Întâia epistolă a lui Petru. Capitolul 3. William Kelly

Categorie: Cartile Bibliei
 

Îndemnuri

Apoi încep îndemnurile, iar primul dintre ele se referă la cursele pe care le întâlneşte personal fiecare în viaţa de zi cu zi şi la cele cu care trebuie să lupte creştinul în lăuntrul lui. Apoi urmează ceea ce este în relaţie cu alţii, spunând: „Fiţi supuşi deci, pentru Domnul, oricărei instituţii omeneşti, fie împăratului, ca autoritate supremă, fie guvernatorilor, ca trimişi de el spre pedepsirea răufăcătorilor şi spre laudă pentru cei care fac bine“.

Presupun că era un pericol ca aceşti evrei creştini să fie cumva turbulenţi deoarece este clar că evreii din vechime rareori erau nişte supuşi docili şi erau capabili să se ridice împotriva asupritorilor şi să nu asculte de superiori, cel puţin de cei dintre păgâni. După cum ştim, ei au fost dintotdeauna un popor răzvrătit, aşa că şi creştinii evrei erau în pericol să invoce creştinismul ca justificare pentru nesupunere. Putem înţelege uşor aceasta. Ei puteau vedea cât de întunecate şi de depravate erau obiceiurile şi moravurile guvernatorilor păgâni, dar, în asemenea împrejurări, se cuvine ca un creştin să deosebească voia lui Dumnezeu şi să rămână în ascultare. „Cum să ascultăm de nişte oameni care se închină la lemne şi pietre, pe care religia lor îi face să fie imorali şi depravaţi?“ Chiar dacă aşa stăteau lucrurile, este extrem de important pentru creştin ca el să rămână în poziţia de supus, în ascultare răbdătoare, după cum vedem că Pavel a insistat în mod special asupra ascultării când se adresa creştinilor de la Roma, chiar dacă aveau a face cu unul dintre cei mai jalnici oameni care au guvernat imperiul, care, nu peste mult timp, i-a persecutat până la moarte. Cu toate acestea, apostolul cere cea mai deplină supunere faţă de autorităţi. Astfel, aici vedem cum evreii creştini, care s-ar fi putut exonera de povara pusă asupra lor de către stăpânii păgâni, sunt îndemnaţi de apostolul Petru să-şi îndeplinească obligaţiile pentru Domnul. Nu spun că în aceasta nu ar fi nici un fel de limite. Ascultarea este întotdeauna ceea ce se cuvine, cu excepţia cazului când credinciosul ar fi forţat să-L dezonoreze pe Dumnezeu. Totuşi ascultarea rămâne principiul de viaţă pentru creştin. Dar ascultarea faţă de autorităţile inferioare este absorbită de aceea faţă de cele superioare atunci când cerinţele a două autorităţi ajung în conflict, aceasta fiind singura excepţie.

După aceasta, Petru nu numai că trece la trăirea vieţii în lume, ci se ocupă în special de relaţiile de familie. Apostolul Pavel insista faţă de creştinul care era rob asupra frumuseţii şi responsabilităţii de a asculta, dar Petru insistă asupra ascultării, indiferent dacă un om este sclav sau nu. Pe aceasta se întemeiază principiul creştinismului: pe a face binele şi a suferi pentru aceasta şi a primi suferinţa cu răbdare. Recunosc că aceasta cere credinţă, dar Domnul nu se poate să aştepte altceva decât credinţă de la creştini. Şi Hristos Însuşi ne stă înainte ca exemplu. Nu este numai ceva care i se cere creştinului, ci este ceea ce a fost Hristos chemat să facă. „Hristos a suferit pentru voia, lăsându-vă un model, ca să călcaţi pe urmele Lui: El, care n-a făcut păcat, nici nu s-a găsit viclenie în gura Lui; care, fiind insultat, nu răspundea cu insultă“. A fi insultat era o ofensă la care, ca servitori, ei ar fi fost mai expuşi, ca şi la tot felul de suferinţe. Dar nu a urmat şi Hristos aceeaşi cale mai înainte?

„Suferind, nu ameninţa, ci Se încredinţa pe Sine Celui care judecă drept, care a purtat El Însuşi păcatele noastre în trupul Său pe lemn“. El a suferit şi în cu totul alt fel atunci când a rămas singur pentru noi, „pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru dreptate; prin ale cărui răni aţi fost vindecaţi. Pentru că rătăceaţi ca nişte oi, dar acum v-aţi întors la Păstorul şi Supraveghetorul sufletelor voastre“. Din vreme ce El a coborât pe pământ şi ne-a arătat modelul perfect, cu atât mai puţin era potrivit să fie aprobată neascultarea şi era şi mai nepotrivit ca un credincios să caute să evite o cale a suferinţei.

Îndemnul nu este adresat numai sclavilor. În aceasta sunt cuprinse multe relaţii din viaţă. Sunt prezentate cele mai importante relaţii, în special marea legătură din societate dintre soţi (1. Petru 3 ). Apoi urmează îndemnul general: „În sfârşit, fiţi toţi cu acelaşi gând, simţind împreună, plini de dragoste frăţească, miloşi, smeriţi, neîntorcând rău pentru rău sau insultă pentru insultă, ci, dimpotrivă, binecuvântând, pentru că la aceasta aţi fost chemaţi, ca să moşteniţi binecuvântare“. Ce poziţie pentru creştin! Aceea de a fi chemat spre binecuvântare şi a fi el o binecuvântare. Aceasta este întărit, într-un mod unic – dar care confirmă ceea ce am remarcat deja – de Psalmi. În 1. Petru 1 este un citat din lege, în 1. Petru 2 , din profeţi, iar acum unul din psalmi. Astfel, oracolele cele vii ale lui Dumnezeu sunt spre folosul creştinului, dar trebuie atenţie ca să nu abuzăm nici o parte din ele.

„Pentru că, cine vrea să iubească viaţa şi să vadă zile bune, să-şi păzească limba de rău şi buzele de a rosti viclenie; şi să  se abată de la rău şi să facă binele; să caute pacea şi s-o urmărească; pentru că ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui spre cererile lor; dar faţa Domnului este împotriva celor care fac rău“. După care el întreabă: „Dar chiar dacă aţi suferi pentru dreptate, ferice de voi! Dar nu vă temeţi de ce se tem ei, nici nu vă tulburaţi, ci sfinţiţi-L în inimile voastre pe Hristos ca Domn“.

Aceasta ne conduce la un alt aspect important, şi anume că, dacă suferim, atunci suferinţa nu trebuie să fie niciodată pentru păcat, şi aceasta deoarece Hristos a suferit o dată pentru totdeauna pentru păcate. Aceasta trebuie să fie îndeajuns. Suferind pentru păcate, El a avut, dacă putem spune aşa, monopolul, şi se cuvine ca aceasta să fie toată suferinţa pentru păcate – de ce să mai suferim şi noi tot pentru păcate? Numai El este competent să sufere pentru păcat. Noi însă se cuvine să nu suferim pentru nimic altceva decât pentru numele Lui, doar cu excepţia suferinţelor pentru dreptate, după cum este scris aici: „Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu, fiind omorât în carne, dar făcut viu în duh, prin care, de asemenea, mergând, a predicat duhurilor care sunt în închisoare“.

Se cuvine să fim atenţi pentru a observa că Petru nu spune că Hristos a mers în închisoare pentru a predica acolo duhurilor. Nu sunt folosite cuvinte de acest fel şi nu acesta este sensul. Duhurile sunt prezentate în închisoare şi aşteptând ziua judecăţii. Se poate ca Dumnezeu să le fi judecat în această lume, dar ceea ce a fost nu este judecata. Apostolul spune că aceste duhuri au fost odată neascultătoare „când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta în zilele lui Noe, pe când se pregătea corabia în care puţini, adică opt suflete, au fost salvaţi prin apă“.

Nu este o descriere a tuturor celor care au murit în necredinţă, ci a unei generaţii care a avut favoarea de a primi o mărturie deosebită şi care va fi lovită de o judecată deosebită. În zilele lui Noe a fost o predicare chiar înainte ca judecata să se abată asupra lor. Iar judecata i-a lovit tocmai pentru că au dispreţuit mărturia lui Hristos dată prin intermediul lui Noe. După cum Duhul lui Hristos a profeţit în profeţi, tot aşa Duhul lui Hristos a predicat prin Noe. Nu consider că ar fi vreo dificultate în aceasta. În acest verset nu există nimic care să permită ţeserea unei învăţături străine de restul Bibliei. Este o greşeală să interpretăm că o persoană care nu cunoaşte ce este sub pământ ar fi predicat în închisoare. Nu ni se spune nimic despre predicare în închisoare, ci despre duhuri care sunt în închisoare – nu despre timpul în care ele erau în închisoare. Petru spune despre oamenii care l-au auzit pe Noe şi au dispreţuit atunci cuvântul Domnului. Atunci predica nu duhul lui Noe, ci Duhul lui Hristos.

Este bine să arătăm că acest cuvânt este – Duhul – este folosit în legătură cu Noe în Geneza 6 : „Duhul Meu nu se va lupta totdeauna în om, pentru că, în adevăr, el este carne“. A existat o perioadă de răbdare: „dar zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani“. Adică duhul a continuat să se lupte dând mărturie în tot acel timp. Apoi a venit potopul şi i-a luat pe toţi, dar duhurile sunt acum în închisoare, în aşteptarea judecăţii eterne. Şi de ce anume îi menţionează Petru în mod special pe aceia? Pentru că foarte puţini au fost mântuiţi atunci şi foarte mulţi au pierit. Meditând devine clar că nu există nici un alt exemplu mai potrivit ca acesta pentru argumentul că foarte puţini sunt mântuiţi şi foarte mulţi pier. Necredincioşii îi pot lua în derâdere pe creştini cu faptul că sunt puţini la număr, în timp ce marea masă a rămas la iudaism, şi tot aşa cu absurditatea unei asemenea concluzii privind venirea lui Mesia. Dar creştinul poate răspunde că acel argument nu are nici o putere deoarece, atunci când a venit potopul, numai câţiva au fost salvaţi, după cum arată prima carte a lui Moise, proprie lor istorie, a cărei inspiraţie este indiscutabilă. Este dincolo de orice controverse că o mare mulţime a pierit atunci şi că mult mai puţini au fost salvaţi atunci în comparaţie cu numărul de evrei creştini. Pasajul este suficient de clar. Nu există nici o scuză pentru interpretarea limbajului sau pentru orice este străin de restul scripturii. Este un avertisment solemn adresat necredinţei, întemeiat pe fapte certe, descoperite înaintea întregii lumi şi nu este ceva care să fie înţeles ca fiind în legătură cu altă lume.

„Această imagine, botezul, vă salvează şi acum, nu o lepădare a necurăţiei cărnii, ci cererea către Dumnezeu a unei conştiinţe bune, prin învierea lui Isus Hristos“. Şi această frază este tradusă într-un mod cumva mai deosebit în versiunea noastră[1]. Nu ar fi chiar „răspunsul unei conştiinţe bune“. Iar sensul real poate face ca lucrurile să pară şi mai dificile pentru un moment (după cum, cred că se întâmplă deseori cu adevărul, dacă nu cumva chiar întotdeauna), dar când acest sens este primit şi înţeles, ce poate avea mai multă putere asupra conştiinţei? Cuvântul este întrucâtva dificil, dar consider că sensul este acela de a spune despre ceea ce conştiinţa simte că are nevoie şi cere de la Dumnezeu. Şi, ce anume poate satisface o conştiinţă în care a lucrat Duhul Sfânt? Este clar că nimic altceva decât a fi primită fiind îndreptăţită înaintea lui Dumnezeu, şi tocmai această poziţie este reprezentată prin botez. Adică nu este numai sângele lui Hristos - care nu este niciodată semnificaţia botezului -, şi nici viaţa lui Hristos - pentru că botezul nu înseamnă nimic de acest fel -, ci se întemeiază pe moartea lui Hristos, de unde, mai departe, ne este prezentată poziţia pe care o avem noi în învierea Lui. Astfel, „această imagine, botezul, vă salvează şi acum“. Numai în înviere putem vedea mântuirea în toată puterea ei. În moarte vedem ceea ce ispăşeşte vina, dar mântuirea nu poate fi niciodată separată puterea învierii. De aceea, când spune că ne mântuieşte, el introduce, în mod necesar, mântuirea. „Botezul, vă salvează şi acum, nu o lepădare a necurăţiei cărnii“. Apostolul nu se referă numai la semnul exterior al botezului, care nu poate mântui pe nimeni, ci că mântuirea este prin realitatea reprezentată prin botez. Acesta arată că un creştin are o poziţie nouă – nu în primul Adam, ci în Al Doilea, în prezenţa lui Dumnezeu –, de om fără păcat, primit aşa cum este primit Hristos înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce ilustrează botezul şi terenul pe care el, ca semn, introduce pe cel botezat. „Botezul, vă salvează şi acum, nu o lepădare a necurăţiei cărnii, ci cererea către Dumnezeu a unei conştiinţe bune, prin învierea† lui Isus Hristos, care, ajuns în cer, este la dreapta lui Dumnezeu, fiindu-I supuşi îngeri şi autorităţi şi puteri“.

[1] N. tr.) Autorul se referă la KJV

sursa: https://comori.org/