avea aceeaşi judecată asupra aceloraşi puncte. Toţi vor simţi că nu se poate avea nicio comuniune cu blasfemia sau beţia, nici cu orice manifestare fatală a răului de o natură sau alta. Sunt cazuri care reclamă judecata unită a întregii adunări. Dacă un sfânt este ceea ce se cheamă un membru al Bisericii naţionale, sau un dizident, puţin versat în ceea ce învaţă Scriptura cu privire la ideea şi acţiunea ecleziastice, - în ciuda acestui lucru, dacă este cu adevărat născut din Dumnezeu, poate să nu aibă o diferenţă de fond asupra judecăţii în asemenea cazuri. Puterea Duhului este mare, Domnul ştie cum să lucreze, şi instinctele spirituale comune tuturor copiilor lui Dumnezeu, călăuziţi de Cuvântul Său asupra unor astfel de obiecte, îşi găsesc expresia în respingerea şi judecata tuturor acestor lucruri rele. Disciplina publică în Biserică este o afacere atât de serioasă, că nu ar trebui să se recurgă niciodată la ea atâta timp cât răul nu a atins un asemena grad încât toţi credincioşii lipsiţi de prejudecăţi să fie uniţi cu privire la el. Există o tendinţă la cei care au un duh drept şi activ, să facă din orice subiect asupra căruia există păreri diferite, o problemă pe care Biserica trebuie să o trateze şi să o rezolve. Este o eroare gravă, sursă de nenorociri pentru toţi cei implicaţi şi trebuie să i se reziste cu toată seriozitatea posibilă. Sfinţii sunt şi ei expuşi la a avea prejudecăţi sau păreri preconcepute în ceea ce-i priveşte unul pe celălalt, în special în lucrurile mici care dau atâta prilej spiritului de partidă. Pentru multe suflete, ar fi pe lângă aceasta o adevărată tortură, dacă toate problemele particulare ar fi susceptibile de a fi produse în public. Dumnezeu fie binecuvântat! A stabilit propriile Lui jaloane pentru a ne călăuzi, şi ne-a arătat clar că nu ar trebui să aducem niciodată nimic în piaţa publică a disciplinei Bisericii înainte de a fi făcut totul pentru a-l împiedica. Dorinţa inimilor noastre ar trebui să fie gloria Domnului în binecuvântarea reciprocă a sufletelor noastre; ori ştim toţi că o publicitate inutilă nu face decât să adauge ruşine, suferinţă şi greutăţi. Când este necesar, să se facă, şi într-o manieră care să fie pentru Domnul, în toată gravitatea şi dragostea adevărată. Când se distruge ideea adevărată a Bisericii şi acţiunii ei, se tinde să o coboare la nivelul unui simplu club, uneori mai josnic decât lumea, chiar dacă există pretenţii mai înalte.
Adunări restrânse la doi sau trei
Când am priceput adevărul că Domnul are pe pământ de ce să-Şi lege Numele, chiar dacă numai doi sau trei sunt adunaţi în acest Nume, renunţând la relaţia lor cu ceea ce este din lume şi de la om; - când am ajuns să înţelegem de la Dumnezeu că Cel care a mântuit sufletele noastre este singurul competent pentru a forma, păzi şi conduce Biserica – dacă ştim că ne-a făcut mădulare ale propriei Sale Biserici, tot ce ne rămâne de făcut este să acţionăm pe baza Bisericii pe care a făcut-o Dumnezeu. Dacă aparţinem cu adevărat lui Dumnezeu, aparţinem adunării Lui şi suntem chemaţi să realizăm aceasta în mod practic. Dacă eu cunosc puţini care acţionează potrivit cu ceea ce se aplică acestui subiect în Cuvântul lui Dumnezeu, am libertatea, mai mult, sunt condus în libertatea lui Hristos să mă adun cu ei. Ar fi, natural, un subiect de fapte de har dacă sute de mii s-ar aduna astfel, deşi aceasta ar putea ocaziona alte suferinţe şi încercări pe alte planuri; dar încercarea nu este pur şi simplu necaz în carne; dacă umblăm cu Dumnezeu, va fi o ocazie pentru deprinderea harului şi răbdării; va face apel la adevărata dragoste pentru Hristos care caută binele altora, şi care se traduce întotdeauna în mijlocire sub presiunea răului din toate părţile.
Dacă deci doi sau trei ajung să nu mai poată recunoaşte biserica omenească, nici mântuirea omenească, trebuie să continue să rămână, spre dezonoarea lui Dumnezeu şi pentru ruina conştiinţei lor, persistând într-un rău cunoscut? Nu trebuie mai degrabă, prin credinţă, să se adune în Numele Domnului? Să dacă totul pentru a se aduna, urmând Cuvântul şi încrezându-se în Duhul lui Dumnezeu. Vor întâlni încercări, dar vor avea adevărata libertate şi Duhul Sfânt lucrând în mijlocul lor. Acest Duh a fost dat pentru a locui cu ei pentru totdeauna (Ioan 14:16 ); să creadă aceasta şi să nu uite să se bazeze pe aceasta. Poate că sunt foarte slabi, dar Duhul Sfânt nu este slab. Când se vor aduna, poate că nimeni nu le va vorbi îndelung, cu folos; dar adunarea lui Dumnezeu nu se adună pentru predici. Că sunt multe sau puţine cuvinte, scopul lor este să facă voia lui Dumnezeu, să-şi amintească de Hristos, să lucreze potrivit Scripturii având credinţă în scopul şi gloria lui Dumnezeu în Biserica Sa. Dacă sunt douăzeci de mii de creştini în împrejurimi, dar care se adună pe principii omeneşti, ce credincios ar putea susţine că aceşti doi sau trei nu se bucură de prezenţa specială a lui Dumnezeu printre ei într-un mod imposibil celor douăzeci de mii? Cu cât avem mai mult simţul ruinei Bisericii, cu atât mai mult avem încredere deplină că principiile lui Dumnezeu rămân întotdeauna intacte şi la fel de obligatorii astăzi ca în ziua de Rusalii. Cu cât sufletul este mai fericit în Domnul, cu atât mai mult va fi îndemnat să se reverse în dragoste pentru toţi sfinţii. Să fie partea noastră prin har „să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos” (Efeseni 4:15 ). Aceasta nu depinde de numărul celor care iau cina, nici de forma şi de mijloacele puterii slujirii, ci dimpotrivă de starea propriilor noastre suflete cu Dumnezeu şi de a face voia Sa, nu numai în slujire şi viaţa individuale, ci şi ca adunarea Sa, care ar trebui să se adune potrivit Cuvântului Său.
Înlănţuirea gândurilor din 4: 12 – 14: 15 – Hristos singurul zid de apărare împotriva răului
Există deci aceste trei lucruri: mai întâi şi mai presus de orice, desăvârşirea sfinţilor în mod individual; apoi, în mod subordonat, lucrarea serviciului [sau: slujirea], sau a altor persoane care lucrează asupra mea; şi în sfârşit, zidirea trupului lui Hristos. Scopul profund şi rezultatul dorit este creşterea până la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos „ca să nu mai fim prunci, bătuţi de valuri şi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin înşelăciunea oamenilor, prin viclenie, în uneltirea rătăcirii; ci ţinând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos” (Efeseni 4:14 – 16). Îngăduiţi-mi să arăt o dovadă practică. Ştiţi că foarte devreme, au apărut tot felul de învăţături false şi erezii. Care a fost ajutorul oamenilor pioşi din acele vremuri? S-au inventat crezuri şi mărturisiri servind pentru a pune la încercare persoanele suspecte. Dar unde era autoritatea pentru a acţiona astfel? Aceste ziduri de apărare au menţinut răul în afară? Nicidecum, niciodată şi nicăieri. Este o singură putere capabilă să menţină adevărul şi dragostea – Hristos. Acolo unde Hristos este într-adevăr reţinut şi unde I se rămâne ataşat, fără unelte omeneşti, se poate începe în slăbiciune şi ignoranţă, dar tăria lui Hristos va sfârşi prin a fi făcută desăvârşită în slăbiciune. Puterea lui Hristos se va odihni asupra acelora care, simţind propria lor slăbiciune, se ataşează numai de El. Impunerea crezurilor face adesea să se poticnească slabele conştiinţe ale credincioşilor, dar reuşeşte rareori, chiar niciodată, să excludă oamenii răi; şi nici creştinii spirituali nu consideră just să le recunoască, pentru că sunt sensibili la onoarea datorată Cuvântului lui Dumnezeu, şi au fost determinaţi să vadă că aceste crezuri sunt fără garanţie, oricât de corecte sunt ele. Rezultă de aici că îi încurcaţi pe cei slabi dintre copiii lui Dumnezeu, şi îi excludeţi pe cei tari. Aveţi o mulţime de oameni care subscriu în mod nereflectat sau bigot; cât despre oamenii periculoşi, care este hoţul sau tâlharul care se va lăsa oprit de un crez? Barierele omeneşti sunt capabile să împiedice sau să dezonoreze lucrarea lui Dumnezeu, dar nu pentru a împiedica răul omului sau al lui Satan. Ce găsiţi în Scriptură, sunt sfinţii conduşi înainte, şi trupul strâns unit prin diferite încheieturi şi legături, şi hrănit astfel (Coloseni 2:19 ). Aceasta este deprinderea şi roada slujirii exercitată în toată întinderea ei; căci Duhul Sfânt poate da acolo un cuvânt prin cineva care nu are un dar permanent, deşi de obicei Dumnezeu lucrează într-un om pentru a face din el un evanghelist sau un învăţător. Astfel existenţa unei slujiri regulate este un adevăr divin, chiar dacă adevărul merge dincolo de aceasta.
Nu există slujire unică
O slujire exclusivă înseamnă, îndrăznesc să o spun, a interfera cu drepturile lui Hristos şi acţiunea Duhului Sfânt. Dumnezeu a făcut astfel încât, în aceste zile din urmă, ruina Bisericii să fie resimţită mai mult decât a fost în orice altă epocă pe care o ştiu din istoria ei trecută; dar El a făcut de asemenea ca sufletele să înţeleagă şi să simtă că nicio ruină a Bisericii nu distruge un principiu divin. Ceea ce era adevăr pentru Biserică este adevăr pentru cel care crede. Principiul original al slujirii rămâne întotdeauna singurul principiu pe care Dumnezeu îl aprobă şi pe care trebuie să îl urmăm. Practica modernă nu exista nicidecum în timpurile apostolice, este un lucru omenesc propriu zilelor noastre: de ce ar trebui atunci un sfânt să se ţină de ea sau să o justifice? Biserica Îi datorează exclusiv Domnului să nu interfereze cu cei care fac lucrarea Domnului potrivit Scripturii *.
* Dacă presupunem că avem drepturi să interferăm pentru că îi onorăm pe cei care lucrează, sau deoarece contribuim la susţinerea lor şi a familiilor lor, potrivit cu ce este necesar, această gândire provine dintr-o sursă lumească şi rea care este vădită. Am cumpăra darul lui Dumnezeu cu bani, dau am reduce noi pe un slujitor al lui Hristos la rangul de mercenar al oamenilor? Pe de altă parte, să ne păzim de duhul omenesc de independenţă, care nu este altceva decât orgoliu, într-un domeniu în care este un lucru dintre cele mai necuviincioase şi mai dăunătoare.
Toţi trebuie de asemenea să lase loc Domnului pentru a lăsa să apară alte slujiri după cum Îi place. Niciun lucrător, oricât de priceput şi de binecuvântat ar fi, nu reuneşte toate darurile în persoana sa. Un asemenea mădular al lui Hristos într-o congregaţie poate fi calificat de Dumnezeu pentru a zidi ocazional printr-un cuvânt de înţelepciune, sau pentru a predica Evanghelia, sau pentru a îndemna, sau pentru a acţiona ca slujitor în cutare sau cutare fel sau într-o anumită măsură, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. Uşa este deschisă în Scriptură în principiu şi în practică pentru tot ce dă Dumnezeu. Cu siguranţă nu înseamnă să depreciem slujirea; dimpotrivă, înseamnă să o afirmăm, şi să afirmăm drepturile Domnului în slujire. Dar principiul pe care se exercită slujirea astăzi, este atât de complet, sigur şi în mod vădit omenesc, încât rezultă de aici inevitabil că un mare număr de persoane chiar care nu sunt creştine, sunt acreditate ca slujitori care, din cauza Domnului, resping formele nescripturale, noi sau vechi. Acolo este un rău pe care niciun om evlavios, dacă are dorinţa de a fi ascultător, nu trebuie să-l tolereze nici chiar să-l privească în mod uşuratic, chiar şi pentru o clipă. Iată un bun motiv, mi se pare, pentru care este greşit să devii slujitor al unei denominaţiuni oarecare care urmăreşte aceste tradiţii fără vreo bază, - ceea ce fac toate. Dacă sunteţi slujitor în vreun fel, sunteţi slujitor al lui Hristos şi al nimănui altcuiva. Este clar ca ziua, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. Acţiunea adunării, ca atare, este ceva cu totul distinct. Dacă vrea să acţioneze corect, slujitorul trebuie să acţioneze din partea lui Hristos, şi numai a lui Hristos, făcând bineînţeles parte din adunarea în care este membru. Poate să se silească să zidească pe cei credincioşi prin discursuri, îndemnuri; poate căuta în mod serios convertirea necredincioşilor; dar cu sau fără slujire (natural în acest ultim caz, există o pierdere), adunarea continuă, şi rămâne competentă pentru a-şi îndeplini funcţiile proprii în supunere faţă de Domnul, fiind ţinută să o facă. Repetăm că ceea ce constituie puterea adunării, nu este slujirea, ci prezenţa şi lucrarea Duhului. Este de asemenea la fel de important pentru adunare să păstreze aceasta în minte, ca şi pentru slujitori a-şi aminti că au de-a face direct cu Hristos ca Domnul lor. Bineînţeles abuzul de slujire, ca orice alt păcat, îl aduce în mod necesar ăe vinovat sub judecata adunării. Nimeni nu este în afara domeniului de judecată al Bisericii, dacă dă prilej vreunui rău în purtarea sa. Dar nu trebuie să vedem niciodată Biserica interferând, decât în cazul unui rău cunoscut, în învăţătură sau practică.
Capitolul 4: 15b – 16
Iată ceva susceptibil la a ajuta să se vadă importanţa practică a pasajului. Ce face Dumnezeu şi ce dă Hristos, serviciile reciproce ale diverselor mădulare ale trupului, încheieturile şi legăturile, - totul are ca scop „să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos; din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste” (4: 15 – 16).
Avem aici teoria Bisericii, pentru că Dumnezeu, aşezând aceste principii binecuvântate, nu introduce simplele accidente ale răului. Nu există nici cea mai mică idee ca aici sau în altă parte un şurub să poată fi înşurubat rău, sau altceva să fie strâmb. Totul se presupune că se mişcă armonios în vederea marelui scop final pentru care l-a rânduit Domnul. Altundeva trebuie să căutăm (şi să găsim) acţiunea în disciplină şi resursele când răul domină.
Se pretextează deseori dificultatea de a şti că nu avem o Biserică desăvârşită pe pământ. Ce se înţelege prin aceasta? Nu este decât o evidenţă banală, dacă se înţelege, prin aceasta o stare în care niciun suflet nu ne spune nici nu face niciodată nimic care să nu fie în întregime potrivit lui Dumnezeu, - propoziţia contrară nefiind decât nebunie. Dar se insinuează că nu este posibil să avem pe pământ niciun grup de sfinţi după voia lui Dumnezeu, neg aceasta în mod hotărât, şi cred că puteţi găsi cu uşurinţă calea voii Sale, şi că orice credincios ar trebui să o găsească. Dacă sunteţi membri ai Bisericii lui Dumnezeu, aveţi responsabilitatea de a învăţa voia lui Dumnezeu cu privire la această Biserică, şi să nu faceţi o alta. Dacă eu cunosc undeva doi sau trei creştini care caută să umble după Scripturi, acolo este partea mea. Cineva poate să fie bineînţeles o persoană de avangardă, altul un original în ideile şi umblarea sa. Pot fi greşeli la orice om. Dar nimic din toate acestea nu mă va face să ezit o clipă, pentru că recunosc în ei această parte a Bisericii care, acolo unde sunt, lucrează potrivit lui Dumnezeu, - şi recunosc, nu depinde de un ideal fără pată asupra cutărui sau cutărui punct. Întrebarea care se pune este aceasta: fac ei voia lui Dumnezeu potrivit Cuvântului Său? Voia lui Dumnezeu este desăvârşită şi cel care o face rămâne pentru totdeauna (1. Ioan 2:17 ). Voia Lui cu privire la Biserica Sa nu este la fel de absolută ca faţă de orice alt lucru? Dacă admit aceasta, spun că există acolo principiul pentru a acţiona. Nu trebuie să fim în cele ale Tatălui nostru (Luca 2:49 ) în această privinţă? Urmează că, pentru toţi cei care vor să placă lui Dumnezeu, nu se pune decât o întrebare: care este voia Lui? Nu este vorba cu siguranţă de a ne aduna ca turma domnului Untel (pentru că unde găsim aşa ceva în Scriptură?) ci de a ne aduna ca şi creştini care se ataşează pur şi simplu de Hristos, şi care se bazează pe Duhul Sfânt pentru a-i învăţa toată voia lui Dumnezeu. Nu acolo este singura bază pe care creştinii ar trebui să acţioneze în mod colectiv? Unde voi găsi deci creştini adunaţi în acest fel? Sunt din cei care au avut credinţa pentru a ieşi din ceea ce este pur şi simplu omenesc, pentru a rămâne pe temelia pusă în Cuvântul lui Dumnezeu? Aceeaşi Scriptură care îmi spune cum trebuie să fiu mântuit, îmi spune şi cum să umblu în casa Sa, Biserica lui Dumnezeu. Nici adunarea, nici slujirea nu sunt lăsate inteligenţei omeneşti sau capriciilor oamenilor. Pentru amândouă, trebuie să căutăm în Cuvântul lui Dumnezeu, şi să ne supunem lui. Sistemul lui Dumnezeu (pentru că El are unul, revelat în Scriptură) iată ce avem de învăţat, şi după care trebuie să acţionăm. Putem întâlni încercări mari şi greutăţi mari, şi să ne găsim noi înşine în aceleaşi strâmtorări ca sfinţii de altădată, cu toate acestea chiar acestea ne confirmă adevărul. Vom avea cu siguranţă bucuria şi tăria dacă suntem pur şi simplu dependenţi de Domnul, şi dacă Îl ascultăm. Chiar încercările vor deveni un izvor de noi binecuvântări: şi vom experimenta cât ne poate da cu adevărat Dumnezeu, multe lucruri din Cuvântul Său pentru a-l folosi spre propria Sa glorie – lucruri care până atunci ne erau practic inutile, şi despre care credeam că se refereau doar la timpurile apostolice. Începem atunci să găsim o aplicaţie prezentă Cuvântului lui Dumnezeu în raport cu poziţia noastră colectivă, ca şi cu privire la satisfacerea nevoilor zilnice ale sufletelor noastre. Dacă este astfel, de am putea avea fericirea nu numai de a şti aceste lucruri, ci de a le face (Ioan 13:17 ), răbdând până la sfârşit (Marcu 13:3 ; Apocalipsa 2:26 ).
Ajungem acum la umblarea creştinilor în general, cea care este în armonie cu învăţătura epistolei noastre şi care este legată de ea. La începutul capitolului 4, era deja un îndemn de a umbla într-un chip vrednic de chemarea la care suntem chemaţi, dar aici apostolul intră în detalii.
Capitolul 4: 17 – a nu umbla ca restul naţiunilor
Aceasta începe cu o poruncă formală solemnă făcută sfinţilor, de a nu mai umbla de atunci înainte ca restul naţiunilor, în deşertăciunea gândurilor lor. Duhul lui Dumnezeu ne pune în gardă împotriva a ceea ce noi am considera poate inutil – umblarea celor care ne înconjoară – umblarea care era a noastră înainte de a fi fost aduşi la Hristos. Totuşi, dacă reflectăm cât de puţin, înţelepciunea unui asemenea îndemn este evidentă, deoarece creştinii sunt de obicei în primejdie să fie foarte influenţaţi de atmosfera de gânduri şi de sentimente care îi înconjoară în lume. Pasiunea dominantă care trage după sine lumea de astăzi riscă întotdeauna să fie o capcană, cel puţin pentru cei care fug în ascuns înaintea crucii în fiecare zi, cu atât mai mult cu cât nu au încredere în ei înşişi. Oricare ar fi forma luată de ceea ce ocupă energiile lumii, în special dacă este filantropia, progresul moral sau religia, suntem întotdeauna în pericol să fim luaţi pe nepregătite.
Pe lângă aceasta, şi despre aceasta este vorba aici în mod direct, obiceiurile vechi sunt tenace, astfel încât apostolul nu ezită să-i avertizeze pe aceşti sfinţi care se deosebeau, nu numai prin prospeţimea bucuriei credinţei, ci şi prin poziţia lor exterioară, într-adevăr separată de lume (linia de demarcaţie era net definită în acea vreme). În ciuda acestui lucru, în acest prim cuvânt de îndemn, Duhul Sfânt îi pune în gardă foarte solem pe sfinşi împotriva pericolului de a fi antrenaţi pe căile şi practicile neamurilor. Aceasta este deseori un pericol pentru creştini, pentru că nu le place să fie deosebiţi. Pot exista originali printre copiii lui Dumnezeu, fără ca apostolul să ne vorbească, bineînţeles de indivizi excentrici, pentru care nu este o dificultate, ci o plăcere să nu fie ca alţii: ei dau o aparenţă de originalitate în acest sens îi fac bizari în toate privinţele. Dar apostolul îi pune în gardă împotriva pericolului moral obişnuit, când credinţa a purtat ceva din simplitatea şi prospeţimea ei.
A lucra în har, fără a renunţa la propriile principii
Pe de altă parte, apostolul a arătat altundeva – să ne străduim întotdeauna să ne amintim – că este înţelept şi important să ne purtăm faţă de suflete în har pe cât posibil, şi să nu impunem altora ceea ce nu au forţa să ducă. Scriind corintenilor, apostolul insistase asupra acestui punct, şi slujba sa dădea exemplul. Se făcuse faţă de iudei ca iudeu, ca să-i câştige pe iudei (1. Corinteni 9:20 ). Se făcuse tuturor toate, ca, oricum, să mântuiască pe unii (1. Corinteni 9:22 ). Nu era acolo niciun fel de insistenţă asupra unor puncte particulare. Dorinţa inimii sale era binele sufletelor; şi putem avea această dorinţă fără să insistăm asupra gândurilor şi sentimentelor particulare, oricât de juste ar fi ele. Iată maleabilitatea creştinului dacă este întemeiat în har. Când este vorba de propriile noastre suflete, nu am putea deloc să întindem prea mult coarda, nici să veghem şi să ne rugăm mai mult pentru a evita să alunecăm ici şi colo. Dar altfel stau lucrurile când avem de-a face cu alţii. Trebuie să îndurăm neputinţele lor, chiar dacă rămânem tari cu privire la adevăr. Pentru binele lor ni-i pune Domnul pe inimă. Chiar faţă de proprii Săi ucenici, vedem că Domnul nu mergea dincolo de ce erau în stare să suporte în acel moment. Dar chiar dorinţa de a merge în întâmpinarea sufletelor şi de a nu ridica probleme susceptibile de a da naştere la dispute, l-ar putea expune pe creştinul animat de un duh de har, să ia culoarea anturajului său şi să renunţe la propriile principii. Trebuie să veghem în toate privinţele.
Umblarea naţiunilor şi gândurile deşarte vin de la starea inimii
Cât priveşte sprijinul în care suntem chemaţi să umblăm unii cu alţii, nu există îndoială cu privire la acest subiect. Cu toate acestea trebuie să veghem să nu transformăm harul în uşurinţă sau în dezmăţ. „Spun deci aceasta, şi mărturisesc în Domnul, ca să nu mai umblaţi cum umblă naţiunile în deşertăciunea minţii lor, fiind întunecaţi în înţelegere, înstrăinaţi de viaţa lui Dumnezeu prin neştiinţa care este în ei, prin împietrirea inimii lor” (4: 17 – 18). Apostolul începe aici cu interiorul. Veţi remarca faptul că avem tendinţa să ne ocupăm şi să-i ocupăm pe alţii cu ceea ce este exterior. Dar apostolul merge la rădăcina umblării rele a neamurilor. Gândurile lor erau deşarte şi zadarnice, ceea ce era inevitabil pentru care nu-L au în mod net, pozitiv şi de o manieră inteligentă, pe Dumnezeu înaintea lor, oricare ar fi subiectul care îi preocupă. Naţiunile nu Îl aveau pe Dumnezeu înaintea lor în nimic. Ei erau „fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12 ). În consecinţă, nu erau la ei decât gândurile şi vorbirea omului, goale şi nebuloase, imaginând un lucru şi exprimând un altul. Care era rezultatul? Înţelegerea lor era întunecată. Erau „înstrăinaţi de viaţa lui Dumnezeu prin neştiinţa care este în ei, prin împietrirea inimii lor” (Efeseni 4:18 ). Avem aici descrieri variate, nu ale umblării exterioare, ci ale rădăcinii oricărei roade rele pe care o făceau ei. Dumnezeu nu era în niciunul din gândurile lor. Erau „înstrăinaţi de viaţa lui Dumnezeu”. Cum ar fi putut fi altfel? Viaţa lui Dumnezeu nu se găseşte decât în Fiul Său (1. Ioan 5:12 ); dar neavând pe Fiul, nu aveau nici viaţa (1. Ioan 5:12 ). Departe de a avea atracţie pentru bine, sau un simţ corect de a avea nevoie de el, erau străini de bine; motivul era orbirea, sau împietrirea inimii lor. Acolo trebuie ajuns pentru a găsi sursa purtării rele a naţiunilor. Pe scurt şi în fond, ea provenea din ignoranţa lor, şi ignoranţa lor venea din împietrirea inimilor lor, nu din încetineala minţilor lor. Ce adevăr solemn şi practic, pentru orice suflet de om, convertit sau nu! Purtarea noastră decurge din felul nostru de a judeca, decurge din sentimentele noastre. De aceea starea inimilor noastre este ceea ce este mai important în practică. Învăţăm aici că orice om exterior îşi are sursa în omul interior, şi că omul interior este format din ceea ce guvernează inima.
De aici importanţa imensă de a-L avea pe Hristos ca ţinta inimilor noastre, şi chiar ca ţinta exclusivă. Nu este nimic mai comun ca sentimentele împărţite. Este chiar punctul important asupra căruia trebuie să veghem cu toţi. Dacă am avea mai mult privirea curată şi o inimă consacrată mai deplin lui Hristos, judecându-se mai bine ea însăşi, care ar fi consecinţa? Cum inima este cea care dă întotdeauna judecăţii direcţia, caracterul şi energia sa, nu ar exista niciodată ezitare în umblarea individuală şi umblarea împreună ar fi cât se poate de liniştită şi în lumina lui Dumnezeu, fără paşi greşiţi, nici poticniri de vreun fel. Aici este teoria creştinului (comparaţi Filipeni 1 şi Coloseni 1 ). În practică dificultăţile nu lipsesc. Care dintre noi nu a avut de mărturisit triste căderi şi păcat? Cine nu a trebuit să spună: nu cunosc gândul lui Dumnezeu cu privire la aceasta sau la aceea? Într-un cuvânt, înţelegerea a fost prea adesea întunecată, şi umblarea nu a semănat cu cea a Celui căruia Îi aparţinem. Desigur că nu sunt decât două asemenea descrieri în pasajul nostru. Dar nu este solemn că un creştin trebuie să vegheze împotriva aceloraşi lucruri rele ca acestea care, în sufletele care nu-L cunosc pe Dumnezeu, neagă şi ultragiază caracterul şi voia Sa? Totuşi este ceea ce trebuie să simţim toţi şi să mărturisim cu privire la noi înşine. Ne-a lipsit atât de des lumina divină! Aceasta nu ar trebui să fie niciodată cazul unui sfânt. Nu a fost niciodată aşa cu Hristos. El era lumina; astfel încât nimic altceva nu ar fi la înălţimea gloriei Sale decât a spune că umbla întotdeauna nu numai în lumină, ci conform luminii. El nu a cunoscut niciodată ce înseamnă să ai umbra unei îndoieli. Dacă aştepta, nu a fost niciodată din cauza îndoielii, ci din simplă dependenţă de voia Tatălui Său, ca în Ioan 11 . Calea noastră poate să aştepte; este bine să facem aceasta când nu avem o siguranţă ca a Lui.
Capitolul 4: 19 - Naţiunile
Explicarea amănunţită care urmează este o descriere a îngrozitoarei depravări a naţiunilor care, „pierzând orice simţire, s-au dedat la destrăbălare, ca să lucreze cu lăcomie orice necurăţie” (Efeseni 4:19 ). Fără nicio îndoială, este cel mai de jos nivel de degradare morală de care este capabilă viaţa omului. Dar ceea ce este salutar de văzut pentru noi, şi să ne străduim să găsim un ghid în aceasta, un ghid şi o protecţie a propriilor noastre suflete, - este că toate excesele acestui rău exterior provin din faptul că inimile sunt întunecate, şi sunt prin lipsa vieţii lui Dumnezeu. La naţiuni, nu există altceva decât ceea ce Satan scotea din propria minte a omului, de unde rezultă că aceste jduecăţi şi aceste sentimente sunt false. Oamenii devin prin urmare prada a tot felul de rele. Se dedaseră la destrăbălare, ca să lucreze cu lăcomie orice necurăţie.
Capitolul 4: 20 – 21 – A-L cunoaşte şi a-L auzi pe Hristos, după cum este adevăr în Isus
Voi nu L-aţi cunoscut astfel pe Hristos
Iată-l acum pe creştin, în contrast: „Voi nu L-aţi cunoscut astfel pe Hristos” (Efeseni 4:21 ), spune apostolul (deşi tot ce atinsese naţiunile este un pericol pentru noi, şi Dumnezeu Se foloseşte chiar de sentimentul pericolului pentru a ne împiedica să cădem). Cum orice rău practic al naţiunilor provenea din necunoaşterea de către ele a lui Dumnezeu, ca urmare a căreia inima, gândurile, umblarea, totul era strâmb, - un rău care se agrava fără încetare, - astfel şi acum, eliberarea din partea lui Dumnezeu de orice rău, rădăcină, ramură şi roadă, este Hristos. Ce eliberare binecuvântată, simplă, sfântă şi spre gloria lui Dumnezeu! Totuşi apostolul nu intră în niciuna dintre diversele dezvoltări de care Se foloseşte Dumnezeu pentru a aduce acest rezultat. Pe de altă parte, Hristos este calea, ca şi adevărul (Ioan 14:6 ). Unicul mare mijloc care se aplică la toate cazurile şi care dă eliberarea cea mai sigură, este Hristos Însuşi. „Voi nu L-aţi cunoscut astfel pe Hristos” (Efeseni 4:21 ). Intenţionat Îl prezintă pe Hristos ca Persoana care are de-a face direct cu sufletul. Este un mod remarcabil, deşi obişnuit în Ioan, de a ne lega de Domnul nostru. „Oile Mele aud glasul Meu” (Ioan 10:27 ). Ne apropiem aici de învăţătura Vechiului Testament (2. Ioan 1 ; 3. Ioan 1 ), deşi punctul asupra căruia insistă aici nu este viaţa, ci unirea mădularelor cu Capul. Este ca şi cum L-am fi auzit pe Hristos noi înşine. „Dacă, într-adevăr, L-aţi auzit” (4: 21a) – se spune într-adevăr „L-aţi auzit” şi nu „aţi auzit despre El”.
După cum este adevăr în Isus – Diferenţa între Hristos şi Isus
Ei erau de asemenea „învăţaţi în El, după cum este adevărul în Isus” (Efeseni 4:21 ). Nu este o mare emfază în această expresie? Nu „după cum este adevăr în Hristos”. Ştim bine că Isus este Hristos, şi că Hristos este Isus, dar folosirea unui cuvânt de către Dumnezeu nu este niciodată gratuită, şi gândesc că diferenţa este cu atât mai mare cu cât se folosesc cele două nume. În primul rând, El foloseşte cuvântul Hristos: „Voi nu L-aţi cunoscut astfel pe Hristos” (4: 21) – pentru că El pune înaintea sufletului toată însemnătatea privilegiului meu. Hristos este Numele folosit în mod special când privesc la El ca Omul înviat, înălţat. În El am primit binecuvântarea. Acest termen aduce în mintea mea gândul Celui în care este concentrat totul, ca fiind mort, răstignit, dar acum în cer. Isus este Numele personal pe care Îl poartă pe pământ. Domnul a descoperit în cursul capitolelor precedente marele Nume pus înaintea noastră în Hristos. Dar când vorbeşte de cunoaşterea practică aplicându-Se datoriilor umblării lor aici jos, El spune: „dacă, într-adevăr, L-aţi auzit şi aţi fost învăţaţi în El, după cum este adevăr în Isus”. După cum înţeleg, Duhul vorbeşte mai degrabă aici despre El ca despre această Persoană care, în ochii oamenilor ca şi în ochii lui Dumnezeu, a fost în căile Sale aici jos exemplul binecuvântat al oricărei lumini şi oricărei purităţi. Orice persoană spirituală va înţelege foarte repede ce mod binecuvântat este de a pune aceasta înaintea sufletelor noastre. El pune înaintea noastră tabloul viu a tot ceea ce avem în Hristos, dar îl vedem în căile acestui om binecuvântat, Isus, aici jos. Prin „adevăr în Isus”, nu înţelege el adevărul pe care îl vedem, îl auzim şi ştim că este conţinut în orice cuvânt pe care El l-a rostit, în toate căile Sale, în ascultarea Sa, în slujba Sa, în toate felurile de suferinţe prin care a trecut pe pământ, în răbdarea Sa, în înflăcărarea Sa, în râvna Sa pentru gloria lui Dumnezeu, în compasiunea Sa pentru păcătoşii care pier? Şi totuşi, priviţi unde vreţi, şi vedeţi că El nu ar tolera nimic contrar lui Dumnezeu. Toate aceste lucruri, şi infinit mai multe, le găsim în Isus şi nicăieri altundeva, în desăvârşire.
Diferenţa între „Isus este adevărul” şi „Duhul Sfânt este adevărul”
Numai în Persoana lui Isus avem tot adevărul deplin arătat. Pot să aflu adevărul prin Duhul Sfânt, care este singura putere prin care cunosc adevărul, şi cred că acesta este motivul pentru care El este numit „adevărul” în 1. Ioan 5:6 . Nici Dumnezeu, ca atare, nici Tatăl, nu sunt niciodată numiţi adevărul, nici nu ar putea fi: când vorbiţi de adevăr, nu înţelegeţi pur şi simplu natura divină în perfecţiunea Sa, nici Persoana Sa din care „orice dar desăvârşit coboară” (Iacov 1:17 ). De ce este Isus prin excelenţă adevărul? Isus este Cel care mi-a prezentat în mod obiectiv ceea ce mă face să văd însemnătatea şi relaţia oricărui lucru cu Dumnezeu, ca şi cu omul. Dacă vreau să testez un lucru oarecare, nu pot niciodată să ajung la adevăratul său caracter înainte de a-l vedea în relaţie cu Persoana lui Hristos. Duhul Sfânt este adevărul în mod subiectiv, pentru că nimeni nu Îl poate contempla pe Isus, nici nu Îl poate găsi adevărul în Isus fără Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este revelatorul lui Isus; propriul nostru duh nu poate să Îl vadă. Nici chiar omul nou nu poate prin el însuşi să Îl înţeleagă pe Isus, nici să intre în lucrurile lui Dumnezeu. Remarcaţi felul frapant în care s-a arătat aceasta când ucenicii înşişi, deja născuţi din Dumnezeu, au trebuit să aştepte ca Domnul să le deschidă mintea ca să înţeleagă Scripturile (Luca 24:45 ), şi să primească apoi puterea de a acţiona conform lor. După ce au fost convertiţi, aveau nevoie de puterea Duhului pentru a fi capabili să înţeleagă Scripturile. Au trebuit apoi să aştepte din nou pentru a aduce mărturie altora după Scripturi. Au avut nevoie să aibă puterea Duhului, lucru distinct de natura nouă, pentru a intra în lucrurile lui Dumnezeu. Simpla natură omenească nu înţelege niciodată lucrurile lui Dumnezeu, dar omul nou le înţelege; totuşi, ca să le înţeleagă, călăuzirea Duhului Sfânt este indispensabilă. Omul nou este caracterizat de dependenţă. Duhul Sfânt lucrează în propria Sa putere. Pentru a intra în adevăr, nu trebuie deci numai nevoie de dependenţă de Dumnezeu, ci de putere din partea Sa. Nu vorbesc aici numai despre convertire, ci despre intrarea practică în gândurile lui Hristos, şi în căile lui Dumnezeu aşa cum sunt arătate în căile lui Isus.
Isus şi adevărul cu privire la om
Îngăduiţi-mi să ilustrez valoarea adevărului aşa cum este el în Isus. Luaţi indiferent ce adevăr, omul, de exemplu. De unde voi afla adevărul cu privire la el? Îl voi găsi în Adam – un om care a ascultat-o pe soţia lui, după ce ea l-a ascultat pe diavol – un om care, când Dumnezeu S-a coborât, a plecat să se ascundă, şi a îndrăznit chiar să-L insulte aruncând vina asupra Lui? Voi privi la fiii lui – la Cain, întâiul născut, sau la Abel, omorât de Cain? Harul minunat care se vede în Abel provenea de la Dumnezeu, nu de la el însuşi. Dacă urmăriţi istoria omului ca atare, nu veţi găsi decât rău, orgoliu, o îngâmfare mereu în creştere, până ce veţi lăsa toată această istorie deoparte, de ruşine şi de dezgust. De altminteri aşa s-ar fi terminat dacă nu ar fi fost Al Doilea Adam. Şi acolo găsesc în fiecare din paşii Săi, în fiecare din cuvintele Sale, în tot ce s-a reflectat în căile Sale, pe Cel care nu a făcut niciodată propria Sa voie. Atunci aflu frumuseţea şi minunea unui om supus lui Dumnezeu pe pământ – singurul care a umblat vreodată într-o demnitate morală perfectă, deşi dispreţuit de toţi, şi mai presus de toate urât de conducătorii religioşi ai lumii din acea vreme. Cum nu Şi-ar fi găsit Dumnezeu plăcerea în El? Găsim deci aici adevărul umilitor. Omul s-a arătat pe deplin: Isus, crucea, ne spun toată istoria.
Nu găsim adevărul cu privire la Dumnezeu în creaţie
Să luăm un alt caz. Dacă privesc în sus şi mă gândesc la Dumnezeu, unde Îl voi găsi cu siguranţă? În creaţie? Este distrusă toată. Mai mult, a mă mărgini să citesc ceva cu privire la Dumnezeu în cartea naturii, înseamnă să nu arunc decât priviri fugare asupra puterii şi dărniciei Lui. Ori în mijlocul acestor caractere imense şi strălucitoare ale măreţiei, înţelepciunii şi bunătăţii divine pe care le întâlnim oriunde, în tot ce a făcut Dumnezeu pe pământ, întâlnesc şi alte caracteristici, ca slăbiciunea, decăderea, suferinţa, moartea etc. Se pune întrebarea: de unde vine aceasta? Cu cât este totul mai strâmb, cu atât primele caractere poartă amprenta înţelepciunii şi puterii. Rezultatul a toate acestea este că, pentru cel care se mărgineşte să raţioneze în vanitatea gândurilor omului, priceperea se întunecă; şi tot ce poate fi aflat, chiar cercetând ceea ce iese din mâna lui Dumnezeu, nu reuşeşte nicidecum să dea o cunoaştere a Lui. Văd aici efectele unei alte mâini decât cea a lui Dumnezeu, - mâna unui mincinos şi a unui nimicitor. În loc să vă ridicaţi din natură către Dumnezeul naturii, cum cântă în zadar poeţii, riscaţi să cădeţi de la natură la diavol, care a distrus-o pe toată. Străduindu-vă să-L găsiţi pe Dumnezeu prin propriile voastre forţe, cădeţi în capcana duşmanului. Îmi trebuie o altă cale pentru a învăţa ce este Dumnezeu. A strânge dovezi ale existenţei Sale este un lucru; a-L cunoaşte pe El este un alt lucru. Pot să mă bucur în tot ce a făcut El, dar care sunt gândurile, sentimentele, căile Sale, îndeosebi faţă de păcătos? Dacă vorbişi de Providenţă, nu-l vedem pe Abel suferind şi pe Cain prosperând? Se fac lucrări mari în familia ucigaşului orgolios; în timp ce aceia care au strălucit atunci într-un fel sau altul de lumina lui Dumnezeu, au fost detestaţi şi dispreţuiţi de lume; erau deseori slabi în proprii lor ochi, dar suferinzi şi respinşi peste tot unde credinţa lor îi făcea odioşi celor care nu o aveau. Este o enigmă impenetrabilă pentru om. În prezenţa unor asemenea fapte, cum poate omul să înţeleagăî controlul puternic al unui Dumnezeu despre care îi vorbeşte conştiinţa? Apar constant dificultăţi, şi motivul este foarte clar: nu pot să găsesc adevărul în circumstanţele care ne înconjoară, nu mai mult decât propriile mele gânduri. Aceasta nu vrea să spună că nu există urme şi indicatori în providenţă, ca şi în creaţie, dar am nevoie de adevăr şi nu-l pot găsi nici in una, nici în cealaltă.
Nu găsim adevărul cu privire la Dumnezeu în lege
Să trecem acum la lege. Îmi dă ea adevărul? Deloc. Nu că legea nu este bună şi sfântă, ci nu este niciodată numită adevărul, şi nu ar putea fi în sine. Ea este destinată să-l facă pe om cunoscut mai degrabă, decât pe Dumnezeu. Efectul ei a fost de a permite omului să afle prin ea ce este el însuşi. Când Duhul este cel care Se foloseşte de ea, ea funcţionează ca un plug în inimă, deschizând mai multe brazde şi arătând ceea ce omul nu ar fi gândit niciodată că se afla acolo mai înainte. Dar nimic din toate acestea nu arată ce este Dumnezeu faţă de om în har. Legea însăşi nu poate da adevărul asupra acestui punct. Nu pot să învăţ absolut nimic de la ea despre ce este un Dumnezeu Mântuitor, şi nu pot nici să învăţ pe deplin ce este omul. Cel mult ea face să se vadă ce trebuie să fie şi să facă un om; dar acesta nu este deloc adevărul. Ce trebuie să fie nu este adevărul lui Dumnezeu, ci este datoria mea. Ea este norme pentru omul în carne, şi de aceea nu a fost dată înainte ca omul să devină păcătos. Legea a fost dată prin Moise (Ioan 1:17 ), şi nu lui Adam, nici prin Adam. Porunca impusă lui Adam nu a fost niciodată numită legea, deşi, fireşte, a fost o lege.
Dumnezeu nu este cunoscut cu adevărat decât în Isus
Şi mai mult: nu veţi găsi niciodată adevărul, nici chiar în Biblie, dacă îl despărţiţi de Isus. Dar din clipa în care aceeaşi Fiinţă binecuvântată, care mi-a arătat în propria Sa viaţă şi în moartea Sa ce este omul, mi-a arătat şi ce este Dumnezeu, atunci toţi norii se împrăştie şi dificultăţile dispar. De acum înainte Îl cunosc pe Dumnezeu, contemplându-L în Isus. Gânduri noi cu privire la Dumnezeu răsar în suflet, şi supunându-mă Lui, sunt făcut pe deplin fericit; poate nu dintr-odată, dar la fel de sigur cum sufletul meu L-a primit pe Isus, şi a învăţat în Isus ceea ce este adevăratul Dumnezeu, am viaţa eternă şi găsesc o pace de nezdruncinat. Numai în El primesc tot ceea ce am nevoie, tot ce are Dumnezeu în vedere pentru sufletul meu, pentru că adevărul este în Isus. Astfel deci, ca şi credincios, Îl cunosc pe Dumnezeu; cunosc ceea ce păgânii nu au atins niciodată, nici nu au putut atinge. Înţelegerea lor era întunecată. Neavând nicio cunoaştere a lui Isus, nu aveau mijloacele de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, nici mijloace complete, nici mijloace care să aducă mântuirea. Ori aceasta este tocmai ceea ce aduce Evanghelia oricărui suflet nenorocit şi în nevoie, care o aude astăzi.
Ce învăţ deci despre Dumnezeu când privesc la adevăr aşa cum este el în Isus? Învăţ mai întâi aceasta – un Dumnezeu care coboară către mine, un Dumnezeu care caută sufletul meu pentru a-mi face bine, un Dumnezeu care mă poate umări cu dragoste, oricât de egoist aş fi, şi să aibă milă de ignoranţa mea; şi nu numai aceasta, ci Cineva care mă poate instrui şi vrea să o facă, în ciuda încăpăţânării şi prostiei mele; pe scurt, un Dumnezeu plin de har şi de credincioşie, care Se face cunoscut în Isus. Găsesc pe Cineva care, după ce a folosit alte mijloace, S-a jertfit din dragoste pentru mine, înainte să Îl cunosc; Cineva care a luat asupra Lui purtarea judecăţii păcatelor mele. Pentru că Isus a venit şi a luat asupra Lui toate păcatele oricărui suflet care crede în El. Învăţ acum că a ajuns să sufere pentru aceste eu de urât care L-a respins şi L-a dispreţuit, şi că a terminat complet cu el. Acest eu a fost judecat la crucea lui Hristos. Dacă sufletul meu crede că Dumnezeu este destul de bun pentru a face toate acestea pentru mine, pentru a suferi toate acestea pentru mine, pentru a lua şi a purta toate consecinţele asupra Lui Însuşi în Persoana Fiului Său preaiubit; dacă văd aceasta şi mă înclin înaintea acestui lucru şi îl primesc din partea lui Dumnezeu, ce ar mai putea clătina sau chinui sufletul meu? Păcatele mele? – Desigur, dacă ceva trebuie să tulbure sufletul meu, mai presus de toate, sunt ele. – Dar la ce foloseşte crucea? Ce a făcut Dumnezeu acolo? Ce mi-a spus El în Evanghelie? Dacă El îmi spune că Dumnezeu Se descoperă pe Sine Însuşi în Fiul Său Preaiubit, şi că Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost făcut păcat pe cruce, de ce aş avea cea mai mică îndoială sau cea mai mică nelinişte în această privinţă? Totul depinde de aceasta: Mă înclin eu în faţa a ceea ce a făcut şi mi-a dat Dumnezeu în crucea lui Hristos? Dacă disper în legătură cu păcatul, aceasta înseamnă că fac crucea lui Hristos fără efect, şi că fac din lucrarea lui Hristos un lucru zadarnic. Hristos Şi-a îndeplinit perfect sarcina, şi eu am dreptul de a mă odihni în acest lucru, astfel încât să ştiu că păcatele mele nu se mai pot ridica niciodată împotriva mea. Nu ar trebui să fiu fericit şi să mă odihnesc în pacea cea mai desăvârşită datorită a ceea ce a făcut şi a suferit Isus? Aici se poate odihni credinţa. Moartea lui Hristos are o asemenea valoare în gândurile lui Dumnezeu, că Lui Îi place să dea această pace ca o consecinţă a acestei morţi. Iată adevărul, aşa cum este el în Isus. Văzută în acest fel, ce profunzime minunată şi ce importanţă minunată a adevărului! Ce lucru sărac este experienţa mea personală, în comparaţie cu adevărul, aşa cum este el în Isus! Puterea spirituală este mult mai bine demonstrată deosebindu-L pe Isus la alţii, decât măsurând sau comparând ceea ce sunt oamenii în ei înşişi, ceea ce este, desigur, foarte departe de înţelepciune. Câte decepţii dacă nu Îl vedem pe Isus decât după reflecţia pe care o dau alţii! Trebuie să privesc adevărul aşa cum este el în Isus, în ceea ce a fost El aici jos, ca Cel care, de-a lungul vieţii Sale şi până la moarte, mi-a arătat ce este Dumnezeu şi ce este omul, El, Omul model.
Totul trebuie văzut în relaţie cu Isus
În aceeaşi Persoană a lui Isus văd adevărul deplin cu privire la toate. Vom putea constata cât de adevărat este aceasta, nu numai în lecţiile importante despre ce este Dumnezeu şi ce este omul, dar şi în toate încercările sau dificultăţile deosebite cu care avem de-a face: care este atunci singurul test pentru a vedea ce este bun sau rău? Adevărul după care este în Isus. Aceasta este puterea care există pentru a ne folosi de Isus pentru a rezolva această dificultate, şi pentru a vedea efectul Numelui Său în raport cu ea. El Şi-a exprimat voia în această privinţă, - unde trebuie să rămân liniştit, unde trebuie să lucrez, cum trebuie să umblu şi cum trebuie să îndur: El mi-a dat un exemplu ca să calc pe urmele Lui. Secretul puterii care există în a-L imita pe Isus depinde de măsura spiritualităţii în care putem întrebuinţa Numele Său. Ceea ce spun implică bun simţ în scopul pe care ni-l propunem, şi o dorinţă de a umbla înaintea altora cum mergem noi înşine înaintea lui Dumnezeu. Cu atât mai mult este astfel când ne întoarcem către Isus, şi ne folosim de El, şi considerăm lucrurile în El; aceasta este regula şi sursa unei adevărate puteri spirituale. Aceasta constituie forţa şi maturitatea în Hristos, şi nu măsura de râvnă, nici victoriile asupra lumii, nici o cunoaştere profundă a unui lucru sau a altuia, ci a-L cunoaşte pe El Însuşi. „Vă scriu, părinţilor, pentru că L-aţi cunoscut pe Cel care este de la început” (1. Ioan 2:13 ). Despre ce este vorba? Despre Isus. Cunoaşterea lui Isus este puterea, forţa şi înţelepciunea practică a unui creştin. În aceasta constă înaintarea în lucrurile lui Dumnezeu şi aceasta o demonstrează. Într-adevăr, este ceea ce toţi au de învăţat, în măsuri diferite. Dar a avea această cunoaştere în profunzime, a o aplica şi a o arăta, era ceea ce îi caracteriza îndeosebi pe părinţi. – Fiecare vorbeşte în propria sa limbă. Mintea cea mai greoaie este capabilă să folosească în mod inteligibil cuvintele despre propria sa limbă. Dar există între diversele persoane o diferenţă imensă a capacităţii de a mântui propria lor limbă: nu toţi sunt capabili să vorbească potrivit cu ceea ce cere subiectul. Cel care stăpâneşte limba sa o dovedeşte aplicând-o în mod potrivit subiectelor celor mai diverse. În acelaşi fel, toţi sfinţii au înţeles mai mult sau mai puţin adevărul în Isus, dar puterea de a o cunoaşte bine, de a se folosi corect de ea, şi de a o face să reiasă bine, după nevoile momentului, şi de a o face să se întoarcă spre folosul nostru şi cel al altora, - iată adevăratul secret al progreselor noastre în lucrurile lui Dumnezeu, şi ceea ce tinde spre binecuvântarea sufletelor şi înaintarea cauzei lui Dumnezeu. Nu am putea insista prea mult asupra importanţei unei asemenea creşteri în har şi în cunoaşterea Domnului nostru Isus (1. Petru 3:18 ).
Capitolul 4: 22
Scopul practic a toate acestea ne este declarat apoi: „că, în ceea ce priveşte purtarea de mai înainte, v-aţi dezbrăcat de omul vostru cel vechi, care se strică prin poftele înşelătoare” (4: 22) *.
* Unii presupun că adevărul în Isus este că „în ceea ce priveşte purtarea de mai înainte, v-aţi dezbrăcat de omul vostru vechi... şi v-aţi îmbrăcat în omul cel nou, etc.” (v. 22 – 44). Aşa fac Dr. Eadie şi d. Peille, a căror traducere mi se pare cu totul coerentă, în ciuda notei defavorabile a lui Alford şi Elliott. J. N. Darby consideră că adevărul în Isus nu este exact „că ar trebui să dezbrăcaţi...”, nici „ca să dezbrăcaţi”, ci „că aţi dezbrăcat”. În ceea ce mă priveşte, nu am schimbat traducerea, nici comentariul, pe care l-am lăsat ca mai înainte. Cititorul va putea judeca el însuşi.
Nu este vorba despre ameliorare. Nu există o ameliorare a omului vechi. Inima poate fi curăţită prin credinţă (Fapte 15:9 ), dar în ea însăşi este „nespus de înşelătoare şi fără nicio speranţă de vindecare” (Ieremia 17:9 ). Credinţa poate opera noua viaţă, şi Duhul o poate face; dar carnea nu poate niciodată să fie schimbată, nici înnoită. Găsim aici ceea ce trebuie făcut cu natura noastră cea veche: „că... v-aţi dezbrăcat, etc.”. Apostolul le vorbeşte unor creştini. Ei au omul cel vechi şi au nevoie să-l dezbrace în mod practic. Trebuie să nu avem încredere, amintindu-ne că avem încă acest lucru incurabil de rău, şi că înainte de convertirea noastră am fost obişnuiţi să lăsăm cale liberă căilor sale rele, şi că el tinde încă să ne antreneze în rău, dacă nu veghem.
Capitolul 4: 23 – 24
Acum începe partea pozitivă. A fost mai întâi dezbrăcarea de omul cel vechi, judecata morală rostită asupra lui, pe baza judecăţii lui Dumnezeu la crucea lui Hristos, care a terminat definitiv cu el. Vine apoi înnoirea duhului minţii, imposibil de avut fără judecarea omului cel vechi. Înnoirea este prezentată ca un proces actual şi, pe măsură ce duhul minţii se impregnează cu Hristos. Dezbrăcarea şi îmbrăcarea nu sunt văzute ca lucrând în prezent, ci ca acte făcute odată pentru totdeauna. „... şi sunteţi înnoiţi în duhul minţii voastre; şi v-aţi îmbrăcat în omul cel nou, care este creat după Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni 4:23 – 24). Ei îl aveau pe omul cel nou, desigur, dar este vorba de îmbrăcarea practică a omului nou, de manifestarea exterioară a omului nou care era deja în ei. Este bine să păstrăm în minte că aceasta este „dreptate şi... sfinţenia adevărului”. Este din nou ceva de produs de către acest adevăr. Acesta este sensul real şi profund al expresiei.
Iată diferenţa dintre dreptate şi sfinţenie. Dreptatea este adevărata pricepere a îndatoririlor noastre relative ca oameni ai lui Dumnezeu şi, bineînţeles, umblarea conform acestor îndatoriri; sfinţenia constă mai degrabă în respingerea în inimă şi în practică, după natura lui Dumnezeu, a ceea ce Îi este contrar Lui. Sfinţenia este deci un lucru mult mai absolut decât dreptatea, care priveşte obligaţiile noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de om. Ea este în contrast cu omul dintâi. Adam era bun ca şi creatură, dar nu exista la el o percepere corectă a lui Dumnezeu Însuşi, nici a ceea ce era rău după Dumnezeu. Atunci nu cunoştea păcatul; nu exista păcat de cunoscut. Dacă s-ar fi vorbit de pofta lui Adam în grădina Edenului, cred că şi-ar fi mărturisit ignoranţa cu privire la ce însemna ea. Dacă i s-ar fi dat lui Adam legea „să nu pofteşti”, nu i-ar fi înţeles sensul, nefăcând decât ulterior experienţa păcatului. Noi avem inimi care cer ce nu au, dar nu aşa stăteau lucrurile cu Adam. El era pur şi simplu un eşantion omenesc al caracterului bun al creaţiei. Nu era creat conform lui Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenia adevărului (4:24). Dumnezeu l-a făcut pe om drept; dar dreptatea este un lucru diferit de a fi creat în sfinţenie. Omul a fost creat drept şi nevinovat, dar omul cel nou este mult mai mult decât acesta; el cunoaşte foarte bine prin învăţarea Duhului, ce este răul şi ce este binele. Adam a învăţat ce sunt binele şi răul numai în căderea sa, niciodată înainte. El a devenit atunci conştient de binele pe care îl pierduse, şi care el nu era, şi de răul în care căzuse, pe care Dumnezeu îl ura şi trebuia să îl judece. Când un om este adus la adevăr conform cu ceea ce este aceasta în Isus, cunoaşte de atunci înainte binele şi răul cu o conştiinţă bună şi curăţită, în timp ce înainte nu le cunoştea decât cu o conştiinţă rea. Nimic nu poate face o conştiinţă curată, decât jertfa lui Isus. Dacă vreunul dintre noi ar fi capabil să trăiască fără fărădelege până la sfârşitul zilelor sale, i-ar da aceasta o conştiinţă bună? Deloc. Ar continua să aibă o conştiinţă rea din cauza conştiinţei păcatului său trecut, care nu a fost nici îndepărtat, nici iertat. Nicio realizare omenească, nici faptul de a ne da o nouă natură, nu nepoate debarasa de răul pe care l-am făcut. Dar jertfa lui Hristos a făcut-o în mod desăvârşit. Acolo răul meu a fost judecat în conformitate cu Dumnezeu. În moartea lui Hristos este tratat înaintea lui Dumnezeu răul omului vechi. Hristos a înviat dintre cei morţi şi îmi transmite voinţa Sa, care este omul cel nou. Hristos în înviere este chiar sursa omului nou în sufletul meu. Dacă este astfel, nu trebuie să ne ocupăm de omul vechi. Este un lucru rânduit dinainte pentru credinţă. Isus mi-a arătat că omul vechi este un lucru judecat la crucea Sa, şi eu trebuie să îl judec, să nu tolerez orgoliul meu, vanitatea mea şi nebunia mea de altădată. Le am încă pe toate înăuntrul meu, dar trebuie să le tratez ca un mort: altfel L-aş întrista pe Domnul şi aş face ca mâna Lui să apese asupra mea. Trebuie să veghem toţi cu grijă împotriva primului nostru fel de a trăi; dar se întâmplă cu uşurinţă să ne lăsăm seduşi de un rău în care nu căzusem niciodată înainte, pentru că ne-am imaginat că era imposibil să cădem în el. Nimic nu expune atât la cădere ca ideea că nu ne putem îndepărta în acest fel. Încrederea în sine ne abate de la dependenţa de Dumnezeu, şi a fost adesea ruina creştinului; cel puţin în legătură cu gloria lui Dumnezeu.
De aceea se vorbeşte despre omul nou într-un mod care face să reiasă contrastul cu ceea ce era omul înainte, chiar în starea sa cea mai bună. Da, chiar când Adam ieşea din mâinile lui Dumnezeu, nu putea fi descris cu expresiile de binecuvântare care sunt adevărate astăzi cu privire la orice credincios. Ideea unei restaurări a stării adamice nu există. Odată convertit, sufletul are locul celui de-al doilea Om; ori cum El, Domnul, nu poate cădea, la fel creştinul are o viaţă căreia nu i se poate aduce atingere. Este imposibil ca un creştin să fie pierdut, la fel cum este imposibil ca Hristos să-şi piardă locul la dreapta lui Dumnezeu: pentru că Hristos este viaţa creştinului. Dacă spuneţi că se poate cădea din har, nimic nu mai este sigur. Dar dacă spunând aceasta, vreţi să spuneţi că viaţa creştinului poate pieri, contraziceţi direct Cuvântul lui Dumnezeu. Este vorba deci de a înţelege Scripturile. Hristos Însuşi este viaţa creştinului: poate El cădea? Înseamnă în principiu a-L tăgădui pe Hristos Însuşi, a admite cea mai mică îndoială în această privinţă. Toate aceste îndemnuri către efeseni sunt bazate pe aceasta, că ei Îl cunoscuseră pe Hristos şi cunoşteau adevărul după cum este el în Isus. Ei erau deja într-o relaţie vie cu El, şi e această bază vin să se sprijine toate îndemnurile creştine. Este rezonabil să vorbim de roadă atât timp cât planta nu a prins bine rădăcină? Inutil de vorbit unui copilaş de îndatoririle unui bărbat. Trebuie mai întâi să fie om ca atare, înainte de a ne putea aştepta să-l vedem achitându-se de îndatoririle unui bărbat. La fel pentru creştin, înainte să fie îngăduit a insista asupra datoriilor creştinului. Dar acum că este cunoscut adevărul care este în Isus, nu trebuie să toleraţi omul cel vechi. Apostolul vorbeşte de roada practică şi de umblarea practică, pentru că suntem deja în Hristos şi cunoaştem adevărul în El. Aceasta trebuie să fie mereu o mare încurajare pentru suflet. Chiar dacă Dumnezeu mă îndeamnă să mă judec pe mine însumi, aceasta este întotdeauna presupunând că am fost binecuvântat în prealabil ca posesor al vieţii eterne. Pe această bază ni Se adresează Dumnezeu, ca să zicem aşa, în acest fel: Este imposibil, ca după ce am făcut atâta pentru tine, să fii atât de nepăsător faţă de voia Mea? Aceasta înseamnă atingerea izvorului harului în suflet, ca să continuăm umblarea noastră cu El şi ca să facem voia Lui.
Capitolul 4: 25
Ei insistă apoi pe lângă ei asupra unora dintre rezultate. „De aceea, lepădând minciuna, vorbiţi adevărul fiecare cu aproapele său, pentru că suntem mădulare unii altora” (Efeseni 4:25 ). După ce am aflat adevărul în Isus, ruşinea minciunii este cu atât mai evidentă. Ce principiu avem aici? Suntem prea înclinaţi să considerăm minciuna mai degrabă sub unghiul omenesc al unei probleme de onoare. Mulţi oameni nu ar vrea să mintă din motive morale, sau din mândrie; şi cel care are puţin simţul temerii de Dumnezeu. Nu ar vrea să mintă pentru că aceasta înseamnă să-L renege practic pe Dumnezeu; ar fi ca şi cum ar spune că Dumnezeu nu aude. Astfel încât privind pur şi simplu la un om în mândria lui firească, sau la un om religios, ca un iudeu, veţi găsi principiile după care acţionează mulţi. Ori este insuficient pentru creştin. Este foarte important pentru sufletele noastre, nu numai să umblăm bine şi drept, ci ca motivul, caracterul şi importanţa umblării noastre să fie de asemenea conform lui Dumnezeu. Nu numai că acest îndemn este necesar, dar el se alătură la lucrul la care ne gândim rareori în raporturile noastre reciproce: suntem îndemnaţi să vorbim adevărul fiecare cu aproapele său, „pentru că suntem mădulare unii altora”. Aceasta nu îi priveşte decât pe creştini, pentru că numai ei sunt mădulare, evident. El vrea să lege de Hristos îndatoririle cele mai simple, în timp ce noi suntem în pericol să le punem pe o bază de nivel inferior. Iată principiul pe care îl pune: este pe cât de absurd, pe atât de nepotrivit pentru un creştin să nu spună pur şi simplu purul adevăr unui frate creştin, cum ar fi pentru un om să se înşele singur. Fraţii creştini fac parte din noi înşine. „Suntem mădulare unii altora” (4: 25). Înţelegem noi aceasta? Dacă da, care sunt efectele? Cu siguranţă, unul dintre efecte este o claritate deplină când ne ocupăm de ceea ce este rău; un alt efect este a avea o dorinţă reală în inimă de a-i îndrepta pe cei care fac rău. Este evident că nu putem dori să ne facem rău nouă înşine. Dacă privesc la alţii ca o parte din mine însumi, trebuie să acţionez faţă de ei în consecinţă. În acelaşi fel, de asemenea, trebuie să simţim ceea ce este contrar lui Dumnezeu în altul. Şi cum atunci când suntem treziţi la sentimentul propriului nostru păcat, avem marea dorinţă de a merge la Dumnezeu pentru a regla această problemă pentru sufletele noastre, la fel ar trebui să fie în raporturile pe care le avem unii cu alţii. Realizarea mai în profunzime a acestui adevăr ar avea ca efect producerea unei dorinţe mai profunde pentru binele fraţilor noştri. Şi din faptul că trebuie să fie după gloria lui Dumnezeu, nu ar trebui pur şi simplu să judecăm ceea ce este rău, ci ar trebui să căutăm să obţinem ceea ce este drept şi conform lui Dumnezeu. De exemplu, când au fost puse persoane în afara comuniunii, suntem înclinaţi să nu vedem decât faptul de a ne fi debarasat de rău; dar găsim aceasta când simţim şi recunoaştem în prezenţa lui Dumnezeu faptul de a fi mădulare unii altora? Chiar când se ajunge la această măsură extremă cu cineva despre care am crezut că este un mădular al trupului lui Hristos, finalitatea oricărei discipline este îndepărtarea răului, pentru ca ceea ce este al lui Hristos să poată străluci.
Capitolul 4: 26 – 27 – Mânia
„Mâniaţi-vă, şi nu păcătuiţi; să nu apună soarele peste mânia voastră” (4: 26). Consider aceasta ca o recomandare sfântă şi foarte importantă pentru sufletele noastre. Avem deseori ideea că este rău pentru un creştin să fie nemulţumit sau mânios. Acest pasaj şi altele ne arată că aceasta poate fi un lucru drept. Dar trebuie să fim atenţi la ceea ce este sursa mâniei, şi care este caracterul ei. Dacă mânia este pur şi simplu legată de ceea ce afectează răul, şi ia atunci forma ranchiunei, este bineînţeles şi fără nicio îndoială, contrară faţă de tot ce este al lui Hristos. Domnul Însuşi (Marcu 3 ) a privit oamenii din jurul Lui cu mânie, şi a arătat clar că avea sentimentul cel mai profund faţă de ce era contrar lui Dumnezeu. El nu se mărginea să denunţe lucrul, ci şi persoanele care erau vinovate de el. Găsim aceeaşi analogie în epistole. Nu ni se spune numai să ne ţinem cu tărie de bine, ci şi să ne fie groază de rău. Gândul firesc al omului este că nu creştinul trebuie să judece şi să se mânie împotriva a ce este rău. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că nu ar trebui să judecăm anumite lucruri, şi pe altele să nu le judecăm. Nu trebuie să judec ce este ascuns; trebuie să judec răul pozitiv, cunoscut. Linia de demarcaţie este trasată clar şi net de Dumnezeu. Auzim deseori spunându-se că dacă vorbim cu tărie împotriva răului unui lucru sau al altuia, înseamnă că ne lipseşte dragostea creştină. Şi nu este aşa; adevărata dragoste creştină denunţă răul, nu îl lasă să se petreacă. Adevărata dragoste constă în a avea întotdeauna sentimentele lui Dumnezeu despre ceea ce este înaintea noastră. Este singura întrebare. Lucrul cu care Dumnezeu are părtăşie, este şi lucrul cu care putem avea părtăşie noi; şi ceea ce urăşte Dumnezeu, noi nu trebuie nici să iubim, nici să tolerăm. Dar trebuie să avem grijă să fim în înţelegerea gândului lui Dumnezeu. „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi” (4: 25). Dacă ne mâniem, avem cel mai mare risc de a păcătui; de aceea se adaugă şi aceasta. Simpla mişcare de mânie împotriva cuiva care a păcătuit, poate şi ar trebui să fie un sentiment sfânt, numai să rămână la aceasta. Aşa este resimţită mânia în prezenţa lui Dumnezeu. Dar cum ştiu că nu păcătuiesc în mânia mea? „Să nu apună soarele peste mânia voastră” (4: 25). Dacă mintea păstrează iritarea, şi aceasta se trădează prin nerăbdare, aversiune sau dispreţ, fiecare vede bine că nu este de la Dumnezeu. Când apune soarele, este un moment pentru a avea o comuniune liniştită cu Dumnezeu, şi pentru a face să dispară orice resentiment pe care l-am lăsat să încolţească. De aceea se adaugă: „Nici nu daţi loc diavolului” (4: 25). Dacă mânia este întreţinută, şi păstrăm nedreptăţile şi gândurile noastre, Satan intră cu uşurinţă, şi este greu să fie alungat.
În aceste îndemnuri, ca şi în învăţătura epistolei, nu este vorba de ameliorarea naturii omeneşti. Vedem că un creştin posedă o nouă natură: Hristos este în viaţa lui. Obiectivul practic este ca această viaţă să fie exercitată şi manifestată.
Există cu toate acestea un obstacol serios, pentru că omul cel vechi există în continuare, şi carnea este încă în creştin. Noua creatură nu este nicidecum rezultatul ameliorării celei vechi, nu mai mult decât ar putea fi aceasta absorbită de cea nouă, sau adusă la înălţimea ei. Ele sunt opuse, fără să fie posibilă vreo reconciliere. „Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh” (Ioan 3:6 ). Singura umblare, singura mângâiere, singura îndatorire a credinciosului este să refuze carnea, să o mortifice, astfel încât omul nou să aibă toată libertatea pentru a împlini voia lui Dumnezeu.
Capitolul 4: 28
Am văzut mai sus pericolul de a ceda mâniei; ea degenerează cu uşurinţă în ură, şi aceasta îi oferă diavolului o ocazie de a intra. Găsim apoi un alt îndemn care nu prea pare să trebuiască să fie adresat unor creştini. „Cel care fura să nu mai fure” (4: 28). Sensul termenului nu este exact „cel care fura”, ci „cel care şterpeleşte”. „Hoţ” ar fi un termen prea tare; „cel care fura” este prea slab. Apostolul a fost condus să aleagă un termen destul de larg pentru a cuprinde toate nuanţele acestui tip de necinste. Consideraţi această prudenţă inutilă? Aveţi grijă să nu cădeţi în capcană prin încrederea pe care o aveţi în voi înşivă, sau prin puţinul caz pe care îl faceţi de tot Cuvântul scris de Dumnezeu. Este dincolo de orice îndoială că Duhul care a inspirat epistola, a judecat de asemenea necesar să-i avertizeze pe toţi sfinţii, nu numai pe cei din Efes. Totuşi nu găsim nicăieri o adunare atât de fericită, înfloritoare şi binecuvântată de Dumnezeu ca cea din Efes. Ori pentru ei, însufleţiţi şi înviaţi cu Hristos, şi aşezaţi în El în locurile cereşti, Duhul Sfânt a considerat acest avertisment potrivit. Dumnezeu ne cunoaşte mai bine decât ne cunoaştem noi înşine, şi un sfânt în zadar este cel mai instruit, cel mai devotat şi mai plin de zel, niciuna dintre aceste virtuţi, în afara bucuriei comuniunii prezente şi a dependenţei efective de Dumnezeu, nu constituie o apărare suficientă. Mai mult, dacă din lipsă de veghere, un suflet s-a îndepărtat şi a alunecat în ceea ce este atât de degradant chiar şi în ochii oamenolor, putem pricepe uşor forţa unui asemenea cuvânt pentru o inimă zdrobită şi acoperită de ruşine, în pericol de a fi copleşită de o durere excesivă. Cât de puţin simte inima pericolele la care se expune, şi cât de puţin cunoaşte slăbiciunea ei şi puterea lui Satan! Odată restaurată şi făcută capabilă să se judece conform lui Dumnezeu, recunoaşte valoarea unor cuvinte ca acestea, în timp ce înainte le-ar fi socotit aproape inutile pentru sfinţi. De aici înainte, simte de asemenea cât de cuprinzătoare este această chemare a Duhului Sfânt, îmbrăţişând şi formele cele mai grosolane de necinste, ca şi orice fel de obiceiuri lumeşti, profesionale sau comerciale, care sunt frauduloase, oricare ar fi respectabilitatea. Dumnezeu face educaţia omului nou conform înţelepciunii şi harului Său.
Un îndemn care nu este o aplicare a legii
Un asemenea precept arată de asemenea modul izbitor în care creştinul este pe un teren mai vast, mai înalt şi mai tare decât cel pe care stătea Israelul după carne, sau mai degrabă în care a căzut Israel. Nu auziţi niciodată legea spunând: „Cel care fura, să nu mai fure”. Ea spune mai degrabă: „Să moară”. Legea este bună, dacă se foloseşte cineva de ea potrivit legii (1. Timotei 1:8 ); dar acest uzaj conform legii nu este în mod formal pentru a regla, a ghida şi a călăuzi umblarea celor drepţi, ci pentru a se ocupa de cei nelegiuiţi şi neascultători, de cei neevlavioşi şi păcătoşi, de oameni fără milă şi lumeşti, pe scurt, de tot ce este contrar sfintei învăţături. Romani 6 declară că păcatul nu va stăpâni asupra creştinului, „pentru că nu sunteţi sub lege, ci sub har” (versetul 14), şi aceasta se găseşte într-un capitol care tratează despre sfinţenia umblării unui sfânt, nu despre îndreptăţirea sa. Totuşi în prezenţa aceste declaraţii, care nu este altceva decât învăţătura clară şi constantă a Noului Testament, tendinţa generală obişnuită în creştinătate este de a întoarce la lege, în special acolo unde există puţină separare de lume. Aceasta se înţelege cu uşurinţă. Lumea nu primeşte harul lui Dumnezeu, nici nu îl înţelege, în timp ce poate aprecia în literă dreptatea legii lui Dumnezeu. Deci când lumea şi sfinţii sunt amestecaţi, voia omului nu întârzie să iasă învingătoare; şi cum sfântul nu poate ridica lumea la nivelul poziţiei sale, este obligat să se coboare la ceea ce are în comun cu lumea; amândoi se întâlnesc astfel o dată în plus pe terenul iudaic, ca şi cum crucea lui Hristos nu ar fi existat niciodată, şi ca şi cum Duhul Sfânt nu ar fi fost trimis din cer pentru a-i scoate pe credincioşi din această stare de amestec şi pentru a-i strânge în adunarea lui Dumnezeu, separat de lume. Pierderea este incalculabilă, atât pentru creştinul luat individual, cât şi pentru Biserică, şi mai presus de toate pentru adevărul, harul şi gloria lui Dumnezeu. Umblarea obişnuită este redusă la o serie de interdicţii, în afara actelor publice de filantropie, de activitate religioasă şi de respectare de ritualuri, pe care creştinul le are în comun cu oricine vrea să i se alăture. Nu aceasta înseamnă să ne ocupăm de binele după voia lui Dumnezeu, şi încă şi mai puţin, să suferim pentru Hristos sau pentru dreptate, din partea unei lumi care nu cunoaşte nici pe Unul, nici pe cealaltă. Nu acesta este creştinismul, deşi este starea şi sistemul celei mai mari părţi a creştinilor. A ascultat vreodată Hristos din teama de judecată? Nu a fost viaţa Lui renunţarea la Sine în faţa voii sfinte şi a bunei plăceri a Tatălui Său? În acest fel trebuie să ne gândim la harul lui Dumnezeu în Hristos, dacă vrem să găsim puterea Lui ca să fim plăcuţi. A ne mărgini la a evita răul, a nu face aceasta sau aceea, este mai prejos de chemarea noastră. Dorim noi cu adevărat să cunoaştem şi să facem voia Sa ca şi copii ai Săi? Suntem plini de râvnă ca să învăţăm să facem bine, ca şi să încetăm plini de grijă să facem răul în toate? (Isaia 1:16 ). Dacă nu, va veni ziua în care vom începe din nou să facem răul, şi când conştiinţa noastră îşi va fi pierdut cu atât mai mult sensibilitatea, vom fi învăţat adevărul fără să-l fi pus în practică.
Capitolul 4: 28b: Un scop pozitiv: a da
Partea pozitivă a îndemnului apostolului este foarte frumoasă: „Ci mai degrabă să se ostenească [trândăvia nu este nici bună, nici sănătoasă] lucrând cu mâinile lui ce este bine, ca să aibă să împartă celui care are nevoie” (Efeseni 4:28 ). Astfel îl încurajează şi îl conduce Duhul Sfânt pe omul ale cărui mâini erau altădată folosite în chip nevrednic. El deschide astfel o cale fericită unde harul poate scoate în valoare puterea sa, în ciuda unei firi şi unor obiceiuri necinstite. Cel care fura înainte de a cunoaşte Numele Mântuitorului, poate avea acum comuniune cu duhul şi practica marelui apostol (Fapte 20:33 – 35) şi a Învăţătorului Însuşi, amintindu-şi de cuvintele pe care le-a spus El, că este mai ferice a da decât a primi. A trăi este scopul pe care omul din lume şi-l propune lucrând; a da este motivul creştinului. Nu este vorba numai de ceva superfluu şi întâmplător, ci este un scop formal, îndeosebi pentru cel care are sentimentul îndurării care l-a eliberat de păcatul poftei, de ruşinea şi de judecata sa. Numai că nu trebuie să lucrăm decât la ce este bun şi cinstit. Nu foloseşte la nimic să pledăm că folosim câştigul dobândit rău pentru scopuri de binefacere sau religioase. Nicio activitate contrară voii lui Dumnezeu nu este bună pentru creştin, ci trebuie să fie părăsită imediat.
Niciodată legământul de la Sinai nu a evocat un asemenea motiv pentru a lucra. A vorbi despre cele zece porunci ca regulă pentru umblarea creştinului acum, înseamnă să îndepărtăm soarele care stăpâneşte ziua (Geneza 1:16 ) ca să ne întoarcem la luna care stăpâneşte noaptea; înseamnă a-L eclipsa pe Hristos prin Moise, sub pretextul iluzoriu de a sluji lui Dumnezeu. În general, ceea ce cerea legea, pe principiul dreptului, de la cei care îi erau supuşi, creştinul este obligat pe principiul harului, să facă mult mai mult, în toate felurile posibile. Importanţa ascultării este considerabil mărită; motivele interioare sunt cercetate şi dezvăluite; orice tendinţă spre violenţă, corupţie, falsitate, este judecată prin rădăcină, şi a suferi pe nedrept, iubind în continuare, înlocuieşte dreptatea pământească pentru ucenici. Aceasta este învăţătura incontestabilă a Domnului nostru şi a apostolilor Săi. Această învăţătură este întunecată, dărâmată şi negată de cei care împing la iudaizarea Bisericii dând creştinului legea ca regulă de viaţă. Într-adevăr, „neînţelegând nici cele ce spun, nici cele despre care afirmă cu tărie” (1. Timotei 1:7 ).
Capitolul 4: 29
Apoi, nu trebuie numai să veghem asupra faptelor noastre, ci şi asupra cuvintelor noastre: „Niciun cuvânt stricat să nu iasă din gura voastră, ci, dacă este vreunul bun, pentru zidire, după cum este nevoie, ca să dea har celor care-l aud” (4: 29). Trebuie să evităm un limbaj nedemn, aşa cum respingem un fruct care nu este bun la nimic. Dacă un cuvânt nefolositor vine pe limbă, să nu meargă mai departe. În capitolul următor vom vedea aluziile necurate interzise în mod specific. Aici domeniul vizat este mai vast. Mulţi oameni care nu ar face, nici nu ar asculta o conversaţie necurată, deseori trebuie să deplângă faptul de a fi rostit sau aprobat un discurs echivoc. Este mai bine să tăcem dacă nu avem nimic de zis (aceasta este forţa pasajului) care să fie potrivit zidirii. Nevoia dă măsura slujirii şi dragostea zideşte, în loc să îngâmfe, cum face cunoştinţă (1. Corinteni 8:1 ). Este la fel de adevărat că „în mulţimea vorbelor nu lipseşte păcatul” (Proverbe 10:19 ) şi că „buzele celui drept păstoresc pe mulţi” (Proverbe 10:21 ) şi că ele „cunosc ce este plăcut” (Proverbe 10:32 ), şi cei care le aud sunt învioraţi şi binecuvântaţi.
Capitolul 4: 30
Până aici am văzut bazele pentru a acţiona în sfinţenie, ca şi atenţionările împotriva păcatului, probleme ale trăsăturilor omului celui nou. Dar toate acestea nu ne priezintă caracterul complet şi puterea deplină a creştinului. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu locuieşte în el. Se insistă acum asupra importanţei practice a acestui adevăr solemn şi binecuvântat. Se spune (Efeseni 2:22 ) că suntem zidiţi împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul, de aceea apostolul ne îndeamnă în capitolul 4 să umblăm într-un chip vrednic de chemarea care ni s-a făcut. Dar există o locuinţă individuală a Duhului, devenind prin aceasta proprietatea lui Dumnezeu pe baza unei răscumpărări împlinite. Sângele scump al lui Hristos a şters păcatele noastre: în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor după bogăţiile harului lui Dumnezeu (Efeseni 1:7 ). Astfel, jertfa Lui a şters tot răul nostru dinaintea lui Dumnezeu şi pentru credinţă, şi avem o natură nouă în Hristos, astfel încât Duhul Sfânt poate veni să locuiască în noi, şi să ne pecetluiască pentru ziua răscumpărării (4:30), când trupul nostru va fi transformat în asemănarea gloriei lui Hristos (Filipeni 3:21 ), la fel de sigur cum sufletele noastre sunt cu adevărat însufleţite în viaţa Sa.
În prezenţa acestui privilegiu infinit actual, şi a acestei siguranţe a unei glorii eterne, apostolul adaugă: „Şi nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (4: 30). Duhul este izvorul energiei pentru a-l întări pe sfânt ca să facă tot ce este plăcut lui Dumnezeu. Dar aceasta presupune că există judecată de sine şi dependenţă de Dumnezeu. Astfel Îl întristăm, şi El ne face să simţim nu puterea Sa, ci propria noastrp necredincioşie mizerabilă.
Pare ciudat ca un creştin să fie atât de nepriceput ca să confunde Cuvântul cu care ne ocupăm [nu-L înstristaţi pe Duhul Sfânt] cu „nu stingeţi Duhul” din 1. Tesaloniceni 5:19 . Contextul (1. Tesaloniceni 5:20 ) arată clar că este un avertisment pentru a nu împiedica nici cea mai mică manifestare reală a Duhului Sfânt într-un sfânt, oricât de slab ar fi el. Istoria creştinătăţii de până astăzi arată cât de necesar era acest percept, şi cât de puţin s-a acordat atenţie acestei porunci formale a apostolului. Dar pasajul din Efeseni 4 îl priveşte personal pe fiecare sfânt şi felul său zilnic de a trăi.
Să notăm de asemenea diferenţa de limbaj din Psalmul 51 (versetul 11): „Nu lua de la mine Duhul Tău cel sfânt”. Dar când apostolul insistă să nu întristăm pe Duhul Sfânt, nu sugerează nicidecum că El poate fi îndepărtat. Dimpotrivă, în acelaşi îndemn, apostolul ne asigură că am fost pecetluiţi de El pentru ziua răscumpărării. Unde să găsim o declaraţie mai completă a siguranţei noastre personale, decât într-o asemenea frază? Cărui lucru trebuie atunci să îi atribuim diferenţa? Nu trebuie să o atribuim, nu este deloc nevoie să o spun, unei măsuri de inspiraţie mai înalte la apostolul Pavel decât la regele David; ci ea provine de la modificarea relaţiilor Duhului cu sfântul, de când Isus a murit, a înviat şi S-a suit la cer, - modificarea necesată şi descoperită în Cuvânt. Până atunci nu existase nimic asemănător darului Duhului Sfânt şi rămânerii Lui pentru totdeauna cu cel credincios. El binecuvântează sufletele, lucra în ele şi prin ele, le umplea la momentul potrivit de bucurie şi de putere; dar înainte de glorificarea lui Hristos, nu exista şi nu putea să existe locuirea Duhului Sfânt aşa cum o are şi o cunoaşte creştinul în prezent, din cauza păcatului îndepărtat prin sângele Său. De aceea ni se sune să nu întristăm pe Duhul, dar de când a fost dat, nu se aşteaptă niciodată să ne rugăm ca plecarea Lui să nu aibă loc. Este incontestabil că aceasta agravează păcatul creştinului, şi conferă în acest caz un caracter sfâşietor şi amar remuşcărilor; dar Dumnezeu Se foloseşte chiar de aceasta pentru a da un avertisment cu atât mai serios copilului Său. Acest verset arată deci clar pe de o parte pericolul de a păcătui şi prin aceasta, de a întrista pe Duhul pe de alta, chiar siguranţa sfântului în circumstanţe atât de triste, şi în ciuda lor. El este adus la Dumnezeu, reconciliat, spălat, sfinţit, îndreptăţit; are viaţa eternă şi nu va pieri niciodată; este pecetluit cu Duhul, şi cine ar putea zdrobi această pecete? Dacă el cade în păcat, cu siguranţă Dumnezeu îl va vedea şi îl va pedepsi, eventual până la moarte. Pentru că Dumnezeu nu va trece cu uşurinţă peste rău la cel credincios, nici nu îl va condamna cu lumea (1. Corinteni 11:32 ). De aceea Petru îi îndeamnă pe credincioşi să umble într-o ascultare sfântă (1. Petru 1:2 ), şi dacă Îl chemau ca Tată pe Cel care, fără a privi la înfăţişare, judecă după lucrarea fiecăruia, trebuiau să umble în temere în timpul pribegiei lor aici jos (1. Petru 1:17 ). În acelaşi timp, departe de a le slăbi încrederea, apostolul continuă îndemnul său „ştiind că nu cu cele pieritoare, argint sau aur, aţi fost răscumpăraţi din felul vostru deşert de vieţuire moştenit de la părinţi, ci cu sângele preţios al lui Hristos” (1. Petru 18:19 ). De aceea adevărul lui Dumnezeu are ca efect atragerea şi întărirea sentimentelor, chiar când ne face să ne aruncăm cu fruntea în praf. Dimpotrivă, eroarea omenească slăbeşte harul deplin al lui Dumnezeu şi eşuează complet în umilirea sufletului. Dar ce adevăr pentru credincios, că are înăuntrul lui prezenţa constantă a unei Persoane divine, Duhul Sfânt, martor a tot ce se petrece acolo! Cât ar trebui să avem grijă să nu Îl întristăm! Nu este un adevăr numai pentru conştiinţă, ci este un adevăr atât de bogat în mângâieri; pentru că El locuieşte în noi pentru eternitate, nu că am fi demni de un asemenea oaspete ceresc, ci în virtutea valorii lui Isus şi a desăvârşirii cu care lucrarea Lui ne-a curăţit de păcatele noastre în ochii lui Dumnezeu; şi El locuieşte în noi pentru bucuria noastră, tăria noastră şi binecuvântarea noastră eternă, prin Hristos şi în Hristos Domnul. De am putea fi făcuţi capabili să fim întotdeauna plini de încredere, rugându-ne fără încetare, fără să slăbim!
Am văzut deja mai sus învăţătura prezenţa Duhului Sfânt în credincios în mod individual, şi a faptului că este pecetluit pentru ziua răscumpărării; această învăţătură părea legată în modul cel mai strâns de sfinţenia practică, constituind un motiv şi un mijloc de a păstra această sfinţenie, ca şi puterea acestei sfinţenii. Ce este, într-adevăr, mai solemn şi mai mişcător decât amintirea locuirii permanente a unui asemenea oaspete în trupul credinciosului? Ce este mai sigur decât faptul că El este nu un Duh de timiditate, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă? (2. Timotei 1:7 ). Putem fi extrem de slabi, cu o inimă firească, înşelătoare mai presus de orice şi de nevindecat. Dar nu acesta este singurul adevăr. Creştinul este caracterizat de locuirea Duhului Sfânt în El. Este El slab? Sau, dacă este atotputernic, este în credincios martorul pasiv şi inactiv al tuturor greşelilor şi neputinţelor sale? Nu este El dimpotrivă în el pentru a-i ataşa sentimentele lui Hristos, luând din ce este al lui Hristos pentru a-i da? (Ioan 6:14 ). Fără îndoială, El poate fi întristat şi este de nebuniile pe care ni le permitem, de neglijenţă, de rău, - împotriva cărora tocmai am fost puşi serios în gardă. Ar fi bine ca cei care vorbesc neîncetat de carnea care nu este bună de nimic (ceea ce este clar şi sigur) să păstreze prezent în minte că cel credincios, creştinul, nu mai este în carne, ci în Duhul, pentru că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el. Se cuvine prin urmare ca păcatul, absolut orice păcat, să fie mărturisit şi judecat; dar nu este nici smerenie adevărată, nici credinţa aleşilor lui Dumnezeu (Tit 1:1 ), a ignora acest fapt binecuvântat şi încurajator, şi în acelaşi timp serios, că Duhul lui Dumnezeu este în noi pentu a ne da toată puterea descoperindu-L pe Hristos sufletelor noastre (3:16 – 17). Este în mod incontestabil salutar să învăţăm lecţia dureroasă din Romani 7:7 şi versetele următoare; dar faptul de a rămâne acolo demonstrează că această lecţie a fost prost învăţată. Pentru că adevăratul loc al creştinului, în această privinţă, este la sfârşitul capitolului care îl introduce în deprinderile şi mai profunde şi în suferinţele mai dezinteresate din capitolul 8, cu libertatea, puterea, speranţa şi siguranţa care sunt partea noastră prin har, după cum arată din plin acest capitol 8. Răscumpărarea trupului nostru şi a creaţiei exterioare nu este încă făcută, dar Cel care este arvuna este înăuntrul nostru.
Capitolul 4: 31
Acestea fiind spuse, „Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi strigare şi defăimare să fie înlăturate de la voi, împreună cu orice răutate” (4: 31). Apropierea strânsă în care este adusă familia lui Dumnezeu, poate deveni o capcană, dacă nu suntem vigilenţi şi nu privim doar la Hristos. Duhul Sfânt nu lasă cale liberă niciunui sentiment rău. Avem aici infracţiunile proximităţii noastre; în capitolul următor (versetul 3 şi următoarele) vom găsi abuzurile acestei proximităţi.
Să ajungem la detalii: „Orice amărăciune” desemnează, cred eu, orice dispoziţie acerbă, nemiloasă, care respinge sufletele, în loc să le câştige, şi amplifică la extrem greşelile reale sau imaginare ale altuia. „Supărarea şi mânia” care vin apoi, se referă la strălucirea pasiunii şi la sentimentul ranchiunos bine stabilit, care se dezvoltă când lăsăm câmp liber asprimii; „strigarea şi defăimările” sunt respectiv contrariul în cuvinte: toate aceste sentimente provin de la sursa subterană a „oricărei răutăţi”, condamnată la sfârşitul versetului 1. Astfel, la fel cum am fost puşi în gardă împotriva necinstei în cuvânt şi în faptă înainte de aluzia pecetea Duhului Sfânt, la fel acum, după această aluzie, apostolul denunţă ura sub formele şi manifestările ei diverse. Este vai! natural pentru omul dintâi, Adam – este aceeaşi corupţie şi aceeaşi violenţă care au dus la potopul peste lumea veche şi care, în ciuda judecăţii lui Dumnezeu, s-au reînnoit şi se vor mai reînnoi, până ce Hristos Se va ocupa El Însuşi, în persoană, de om şi de Satan.
Capitolul 4: 32
O activitate pentru bine
Cum am observat deja în versetele precedente, nu ajunge să ne abţinem de la gândurile şi faptele cărnii. Există activitatea pentru bine în Hristos, al doilea Om, şi aceasta este ceea ce Duhul Sfânt produce în creştin, şi în acelaşi timp cere ce cere de la el. De aceea se adaugă: „Şi fiţi buni unii cu alţii, miloşi, iertându-vă unii pe alţii, după cum şi Dumnezeu v-a iertat în Hristos” (Efeseni 4:32 ). Este vorba în mod clar de arătarea harului, şi modelul a toate acestea este Dumnezeu în Hristos, nu în lege, oricât de sfântă, dreaptă şi bună este porunca (Romani 7:12 ). Dar oricât de bună a fost şi este legea, Hristos este mult mai bun decât orice, fiind adevărata şi singura expresie desăvârşită şi completă a ceea ce este Dumnezeu. Lăsând legii grija de a se ocupa de cei răi potrvit folosirii ei potrivit legii, după cum apostolul declară în mod expres (1. Timotei 1: 8 – 9), noi care am murit cu Hristos, nu mai suntem sub lege, ci sub har, care, prin puterea Duhului, ne întăreşte după propriul Său caracter şi ne dă comuniune cu Cel care este sursa Sa.
Problema traducerii versetului 32 – K. J. V. – Ce este împăcarea
Cititorul va observa că traducerea reţinută mai sus pentru versetul 32 se deosebeşte de versiunea KJV *. Aceasta dinadins. Este dificil de spus de ce traducătorii regelui Jacob au părăsit greaca, urmată de Wycliffe, Coverdale, şi chiar versinea lui Reims (1582), cu atât mai mult cu cât Bèze, care i-a influenţat deseori, este corect aici. Traducerea eronată întunecă adevăratul har al lui Dumnezeu, care este pus înaintea noastră ca sursa şi modelul nostru, şi ea tinde să sprijine eroarea conform căreia Hristos este cauza care a produs dragostea lui Dumnezeu, în loc să fie canalul binecuvântat şi infinit care ne face cunoscută această dragoste, singurul mijloc posibil prin care dragostea Sa putea să ne fie de folos în sfinţenie şi în dragoste. Aceasta face parte din aceeaşi eroare de a ne gândi la Dumnezeu ca „Tatăl nostru împăcat”, sau de a spune că Hristos „a murit pentru a-L împăca pe El cu noi”. Ispăşirea era necesară fără nicio îndoială, ispăşirea păcatelor noastre prin sângele lui Hristos. „El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre” (Isaia 53: 5 ). Dar „Dumnezeu era în Hristos, împăcând...” (2. Corinteni 5:19 ). Noi (nu El) „am primit acum împăcarea” (Romani 5:11 ). „Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi în gândire, prin lucrări rele, acum dar v-a împăcat...” (Coloseni 1:21 ). Aceasta este învăţătura constantă a Scripturii. Cât de binecuvântat este totul când îl punem şi îl ţinem la locul său! Ispăşire este acest aspect al lucrării lui Hristos faţă de Dumnezeu, pentru a îndepărta păcatul, suferind în propria Sa Persoană judecata divină a păcatului; invers, împăcarea, este faţă de noi, pentru a ne aduce în Hristos la Dumnezeu. Cele două lucruri sunt perfect adevărate. A le confunda înseamnă a pierde mult şi a slăbi totul şi, încă şi mai grav, înseamnă a da o reprezentare mai mult sau mai puţin eronată despre caracterul lui Dumnezeu, ca şi cum, din judecătorul mâniat care era, S-ar fi schimbat în Tată plin de dragoste, prin intermediul lui Hristos. Dumnezeu este dragoste, la fel de adevărat cum este lumină. El este ceea ce este, nu ceea ce face.
* versiunea autorizată a regelui Jacob traduce versetul 32 în felul următor: „Fiţi buni unii cu alţii, miloşi, iertându-vă unii pe alţii, după cum şi Dumnezeu v-a iertat din cauza lui Hristos”.
sursa: https://comori.org/