Întâia epistolă a lui Petru. Capitolul 4. William Kelly

Categorie: Cartile Bibliei
 

„Aşadar, pentru că Hristos a suferit în carne pentru noi, înarmaţi-vă şi voi cu aceeaşi gândire“. În acest capitol vedem cum este tratat în guvernarea divină firea care se opune voii lui Dumnezeu. „Pentru că cine a suferit în carne a sfârşit-o cu păcatul“. Dacă faci concesii firii, atunci îi satisfaci cerinţele, dar dacă suferi refuzând ceea ce cere ea, atunci „cine a suferit în carne a sfârşit-o cu păcatul“. Este sfinţenie practică, iar acesta cere un preţ de suferinţă în această lume. Suferinţa este calea pe care căpătăm practic putere împotriva cărnii, pentru ca „să nu mai trăiască restul timpului în carne pentru poftele oamenilor, ci pentru voia lui Dumnezeu“. Ar trebui ca timpul de mai înainte să fie îndeajuns pentru nenorocita de satisfacere a eului. Se miră oamenii lumii de abstinenţa credinciosului? Ei vor fi judecaţi. „Fiindcă pentru aceasta s-a vestit Evanghelia şi celor morţi, ca să fie judecaţi potrivit oamenilor, după carne, dar să trăiască potrivit lui Dumnezeu, după duh“. Astfel el ne arată că, şi dacă este să ne gândim la cei care au murit, nu este nici o diferenţă pentru că şi ei – cei care au trăit mai înainte – au fost puşi la-ncercare în acelaşi fel. El menţine legătura cu sfinţii din vechime prin intermediul acestui principiu general. Indiferent de situaţii, Dumnezeu nu abandonează guvernarea Lui dreaptă, chiar dacă intervine şi harul Lui. Ca urmare, oricine primeşte evanghelia este salvat de judecată şi trăieşte potrivit lui Dumnezeu în Duh. Dar cine dispreţuieşte evanghelia trebuie să suporte consecinţele.

„Dar sfârşitul tuturor lucrurilor s-a apropiat: deci fiţi cumpătaţi şi treji pentru rugăciuni; dar având întâi de toate dragoste fierbinte între voi, pentru că dragostea acoperă o mulţime de păcate“. După aceste episod care trata oamenii acestei lumi şi nu lumea nevăzută, el revine la îndatoririle creştinilor şi îi îndeamnă să fie treji şi să vegheze, să aibă dragoste fierbinte şi să arate ospitalitate fără a cârti. Şi apoi spune despre ceea ce este în mod clar putere spirituală, care trebuie să se manifeste nu numai în dragoste, ci în conştiinţa care este înaintea lui Dumnezeu şi spre glorie prin Domnul nostru Isus. O caracteristică asemănătoare am văzut în epistola lui Iacov, în legătură cu învăţătura morală. Şi amândoi presupun o uşă deschisă pentru slujire în adunare. De ce oare să existe acea lucrare puternică a Duhului Sfânt care produce felurite daruri spre folosul credincioşilor dacă nu ar exista şi responsabilitatea de a exercita acele daruri?

Nici un creştin nu se cuvine măcar să gândească, darămite să şi vorbească despre dreptul de a sluji, deoarece, deşi libertatea de a sluji este ceva destul de legitim, cred că această expresie poate fi înţeleasă greşit: foarte uşor ar putea fi interpretată că înseamnă că oricine are dreptul să vorbească. Resping total o asemenea înţelegere. Dumnezeu este Acela care are dreptul de a folosi pe cine găseşte el de cuviinţă, după voinţa Lui suverană şi cu înţelepciunea Lui, iar adevărul este că, dacă ai primit un dar, atunci nu eşti liber, ci mai curând eşti dator să-l foloseşti în numele lui Hristos. Nu se pune întrebarea daca îţi este permis – ceea ce ar fi bine pentru oameni -, ci, la un om al lui Dumnezeu, se pune problema responsabilităţii, fiecare „după cum a primit un dar“. Nu este deci vorba numai de anumiţi oameni, unul, doi sau mai mulţi sau mai puţini, oricare ar fi să fie numărul acelei clase, ci „fiecare, după cum a primit un dar“.

„Fiecare, după cum a primit un dar, slujind cu el unii altora, ca buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, să fie ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu“. Deci, nimeni nu trebuie să vorbească decât dacă este profund convins că, prin mesajul lui, el transmite gândul lui Dumnezeu care se potriveşte acelor suflete în acel moment. Dacă acest sentiment ar fi aşa cum se cuvine, atunci mulţi s-ar abţine să vorbească. Şi nu există motive să ne temem că, în asemenea situaţii, tăcerea ar aduce o pierdere reală bisericii lui Dumnezeu. Nu cred că aceasta ar fi atât de important încât să ceară multe cuvinte. Cel mai important este ca tot ce se spune să fie de la Dumnezeu. Oamenii nu ar trebui să vorbească dacă nu au certitudinea că ceea ce vor să spună nu numai că este adevărat ci şi că este ceea ce doreşte Dumnezeu în acea situaţie. Vorbitorul ar trebui să fie gura lui Dumnezeu făcând cunoscute gândurile Lui pentru acel moment şi în acea situaţie. Aceasta înseamnă a vorbi „ca oracolele lui Dumnezeu“. Nu înseamnă numai a vorbi potrivit oracolelor Lui, aşa cum interpretează de obicei oamenii acest pasaj, de unde şi ajung să-şi permită să vorbească după cum li se pare lor, fără a gândi care este voia lui Dumnezeu. Ei cre că înţeleg scriptura şi, de aceea, pot spune ceva de folos, dar este cu totul altceva când cineva doreşte să vorbească numai când este gura Domnului, chiar dacă este sigur că omul poate greşi şi în aceasta, ca în toate cele.

Principiul este sănătos şi am face bine să luăm aminte la el, fiecare în conştiinţa lui, aşteptând manifestarea harului lui Dumnezeu în slăbiciunea noastră. „Dacă vorbeşte cineva, să fie ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu“. De observat că aici slujirea se deosebeşte de vorbire. Ce mari schimbări au avut loc în creştinătate că astăzi cineva este considerat slujitor[1] pentru că vorbeşte! Aceasta în timp ce adevărata slujire pentru sfinţi poate fi mai de preţ decât vorbirea. „Dacă vorbeşte cineva, să fie ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu“. Slujirea este deci ceva care se deosebeşte clar de vorbire, fiind un alt fel de serviciu pe care un creştin este chemat de Dumnezeu să-l facă. Sigur că şi în legătură cu darul spiritual al vorbirii există abilităţi naturale ale persoanelor, care nu sunt, de fapt, daruri, chiar dacă acele abilităţi naturale pot constitui mijlocul potrivit prin intermediul căruia să se manifeste darul. Trebuie să ştim întotdeauna să deosebim abilităţile naturale ale omului de ceea ce dă Domnul, şi, în afară de acestea, mai este şi problema ca darul să fie folosit în modul potrivit. Fiecare trebuie să se exerseze în cultivarea darului pe care i l-a dat Dumnezeu. Aceasta nu are nimic contrar adevărului şi principiilor sănătoase, ci chiar a nu crede aceasta reprezintă un mare defect, fiind contrar scripturii, care este clară în această privinţă. „El le-a dat daruri, fiecăruia potrivit cu măsura lui“. Vedem deci darul, iar acesta este dat potrivit cu abilităţile omului înainte de a se fi întors la Dumnezeu – acestea reprezentând cadrul exterior pentru dar, care mai apoi nu se mai potriveşte acelei abilităţi naturale. Iar darul în sine este puterea Duhului potrivit harului lui Hristos. Nici o abilitate naturală nu constituie un dar, însă darul spiritual nu anulează abilitatea naturală, care devine un canal pentru manifestarea darului, acel dar fiind dat şi exercitat pe măsura abilităţii. Dar este mereu necesară putere de la Dumnezeu pentru aceia care depind de El. Astfel, El este „glorificat în toate prin Isus Hristos ale Căruia sunt gloria şi puterea, în vecii vecilor“.     

Apoi avem o aluzie la încercarea prin care treceau sfinţii şi chemarea ca ei să sufere nu numai pentru dreptate ci, mai ales, pentru Hristos. În final este adresat un avertisment cu privire la importanţa suferinţei după voia lui Dumnezeu, în timp ce, făcând ce este bine, îşi încredinţau sufletele Lui în calitate de Creator credincios. El este drept şi este gelos pentru casa Lui, dar dacă este sever faţă de ai Săi, unde se va înfăţişa cel necredincios?

[1] N. tr.) Engl: „minister“ – cuvânt care, la origine, are semnificaţia de slujitor, dar care desemnează în general o funcţia de membru al unui cler sau de ministru în guvern

sursa: https://comori.org/